În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Preaiubiți și dreptmăritori creștini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos! Cu același fior sacru, divin, deschidem dumnezeiasca Evanghelie, cu conștiința că ori-de-câte-ori îl auzim și împlinim cuvântul, Sfântul Duh luminează în noi tot mai adânci înțelesuri; căci dumnezeiescul cuvânt ne-a fost dat pentru a-l avea ca lumină, ca putere a iubirii și a vieții până la sfârșitul veacurilor. Același cuvânt deschide neîncetat noi și noi înțelesuri și așa noi creștem mereu prin dumnezeiescul cuvânt. Niciodată să nu socotească cineva că dacă ascultă aceeași Evanghelie mereu, mereu, nu mai are ce învăța. Doamne! Ea este adâncul de taină negrăit și noi neîncetat ne zidim, ca să ajungem, cum spune dumnezeiescul Pavel, „la măsura bărbatului desăvârșit”, adică la chipul lui Hristos.
Și rogu-vă să ascultăm cuvântul dumnezeieștii Evanghelii de astăzi (Luca 10, 25-37), pe care o vom relua, în conștiința că noi primim aici Icoana desăvârșită, modelul divin, pe Hristos; iar Hristos Mântuitorul vrea să ne zidească în El, după chipul Lui, al veșniciei Lui și al veșniciei noastre.

Acum, să ne recunoaștem pe noi în acel moment în care Hristos Se află în mijlocul mulțimii. Erau în jurul Lui, pe lângă cei doisprezece, și ceilalți șaptezeci de ucenici pe care îi trimisese El spre propovăduire, și care veneau acum să-I istorisească ce au făcut. Și spuneau: „Până și demonii se pleacă înaintea noastră când rostim numele Tău”. Iar Iisus le-a răspuns: „Nu vă bucurați (doar) că demonii se pleacă înaintea voastră (nu aceasta să-ți fie bucuria, că se pleacă cineva înaintea ta, fie chiar și demonii), ci că numele voastre sunt scrise în ceruri”. Altfel spus, tu însuti, în numele tău, te împărtășești cu lumina și iubirea divină care e în ceruri și care coboară de sus asupra ta, împărtășindu-te, iar tu să o împărtășești apoi semenilor. Important este nu ca alții se pleacă ție, ci tu să te pleci lor și să te împărtășești cu lumina și iubirea divină, cerească, singura care dă viață.

Și așa rostind, referindu-Se la demonii care se pleacă înaintea lor, Iisus descoperă acel moment originar, tainic, pe care numai El îl putea descoperi, rostind: „Văzut-am pe satana ca un fulger căzând din cer”. A căzut atunci din pricina trufiei lui, a păcatului lui (Nu voi l-ați doborât pe satana, care se pleacă înaintea voastră).

Și Iisus S-a bucurat în Duhul Sfânt și, ridicându-Și glasul, a zis: „Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului și al pământului, ca ai ascuns acestea (tainele tainelor) de cei înțelepți (adică de cei ce se socoteau înțelepți - cu o ințelepciune a lor) și de cei pricepuți și le-ai descoperit pruncilor”. Mântuitorul se referea aici nu numai la cei din leagăn, de vârsta alăptării (și pe cei mari îi hrănești tot cu lapte; oricât de mari s-ar socoti, sărmanii, încă au nevoie de lapte), ci la cei care sunt curați ca pruncii, nevinovați, frumoși la inimă și la trup ca pruncii; pentru că nu și-au întinat viața și trupul, și mai ales pentru că sunt ochi și urechi către cei care privesc la dânșii. Pruncilor însetați de cunoștință, de adevăr, acelora le descoperea Hristos.

O, Doamne, ajută-ne să fim ca pruncii, curați și luminați, păstrându-ne frumusețea Ta, cea a Ta, Doamne, nu cea pe care noi vrem s-o dobândim prin - iertați-mi cuvântul - cosmetice. Ci frumusețea Ta divina, Doamne, și mai ales dă-ne setea să Te ascultăm pe Tine și, prin cuvântul pe care îl auzim de la Tine, Doamne, la Tine să ne înălțăm cu sufletul! Să simțim aievea că Tu ne vorbești și în clipa aceasta Tu ești în mijlocul nostru, așa cum ai zis prin Evanghelia Ta: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, Eu sunt în mijlocul lor”. Ești în mijlocul nostru Doamne, că Tu ne vorbești și noi Te ascultăm pe Tine.

