În duminica a douăzeci și doua după Rusalii, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă este rânduit să se citească din Sfânta Evanghelie după Luca, un fragment din capitolul al XVI-lea, versetele 19-31, în care Domnul Iisus Hristos relatează pilda a doi vecini, un bogat nemilostiv și un sărac nemiluit, fiecare ajungând la sfârșitul vieții cu sufletul într-un loc diametral opus celui în care au trăit: bogatul, la chinuri veșnice, iar săracul, la alinare veșnică. Prin aceasta, Fiul lui Dumnezeu ne dezvăluie că există viață după moarte, că vom fi judecați și răsplătiți după fapte și că o condiție a mântuirii este dragostea de aproapele, manifestată prin milostenie sau dăruire, care este o chemare a tuturor oamenilor, deci și a bogaților.  

„Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar și câinii venind, lingeau bubele lui. Și a murit săracul și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost înmormântat. Și, în iad, ridicându-și ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui. Și el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie! Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ți aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viața ta, iar Lazăr, asemenea, pe cele rele; și acum aici el se mângâie, iar tu te chinuiești. Și, peste toate acestea, între noi și voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiți în casa tatălui meu, căci am cinci frați, să le spună lor acestea, ca să nu vină și ei în acest loc de chin. Și i-a zis Avraam: Au pe Moise și pe proroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi. Și i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise și de proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți” (Ev. Luca 16, 19-31).

În predica rostită la Duminica a douăzeci și doua după Rusalii din anul 2000, vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania a atras atenția asupra faptului că mila e rodul iubirii, ea nefiind doar un sentiment, ci și o acțiune („a face milă cu cineva”). Lipsa dragostei, prin nepracticarea milosteniei, duce la starea de nesimțire sau împietrire a inimii. Prin dragostea pe care o arătăm semenilor noștri dovedim dragostea pe care I-o purtăm lui Dumnezeu. Mila este mai puternică decât dreptatea, la Judecata de Apoi un om milostiv având mai multe șanse decât îi conferă dreptatea viețuirii lui. 

„Iubiții mei, atât Sfânta Scriptură, cât și poruncile Bisericii, cât și tratatele de morală ne pun în față toate păcatele de care un creștin trebuie să se ferească. Printre ele se numără minciuna, furtul, hoția, omorul, lăcomia, invidia, trufia și foarte, foarte multe altele. Există, însă, un păcat al cărui nume adevărat, după părerea mea, nu-l veți găsi nici în Biblie și nici în tratatele de morală sau în poruncile Bisericii. Acest păcat foarte grav, repet, după părerea mea, se cheamă nesimțire. Este păcatul care-l stăpânea pe bogatul care este pomenit în Evanghelia de astăzi. 

I se spune „bogatul nemilostiv”, dar cuvântul biblic este dulce, în raport cu ceea ce nu era colosul acesta, mormanul acesta, de carne și de îmbuibare care era bogatul cu pricina. Ni se spune, așadar, în parabola bogatului zis nemilostiv – dar, în realitate, bogatului nesimțit – că el trăia luminat în toate zilele vieții lui: se îmbrăca în haine scumpe de porfiră și vison, adică în mătăsurile cele mai alese, în țesăturile cele mai fine; înțelegem că locuia în palate bogate, strălucite, din marmură, suflate cu aur și se ospăta în fiecare zi la mese îmbelșugate cu membrii familiei, cu prietenii, ospătându-se din bucatele cele mai alese și din vinurile cele mai scumpe, avea o mulțime de servitori și de sclavi care îi slujeau de dimineața până seara. Așadar, un om bogat în toată puterea cuvântului. Dar se spune că la poarta lui a zăcut ani în șir un sărac care se numea Lazăr, nu pentru că ar fi fost un cerșetor care ar fi putut să ceară și-n altă parte o bucată de pâine, dar era bolnav și plin de bube și tot timpul era flămând. Ar fi vrut să se sature din fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului, multe sau puține, câte vor fi fost, dar nimeni nu-i dădea. Dimpotrivă, câinii veneau și-i lingeau rănile.

