"Dreptmăritori creştini,

Evanghelia de astăzi ne propune spre meditaţie alte două vindecări săvârşite de Mântuitorul Hristos, după ce, acum trei duminici ne-a fost prezentată vindecarea slugii sutaşului din Capernaum (Mt. 8, 5-13), acum două duminici vindecarea celor doi demonizaţi din Gadara (Mt. 8,28-34 şi 9,1), iar duminica trecută vindecarea slăbănogului din Capernaum (Mt. 9, 1-8). De data aceasta doi orbi, cerându-I cu credinţă izbăvire lui Iisus, au fost vindecaţi, iar unui mut, care avea şi demon, la insistenţele celor apropiaţi lui, Domnul i-a dezlegat graiul, şi acesta a putut vorbi.

Ei bine, ceea ce ar trebui să ne atragă atenţia în chip deosebit în această pericopă evanghelică este, cred eu, „discreţia” pe care Domnul o cere celor doi orbi vindecaţi: „Vedeţi, nimeni să nu ştie!” Nu este pentru prima oară când Hristos interzice difuzarea unei minuni pe care o săvârşeşte. A mai făcut-o şi în cazul învierii fiicei lui Iair (Mc. 5, 43), şi în cazul leprosului (Mc. 1, 44), şi în mai multe alte împrejurări, aceasta fiind o practică permanentă a Sa. O singură dată a cerut să-I fie vestită minunea săvârşită, în ţinutul Gherghesenilor (Lc. 8,39], şi aceasta pentru că a fost împiedicat El însuşi să propovăduiască acolo.

De aceea, cred că ar fi astăzi foarte nimerit să ne întrebăm, plecând de la logica simplă a veacului acestuia: cum de nu „a făcut uz” din plin Mântuitorul Hristos de această putere a facerii de minuni? Pentru că, s-ar putea să tindem să credem, cei mai mulţi dintre noi, că dacă Domnul ar fi făcut minuni în fiecare ceas, la fiecare pas şi în fiecare cetate, şi nu ar fi oprit în chip expres popularizarea acestora, ar fi înţeles necredincioşii iudei din vremea Sa că au de-a face cu însuşi Dumnezeu şi nu L-ar mai fi dat la moarte!…

Mântuitorul Hristos, însă, a săvârşit minunile pe care le cunoaştem prea bine doar în situaţiile în care se impunea să fie săvârşite acestea. Aşa, de exemplu, a înviat pe fiica lui Iair la stăruinţa şi credinţa părintelui ei (Lc. 8,41-56], pe fiul văduvei din Nain de mila mamei care plângea nemângâiată (Lc. 7, 12-14] şi, în general, săvârşea minuni la solicitarea celor care sufereau sau îl rugau, dar nu a abuzat niciodată de acestea. De ce, oare, de vreme ce un calcul simplu — dar „ieftin” şi fals—ne-ar putea face să credem că minunile multe i-ar fi asigurat „succesul sigur şi deplin” lui Hristos?” Ei bine, Domnul n-a abuzat de darul acesta al facerii de minuni, cel puţin din trei motive:

Întâi, pentru ca nu cumva iudeii, impresionaţi de puterea Sa, să dorească din nou să-L proclame rege, după cum au mai încercat şi altă dată (In. 6,15], pentru că pericolul pe care Mântuitorul a trebuit să-l înfrunte permanent, dată fiind concepţia şi mentalitatea greşită a conaţionalilor Săi, a fost acela de a fi considerat lider naţional şi politic. În virtutea acestei mentalităţi, probabil, L-au primit locuitorii Ierusalimului atât de triumfal în cetatea sfântă [In. 12, 12-16) şi, „dezamăgiţi” de faptul că împărăţia Sa „nu era din lumea aceasta" (In. 18,36), şi-au schimbat radical atitudinea faţă de El în numai câteva zile (Lc. 23, 21).

