Iată un exemplu vrednic de urmat de către toți părinții vremurilor noastre care trebuie să se roage permanent pentru copiii lor. Să se roage nu numai pentru tămăduirea lor de bolile trupești ci mai ales de bolile lor sufletești care devin din ce în ce mai multe, mai mari și mai grele. Să nu înceteze părinții a se ruga „Doctorului sufletelor și al trupurilor”.

Astăzi la Sfânta Liturghie am ascultat o pericopă evanghe­lică în care s-a vorbit despre o femeie din părțile Tirului și Sidonului, care a venit la Mântuitorul și L-a rugat stărui­tor să vindece pe fiica ei care era stăpânită de diavol.

Domnul Iisus Hristos trece din Galileea dincolo de Iordan, în Canaan, în vatra unor ținuturi locuite de păgâni și pe care Dumne­zeu le blestemase pentru idolii lor iar pe locuitorii de acolo îi iz­gonise când a adus pe israeliți înapoi din robia egipteană.

Prin aceste ținuturi a predicat Sfântul Apostol Petru cuvântul Sfintei Evanghelii, iar Sfântul Apostol Pavel în drumul său spre Ierusalim, a aflat aici mai mulți creștini (Fapte XXV, 3).

Domnul Iisus nu a intrat în Tir și Sidon - cetățile păgâne așeza­te la poalele Libanului - ci în împrejurimile lor. Iar acest lucru l-a făcut după ce avusese o discuție cu fariseii despre lucrurile care îl spurcă pe om și-l fac neplăcut în fața lui Dumnezeu.

Scârbit și saturat de sâcâiala și invidia fariseilor, Domnul iese din hotarele patriei sale și întâlnește o femeie cu care întreține un dialog de o bogăție și frumusețe fară asemănare și inegalabil.

Femeia aceasta deși străină de neam și de credință se apropie de Domnul și rămâne la oarecare distanță păstrând buna-cuviință a situației sale și nu numai că se adresează Domnului, ci strigă din adâncul sufletului, adică își exprimă cu glas mare rugăciunea ei fierbinte:„Miluiește-mă Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol" (Matei XV, 22). Minunat și plăcut mod de adresare! Acesta dovedește credința ei că Iisus Cel căruia I se adresează este Mesia, Mântuitorul lumii. Strigătul ei izvora din această credință puternică și mare în Hristos, din durerea ei neostoită de mamă, din nenorocirea cea mare și din milă față de pro­priul său copil.

Iubiți frați, nu este prima dată când Sfânta Scriptură amintește despre demonizați. Domnul Hristos a mai vindecat pe îndrăcitul din Capernaum (Marcu I, 21-28), pe îndrăcitul din Gadara (Luca VIII, 26-40) și pe tânărul lunatic (Matei XVII, 14-21; Marcu IX, 14-29; Luca IX, 37-43). De data aceasta Domnul este rugat să vindece de această cumplită boală pe fiica unei femei străină de neamul și credința evreilor. Din cuvintele mele de învățătură de­spre vindecările celorlalți îndrăciți vă amintiți cât de mult păti­meau și cât de îngrozitor erau chinuiți acești stăpâniți de necura­tul. Am putut constata că există diferite grade de suferință și de crize pe care le produc duhurile necurate, iar fiica acelei sărmane femei era chinuită în ultimul grad. Starea acestei copile producea mamei o profundă durere. Știu prea bine părinții cât de mult su­feră și ei împreună cu copiii lor.

Femeia aceasta îndurerată de boala fetiței nu zice: miluiește pe fiica mea, ci zice: „miluiește-mă”. Copila într-adevăr suferă dar eu ard de durere. Nu îndrăz­nește această femeie nici să cheme pe Domnul în casa ei așa cum o făcuseră alții și nici să aducă pe fata ei la Domnul, ci numai strigă „miluiește-mă”.

Iată un exemplu vrednic de urmat de către toți părinții vremu­rilor noastre care trebuie să se roage permanent pentru copiii lor. Să se roage nu numai pentru tămăduirea lor de bolile trupești ci mai ales de bolile lor sufletești care devin din ce în ce mai multe, mai mari și mai grele. Să nu înceteze părinții a se ruga „Doctoru­lui sufletelor și al trupurilor”. De câte ori se roagă părin­ții pentru copiii lor: Doamne miluiește pe fiul meu că rău păti­mește în păcatul neascultării de părinți, de profesori, de îndrumă­torii lui de bine, de mai marii lui, de conducătorii țării, de păcatul desfrânării, de păcatul egoismului, al trufiei, al mâniei, al iubirii de ceartă, al nesupunerii, de păcatul iubirii de aur și de argint ne­muncit, de păcatul vrajbei și al clevetirii, miluiește-mă și-l scapă pe el de duhurile necurate și pierzătoare!