Și Iisus mulțumea Tatălui că a descoperit pruncilor taina tainelor, adică dumneavoastră, care sunteți aici în clipa aceasta, sunteți pruncii de care vorbește Mântuitorul. „Și așa, Părinte, așa a fost înaintea Ta, bunăvoința Ta”. Și iarăși a rostit un cuvânt de taină, negrăit. Să-l auzim: „Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu și nimeni nu cunoaște cine este Fiul decât numai Tatăl, și cine este Tatăl, decât numai Fiul, și căruia voiește Fiul să-i descopere”. E o taină negrăită, căci Hristos Însuși descoperă aici cu adevarat dumnezeirea Lui, rostind acest cuvânt: „Nimeni nu-L cunoaște pe Fiul decât numai Tatăl”. Dumnezeirea Lui din veci se dezvăluie aici. Și Îl mai cunoaște pe El acela căruia va voi Fiul să-i descopere. Și El ne descoperă și ni Se descoperă, pentru că vrea să fim asemenea Lui, căci după chipul Lui am fost zidiți. Și toată curgerea Evangheliei va merge către acest înțeles negrăit de adânc, în care El, de la Tatăl, prin El, în Duhul Sfânt, revarsă în noi lumina și iubirea Lui.

Și auzind acest cuvânt pe care l-a rostit Iisus: „Toate Mi-au fost descoperite Mie de la Tatăl”, vedem în el o mărturie unică în fața celor ce-L ascultau, într-o înălțare, elevație. Unul din învățătorii de lege, care se afla în mulțime, și care de bună seamă de multe ori Îl căuta și venea lângă Mântuitorul, având dor de Dumnezeu (așa cum, de bună seamă, mulți dintre dumneavoastră demult vin la biserică cu acest dor), prinzând momentul când Iisus a rostit aceste cuvinte, L-a întrebat: „Învățătorule, ce să fac să am viața de veci?„ (Viața de veci, cea fără de sfârșit, nu o zdreanță de timp, câteva zeci de primăveri pe care toamna le ofilește și iarna le îngheață. Viața veșnică! Nu spusese Înțeleptul: „Doamne, ai pus în noi și gândul veșniciei"? - adică purtăm în noi gândul, dorul, ideea de veșnicie, de sfârșit al morții). Atunci, Iisus, ascultându-l, îi răspunde: „Ce este scris în Lege? Cum citești?”. Legiuitorul, răspunzând, a zis (el știa Legea; mai mult, veți observa că o rezuma în toată esența ei, nu reproduce cele zece porunci, ci esența lor): „...Scrie: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta și din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți”. Era, repet, esența întregului Vechi Testament. Pentru că în cele zece porunci nici nu este menționat cuvântul iubire, dar în celelalte porunci date prin Moise găsim întocmai aceste doua porunci. La Levitic 19,18, găsim cuvintele aidoma: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”; iar la Deuteronom 6,5, găsim: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din toată tăria sufletului, inima ta, cu tot cugetul tău!”. Deci, amândouă erau cuprinse în Vechiul Testament. Și acest legiuitor, care înseamnă că citise întreg Vechiul Testament, nu numai Legea, a știut să concentreze toate poruncile în acestea. Măcar de am ști noi, cei din veacul XX, așa cum știau legiuitorii de atunci! Deci toți legiuitorii de astăzi să ia aminte la acest fapt - că legiuitorul știa nu numai cele zece porunci, ci și sinteza lor. Avea o viziune de ansamblu și de esență.