A doua motivaţie a discreţiei Domnului este smerenia. A dorit să ne înveţe pe noi smerenia. Să ne atragă atenţia că darurile şi calităţile deosebite nu trebuie „afişate” sau „aruncate porcilor” (Mt. 7, 6), ci păstrate în taină, aşa cum îşi păstrează cineva bunurile sale cele mai de preţ, ca să nu-i fie furate. Tot aşa şi darurile spirituale şi însuşirile cele frumoase, dăruite nouă de Dumnezeu, trebuie să le folosim cu multă înţelepciune şi smerenie, ca nu cumva afişându-le sau lăudându-ne cu ele, diavolul ori lumea să le smulgă de la noi.

În al treilea rând, însă, Domnul Hristos nu a abuzat de darul facerii de minuni, ca să ne arate nouă că binele se săvârşeşte întru "discreţie”, acesta neavând nimic comun cu „spectacolul” şi „publicitatea”. Viaţa în Hristos nu are nimic comun nici cu „eroismul” lumii acesteia, nici cu mândria ori laudele şi slava deşartă atât de prietene veacului nostru. Chiar dacă ar putea părea unora că mai multa facere de minuni a lui Hristos ar fi fost cea mai eficientă armă de a fi „cucerit” lumea şi a o fi convins că are de-a face cu Dumnezeu, nu este aşa. Credinţa este ea însăşi o minune, iar viaţa în Dumnezeu nu este spectacol. Când veţi vedea pe cineva pretinzând că este omul lui Dumnezeu, dar este ahtiat după publicitate şi spectacol, dorind numaidecât să se afişeze cu darurile pe care le are, acela să ştiţi că nu este de la Dumnezeu! Mântuitorul Hristos nu a făcut aşa! Ba încă, atunci când tămăduia, datorită lacrimilor, insistenţelor şi credinţei, avea  grijă totdeauna să atenţioneze pe cel vindecat: „Vezi, nimeni să nu afle despre aceasta” (Mc. 5,43), ori „Nimănui să nu spui nimic.” (Mc. 1,44) De ce oare, căci, potrivit logicii noastre, ar fi trebuit „trâmbiţate” toate acestea până la marginile lumii, ca oamenii să creadă în El?…

Ei bine, nu este aşa! Haideţi să nu îi dăm noi „lecţii” lui Dumnezeu! Dacă lucrurile ar fi stat aşa, în mod cert El, Care nu ne-a dorit decât binele, ar fi făcut, poate, „tone” de minuni. Însă, nu multele minuni le-au lipsit contemporanilor lui Hristos pentru a crede în El, după cum nu minunile ne lipsesc nouă pentru a fi mai buni! Cel puţin nu minunile acestea exterioare!…

Cunosc oameni în toată firea, la o vârstă respectabilă de acum, care aleargă numai după minuni şi după astfel de semne exterioare: aleargă de la Fatima la Medjugorje [locuri de pelerinaj catolice, unde se infatiseaza false minuni spre care sunt atrasi oameni de toate credintele, inclusiv ortodocsi neintariti in credinta lor si amagiti, n.n.] şi de la icoane care plâng la icoane izvorâtoare de mir… Unde aud că se întâmplă ceva ieşit din comun şi extraordinar, acolo se duc, aşteptând semne şi minuni, deşi Dumnezeu le-a plasat întotdeauna pe acestea în plan secundar, pentru că nu ele ne mântuiesc şi ne transformă! Acestea ne pot impresiona, ne pot şoca la un moment dat, mai ales pe cei necredincioşi, care au nevoie, poate, de astfel de imbolduri ca să se „trezească”, par nouă, care ne pretindem credincioşi, nu acestea ne trebuie ca să ne facem mai buni! Nu vedem atâtea semne în jurul nostru? Nu am citit despre atâtea minuni săvârşite de Domnul Hristos? Sau acelea s-au învechit? Ce ne lipseşte, dragii mei? Minunea nu trebuie să se întâmple în afara noastră şi, cu atât mai mult, nu trebuie să aibă nimic comun cu „spectacolul”! Minunea trebuie să se întâmple cu mine, cu tine, cu fiecare dintre noi şi, mai ales, înlăuntrul nostru! Viaţa în Dumnezeu nu trebuie să fie o fugă după minuni exterioare,  o „navetă” de la o minune la alta, căci acestea sunt „şocuri” şi „impresii de moment” care trec la fel de repede pe cât au şi durat, minuni „care ţin trei zile”, după cum zice românul.