De ce părinții nu supraveghează cu atenție pe copiii lor și nu-i învață și îndrumează să se ferească de aceste păcate pierzătoare de suflet, căci odată cuprinși de unul din aceste păcate devin robi ai lor și treptat, treptat, precum fiul risipitor, ajung niște epave ale societății și un pericol pentru tot poporul dreptcredincios.

Rugăciunile fierbinți către Dumnezeu, rugăciunile stăruitoare și grija deosebită față de proprii lor copii i-ar îndepărta pe aceștia de microbul răutății pe care îl seamănă vicleanul în sufletele lor ca să-i robească prin păcat.

Sunt numeroase cazurile când rugăciunile părinților au întors la căință pe fiii lor porniți pe căile pierzării. Să ne amintim numai de Sfânta Monica, cea care prin rugăciunile ei fierbinți către Dumne­zeu a făcut ca fiul ei cel desfrânat și înrăit în păcate să devină Fe­ricitul Augustin.

La rugăciunile sincere și stăruitoare Domnul nostru Iisus Hristos a răspuns întotdeauna fiind mișcat de suferința oamenilor.

Dar, iată, vedem de data aceasta ceva cu totul neobișnuit. Domnul Cel prea bun și preamilostiv, arată atâta indiferență la ru­găciunile fierbinți ale cananeencii, precum nu se mai găsește ni­căieri în istoria minunilor Sale. „Iar Domnul nu i-a răspuns nici un cuvânt” (Matei XV, 23).

Comentând acest verset Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Domnul aduce la Sine pe iudeii care L-au re­cunoscut. Când Îl hulesc ei, El îi roagă, când îl ispitesc, El nu-i părăsește. Pe cananeeancă însă, care aleargă și-L roagă, fară a se sprijini, nici pe lege, nici pe prooroci, și care îi arată atâta evlavie, pe ea nu o învrednicește nici măcar de un răspuns. „Care alta nu s-ar fi smintit, când a văzut că realitatea nu corespunde cu ceea ce gândea ea? Ea auzise că „El mergea prin sate vindecând, iar pe femeia aceasta care venea la El o respinge”.

Nu-i răspunde nici un cuvânt pentru că știutorul inimilor cu­noștea credința puternică din adâncul sufletului ei. O credință puternică în stare să suporte orice încercare și descurajare. Toc­mai de aceea femeia aceasta nu se smintește, nu se supără, nu se descurajează și nu se depărtează. Ea nu zice cum poate ar fi fost îndreptățită: cum acest om atât de vestit prin iubirea sa nemărgi­nită față de oameni, arată atâta nepăsare și indiferență față de ne­fericirea mea? Nu rostește aceste cuvinte pe care adesea le auzim din gura credincioșilor noștri, ci ea cu și mai mare încredere în bunătatea lui Dumnezeu își arată credința ei mare și puternică prin rugăciunile ei repetate.

Este ușor de înțeles că atât de mult și stăruitor se ruga această femeie încât a înduioșat și pe Sfinții Apostoli, încât cu toții într-un cuget s-au apropiat de învățătorul lor și L-au rugat: „Slobozește-o că strigă în urma noastră” (Matei XV, 23).

Oare intervenția ucenicilor Domnului era numai pentru ca să? scape de ea, pentru că striga în urma lor? Cu siguranță că nu. Ru­găciunile stăruitoare ale acestei femei i-a impresionat atât de pu­ternic, i-a mișcat atât de mult și i-a umplut de mirare atitudinea Domnului Hristos, încât nu puteau să tacă; această convorbire ajunsese la o tensiune atât de înaltă, iar durerea sfâșietoare a ma­mei copilei bolnave a scos pe învățăceii lui Iisus din cadrul rolului lor încât simțeau ei nevoia imperioasă să-L roage pe Domnul s-o dezlege din legăturile cu care satana legase pe sărmana ei fiică.

Iată răspunsul Domnului: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (vers. 24). Acest răspuns a amuțit pe ucenici, iar femeii cananeence i-a dat grai. Ea și mai mult stăruia. Socotind că rugăciunea ei de la distanță poate este o necuviință, iar strigătele ei nu exprimă destulă evlavie, smerenie și dragoste, se apropie, cade în genunchi la picioarele Domnului și I se închi­nă zicând: „Doamne ajută-mă” (vers. 25). O rugăciune răbdătoa­re și fierbinte care conține un singur cuvânt: „ajută-mă”. Sufletul ei era atât de plin de simțire încât limba nu putea rosti prea multe cuvinte. Lacrimile care izvorăsc dintr-o inimă zdrobită și smerită, suspinele fară cuvinte sunt deja de ajuns căci „noi nu știm să ne rugăm cum trebuie, ci însuși Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani VIII, 26).