Iubiții mei, o parabolă este istorisirea unui fapt obișnuit din viața noastră de fiecare zi , dar care are un tâlc ascuns; cele mai multe așa se definesc. Ar fi trebuit ca și această parabolă să se isprăvească aici, după această definiție. Există printre noi oameni avuți, bogați, chiar foarte bogați, care nu se uită nicicum la cei săraci. Dar iată că parabola aceasta spusă de Mântuitorul Hristos are două planuri: unul este acesta pe care-l trăim noi în fiecare zi și un altul, cel din viața de dincolo, despre care noi știm foarte puțin.

Ni se spune pe foarte scurt că săracul Lazăr a murit și a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Și a murit și bogatul și a fost îngropat. De aici începe adevăratul tâlc al parabolei. Iată, deci, că și pentru unul, și pentru altul, a venit moartea, care i-a egalizat. Și bogatul, și săracul, au trecut prin fenomenul pe care noi îl numim moarte. Numai că, îndată după moarte, lucrurile au stat diferit: săracul, adică sufletul său, a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam – sânul lui Avraam, în limbaj biblic, este o metaforă pentru Rai. În limbaj biblic și în tradițiile biblice, sânul era poala veșmântului exterior – fiecare bărbat avea o tunică lungă până-n pământ, iar peste tunică avea un veșmânt care uneori era înfășurat peste umeri. Ei bine, poala acestui veșmânt exterior putea să fie ridicată și, uneori, încinsă cu un brâu peste mijloc și devenea un fel de poală în care insul putea să ducă ceva de la câmp, ceva greu; mamele își duceau copiii și, uneori, chiar tatăl își ducea copilul în această poală, care, practic, devenea sân, pentru că era foarte aproape de piept. Ei bine, acolo unde copil se simte bine este raiul lui. De aceea se spune „sânul lui Avraam”, metaforă pentru Rai, adică unde sufletul omului mântuit se simte bine, este ocrotit și fericit pentru veșnicie.

Dar ce se întâmplă dincolo? Condițiile lor au fost diferite, ca și-n viață, numai că au fost invers: bogatul se chinuia în iad, în văpaie, în timp ce săracul Lazăr era mângâiat, liniștit, odihnit, fericit în Rai. Bogatul l-a văzut atunci și pe Avraam, l-a văzut și pe Lazăr în sânul său, și i s-a rugat lui Avraam și i-a spus: Părinte Avraame, ai milă de mine și trimite-l pe Lazăr să-și înmoaie vârful degetului în apă și să-mi răcorească buzele, că tare mă topesc în văpaia aceasta. Să reținem, iubiții mei, că bogatul acesta care se părea că nu cunoștea pe nimeni, iată că-l recunoștea pe Avraam. Și, dacă v-ați pus întrebarea asupra nesimțirii lui că nu s-a ocupat de Lazăr pentru că nu l-ar fi văzut, pur și simplu, nu l-ar fi luat în seamă, aceasta este dovada că-l văzuse și știa cine este, știa și cum îl cheamă. De aceea îi spune „Părinte Avraame, fie-ți milă de mine!” – el cerea milă, el, care toată viața fusese nemilostiv, adică lipsit de milă sau, așa cum am spus, fără niciun fel de simțire, de sentiment față de semenul său. Acum el, chinuindu-se, cerea milă de la Avraam. Iar Avraam îi spune: Nu se poate. Vezi, în viață, tu ai avut pe cele bune și acum te chinuiești, iar Lazăr a avut pe cele rele și acum este mângâiat. Pe de altă parte, adaugă Avraam, între noi și voi este o prăpastie mare peste care nu se poate trece; nici voi nu puteți treci la noi, și nici de la noi nimeni nu poate să treacă la voi, adică Raiul este cu desăvârșire etern, în timp ce Iadul este și el cu desăvârșire etern, nu se pot face schimburi. Mai departe, bogatul insistă și îi spune atunci: Părinte Avraame, am cinci frați care au rămas dincolo, în viață, pe pământ. Trimite-l pe Lazăr să-i avertizeze asupra a ceea ce se poate întâmpla, ca să nu pățească și ei ca mine. A, nu, răspunde Avraam, ei au pe Moise și pe prooroci – adică au învățătura Legii. Moise, în legea lui, spusese: Ai grijă de cel sărac! Ai grijă de cel flămând! Să nu năpăstuiești pe văduvă, ci, dimpotrivă, s-o ajuți! Ajută-i pe cei orfani! Erau legi scrise în Vechiul Testament și pe care omul trebuia să le cunoască și să le respecte, să le aplice. Așadar, spune, au pe Moise și pe profeți. Acolo scrie ce trebuie să facă omul și ce nu trebuie să facă. Nu, a insistat fostul bogat, dacă va învia cineva din morți, atunci vor vedea că este o minune și se vor pocăi. Nu, a zis el, dacă ei nu vor asculta de Moise și de Legea profeților, atunci, chiar dacă ar învia cineva din morți, tot nu vor crede și nu se vor mântui.