Ce ne trebuie, aşadar? Ne trebuie „cuminţenia credinţei”, aş numi-o. Viaţa liniştită în comuniune cu Dumnezeu. Nu din şoc în şoc, din impresii tari în impresii şi mai tari, pe care să le povestim apoi cu emfază tuturor… Riscăm, în felul acesta, să cădem şi în păcatul mândriei ori al lăudăroşeniei… Nu aceasta este viaţa în Hristos! Ci, în casa ta, la bisericuţa din satul tău, în sufletul tău, cuminte şi liniştit, cultivă această viaţă, ce trebuie să curgă precum curge apa cea lină pe teren neted, iar nu peste bolovani, cu şocuri şi „senzaţii tari”.

Aţi văzut! Vin cutremure, inundaţii ori alte calamităţi şi, peste noapte, foarte mulţi devin dintr-odată „foarte credincioşi”! Fac şi făgăduinţe: „de acum nu ne va mai rămâne niciodată necitit Paraclisul Maicii Domnului” sau „vom ţine de astăzi înainte, cu sfinţenie, toate posturile de peste an” etc… O ţin aşa două-trei zile, după care uită, pentru că a fost şoc şi „credinţă” de moment, izvorâtă dintr-o impresie trecătoare; a fost minune care a durat doar trei zile…

Acesta este şi motivul pentru care Dumnezeu n-a făcut exces de minuni şi, mai ales, nu a făcut din acestea spectacol, şi de aceea nu ne lasă nici pe noi „să ne dăm în spectacol”. Viaţa în Hristos trebuie să fie slujire întru discreţie, întru prudenţă, în cuminţenie, în sfinţenie, în smerenie — adică exact în ceea ce nu are nimic comun cu spectacolul şi „publicitatea”. Viaţa cu adevărat duhovnicească are o cuminţenie pe care, să dea Bunul Dumnezeu să o înţelegem şi să ne luptăm să ne-o agonisim şi noi: o cuminţenie a omului care, intrând aici, în lăcaşul cel sfânt, nu aleargă numaidecât de la un sfeşnic la altul, de la o icoană la alta, căutând să-şi facă simţită prezenţa şi distrăgând atenţia tuturor. Intrând aici, haideţi să iubim cuminţenia, discreţia şi smerenia vameşului care a venit să se roage cu adevărat (Lc. 18, 10-14). În biserică venind, şi într-un loc cât mai retras ocupând loc, unde ne-­am deprins şi unde ne simţim noi mai liniştiţi, să punem un gând la „inima lui Dumnezeu” Care priveşte în ascuns la rugăciunea noastră şi cunoaşte cele ascunse ale noastre mai înainte de a deschide noi gura (Mt. 6, 6), aşa cum a cunoscut şi dorinţa paralizatului din Evanghelie (Mt. 9, 1-8), fără ca acela să apuce măcar a spune ceva! A înţeles ce vor oamenii aceia care-l purtau pe targa, fără ca ei măcar să I-o ceară!…

Aşa trebuie să fie şi viaţa noastră în Hristos, dragii mei! Să căutăm a preţui smerenia, chiar dacă aceasta nu pare a face deloc „casă bună” cu veacul acesta. Hristos a riscat să fie taxat ca necunoscător al „tehnicii de cucerire” a maselor şi că „nu Şi-a văzut interesul” — cum s-ar spune în limbaj cotidian —, dar a făcut acestea pentru a ne transmite nouă veritabilele valori şi virtuţi, singurele ce merită cultivate şi agonisite cu adevărat.

Să ne binecuvinteze Dumnezeu ca, aceste adevăruri şi învăţături să le punem la inimă şi în practica vieţii noastre, ca să fim credincioşi adevăraţi, aşa cum ne-a dat pildă El însuşi, întru smerenie şi discreţie, întru sfinţenie şi slujire deplină în viaţa aceasta, pentru ca să putem moşteni şi viaţa de dincolo, Amin!”