Dealtfel ce alte cuvinte puteau să înlocuiască această scurtă rugăciune? Ea spune totul: Doamne ajută-mă, privește-mă ca pe una din făpturile tale. Ajută-mă, fiindcă eu cred că poți să mă ajuți, încă mai cred că și vrei, cu toate că acum mă refuzi. Iată o rugă­ciune vrednică de urmat, iată curajul, iată speranța pe care ți le dă rugăciunea fierbinte!

Minunatul dialog continuă căci Domnul îi răspunde: „Nu este bine să iei pâine de la gura copiilor și să o arunci câinilor.” Dar cu neputință de crezut! Nici femeia nu deznădăjduiește, nu se descurajează, ci dă un răspuns extraordinar, parcă inspirat de Cel în fața căruia stătea, de Duhul Sfânt care luminează pe cei neștiutori și întărește pe cei slabi. În­țelegerea ei crește; nu-l mai numește pe Mântuitorul „Fiul lui David” ci de data aceasta răspunde: „Da, Doamne, dar și câinii mă­nâncă din fărămiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (vers. 27). Noi păgânii nu așteptăm mulțimea de binefaceri pe care le primește poporul lui Dumnezeu cel ales, pe care Fiul lui David le revarsă din belșug, ci doar micile farâmituri care cad de la masa cea îmbelșugată și acestea sunt îndeajuns pentru noi neamurile cele înfometate. Iată câtă înțelepciune și smerenie în acest răspuns al femeii cananeence! Iată că acolo unde există credință vie și adevărată există și înțelepciune, cum Dumnezeu celor smeriți le dă înțelepciune iar celor mulți le dă grai.

Cine ar fi putut să rostească aceste cuvinte pline de har și de Duhul Sfânt decât cel inspirat de Duhul Sfânt, căci după cuvântul proorocului Isaia „se va odihni peste el Duhul lui Dumnezeu, du­hul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei credințe” (Isaia XI, 2).

Dacă Mântuitorul a ascultat rugăciunea sutașului roman din Capernaum și i-a vindecat slujitorul, a vindecat pe îndrăcitul din Gadara, pe samarineanul bolnav de lepră împreună cu cei nouă, ca și pe mulți alții pe care îi consemnează Sfânta Scriptură, cum ar fi lăsat în zbuciumul durerii și în ghearele deznădejdii pe aceas­tă femeie care a dat dovadă de o credință mare și puternică?

Mântuitorul a mai dorit prin aceasta ca religia Sa cea nouă și dumnezeiască să depășească hotarele unui popor și să devină un bun comun al întregului neam omenesc. Aici întrevedem univer­salismul învățăturii Mântuitorului, vedem punându-se baza unei religii noi, ale adevăratei religii. Credința aceasta mare și încercată a fost răsplătită de Domnul cu prisosință. Pe lângă faptul că o laudă pentru credința ei: „O, femeie, mare este credința ta” Mântuitorul își descoperă bunătatea, dragostea față de creaturile Sale și mila Sa, căci îndată îi îndeplinește rugăciunea spunându-i: „fie ție după cum voiești, și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela”.

Deși se văd clar și alte virtuți la această femeie cum sunt: sme­renia, răbdarea, rugăciunea, bunătatea, dragostea, Domnul laudă credința acesteia ca fiind izvorul tuturor celorlalte virtuți. De ace­ea în relațiile omului cu Dumnezeu credința este firul de legătură. Fără credință nu putem face nimic, iar Sfântul Apostol Pavel spu­ne că „fără credință nu este cu putință să fim plăcuți lui Dumne­zeu” (Evrei XI, 6).

Iată dar cât de mult folos aduce o credință smerită, o credință fierbinte, mare, puternică, o credință stăruitoare în rugăciune. Credința mamei a vindecat pe fiică de chinurile groaznice, a în­vins și a izgonit pe satana, a biruit refuzul de la început al Dom­nului și a devenit pildă pentru toate generațiile viitoare de creștini.

Să urmăm exemplul femeii cananeence și să ne rugăm neînce­tat lui Dumnezeu să ne întărească în credință. Să păstrăm cu sfin­țenie nealterată credința în care ne-am născut, și să ne silim ca această credință a noastră să rodească prin fapte bune și prin dra­goste față de Dumnezeu și de aproapele, iar roadele credinței noastre să fie: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea și înfrănarea poftelor” (Galateni V, 22-23).

Să rugăm pe Bunul Dumnezeu să reverse harul Său cel ceresc asupra noastră și asupra tuturor celor ce I se roagă cu credință. Să dea pace sufletelor noastre, pace în familiile noastre, pace unuia cu altul la locurile noastre de muncă, pace în întreaga lume, iar între oameni dragoste și bună înțelegere. Amin.

Sursa: Pr. Ioan V. Covercă (Glasul Bisericii nr.1-3, 1982).

CLICK AICI pentru Predica IPS Bartolomeu