Iubiții mei, este bine să stăruim asupra acestui al doilea plan al parabolei, în lumea de dincolo, despre care, repet, știm destul de puțin și mai mult prin metaforă. La început s-ar părea că este vorba de o lege a compensației. Spune Avraam: În viață, săracul Lazăr a avut parte de suferință, și acum este fericit. Iar tu ai avut parte de fericire, iar acum te chinuiești. Este posibil să fie și aceasta, adică un principiu al compensației, în care lucrurile se răstoarnă. Ni se spune și în Fericiri: Fericiți veți fi voi ce ce sunteți flămânzi, că vă veți sătura! Fericiți cei ce însetoșază de dreptate, că aceia, de asemenea, se vor sătura! Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia! Deci există un principiu al compensației, care poate fi consolator, dar nu satisface îndeajuns nici cerințele Evangheliei și nici cerințele propriei noastre rațini. Bogatul se chinuia în iad nu pentru că ar fi fost bogat, din cauza bogăției lui, […] ci pentru că fusese nesimțit față de semenul său. Fusese lipsit de milă. Or, nemila se pedepsește, iubiții mei. Se pedepsește, pentru că este un păcat față de porunca lui Dumnezeu și un păcat față de datoria pe care tu o ai față de om. […]

Mila este un fruct al iubirii. Porunca supremă, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament este: Iubește-L pe Domnul Dumnezeul tău din din toată inima ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți. Așadar, iubirea față de aproapele, față de orice om, față de semenul tău, este egală ca valoare cu iubirea față de Dumnezeu. Spune Domnul Iisus mai departe: Cel ce pretinde că-L iubește pe Dumnezeu, dar pe fratele său îl urăște, este un mincinos. Nu poți să iubești doar pe Dumnezeu și să-l urăști pe omul de lângă tine, pe fratele tău, care este fratele tău prin faptul că și el a fost făcut tot de Dumnezeu, iar Dumnezeu este Părinte și al tău, și al celui de lângă tine. Așadar, iubiții mei, cel care-și însușește și-și însumează această virtute a iubirii de Dumnezeu și de aproapele este capabil și de sentimentul milei, dar și de fapta milostivă, de fapta bună. […] Iubiții mei, eu nu cred că este un creștin adevărat care să nu fi simțit sau să nu simtă o imensă bucurie atunci când i-a făcut altuia un bine, o bucurie, fie că este de ordin material, fie că este de ordin spiritual. […] 

Iubiții mei, mila, ca act, este socotită ca mai puternică decât dreptatea. Atunci, la Judecată, dacă se prezintă un om drept în toate faptele lui și își reclamă dreptul la mântuire, unul care este mai puțin drept, este mai păcătos, dar care are asupra sa fapte de milostenie, poate să aibă întâietate în fața lui Dumnezeu. […] Orice act de milostenie, cât de modest, va fi ținut în seama lui Dumnezeu, iar omul se va mântui. Și aș încheia, iubiții mei, cu un citat din profetul Isaia, marele prooroc al Vechiului Testament, și, anume, din capitul 27, versetul 10: „Dacă din inimă îi vei da pâine celui flămând și dacă vei însenina sufletul necăjit, atunci lumina ta va străluci în întuneric, iar întunericul tău va fi precum amiaza”, a subliniat vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania în predica rostită la Duminica a douăzeci și doua după Rusalii din anul 2000.