Și după ce a rostit legiuitorul aceste cuvinte, Iisus îi răspunde: „Drept ai grăit (ai spus adevarul). Fă aceasta!” (Împlinește aceasta; împlinește iubirea). Vedeți, el a răspuns prin iubire, toate concentrându-le în iubire - esența. Iubește și vei fi viu!... Oare nu iubirea este principiul, izvorul vieții? Din iubirea lui Dumnezeu s-a ivit lumea, din iubirea și voința Lui creatoare. Din iubire se naște viața. „Fă aceasta...” - trăiește astfel și în iubire se luminează viața în veșnicia ei.

Dar legiuitorul, vrând să se îndrepte pe sine mai mult, altfel spus să adâncească înțelesul acestor cuvinte, să-și justifice dorința lui mai întemeiat și râvnitor a se arăta că vrea în plinătate să cunoască și să traiască adevărul, L-a întrebat: „Cine este aproapele meu?”. Rogu-vă să rețineți întrebarea în elementele ei esențiale; din modul în care a întrebat el se va desluși un înțeles tot mai adânc.

Mântuitorul i-a răspuns cu parabola atât de cunoscută de noi toți, a samarineanului milostiv. Și a grăit Mântuitorul către legiuitor, către lumea de atunci și către noi de acum, căci cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veci și e „mereu același, ieri, azi și în veci”. Și a zis Mântuitorul: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon și a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat, ca să-l fure, să jefuiască ce avea la el, l-au rănit, l-au lovit, l-au lăsat abia răsuflând; aproape mort. Și au plecat.

Calea dintre Ierusalim și Ierihon e de vreo douăzeci și șapte de kilometri și, în afară de Betania, când treci de la Ierusalim în sus, spre Ierihon, nu mai sunt alte localități, până în ziua de azi. Și până în ziua de azi e renumită, din nefericire, spun cercetătorii, în locuri de tâlhărie și alte asemenea primejdii. De observat că tot între Ierusalim și Ierihon se afla Câmpia Carantaniei, unde a fost ispitit Mântuitorul. Deci vă închipuiți, dacă diavolul s-a aflat și a lucrat pe acolo, și pe nefericiții aceștia de tâlhari, tot el i-a pus la cale. Dacă a îndrăznit diavolul la Mântuitorul, dar la niște prieteni de-ai lui - tâlharii?...

Și, iată, un preot cobora pe calea aceea și, văzându-l pe sărman căzut, aproape mort, abia răsuflând, a trecut pe alături. De asemenea și un levit, ajungând în acel loc, a trecut pe alături. Un preot și un levit. De bună seamă, era un preot al Legii vechi. Să ne gândim și în ziua de astăzi: Eu, bunăoară, sunt preot; pot să trec și eu, să văd un om căzut, doborât. Ce fac? Una din întrebări: Dacă mergea la slujbă sau nu. Dar nu, preotul cobora de la Ierusalim la Ierihon, deci nu mergea la slujbă. Despre levit nu spune dacă mergea ori nu la slujba, la slujba divină. Dar chiar și în această situație, mergând la slujba divină sau la orice slujbă, având un program precis, o oră când eu trebuie să ajung negreșit... Dar, întâlnind în calea mea un nenorocit, un căzut, ce fac? Poate să-mi fie rudă. Poate a plecat tata la piață și, iată, ori l-a lovit cineva, ori - știm cum se întâmplă - a umblat cineva cu mâna pe la spatele lui și l-a furat și, în zbuciumul acela, cade. Eu merg mai departe? Merg sau mă opresc? Întrebare care se pune și preotului și oricăruia dintre noi.

Mântuitorul ce a spus? Amintiți-vă ce le spunea fariseilor, cei care calculau sarcina pe care o aveau la templu, ca și milostenia, iubirea sau rugăciunea. Mântuitorul le spune: „Pe acestea trebuie să le faceți, pe celelalte să nu le lăsați”. Dar în unitatea aceasta; mai ales aici e taina: în unitatea negrăită între rugăciune (comunicarea cu Dumnezeu) și comunicarea cu aproapele. Căci, vedeți, cele două porunci merg împreună: „Să iubești pe Dumnezeu din toată inima ta, din tot cugetul tău, puterea, virtutea ta și pe aproapele tău ca pe tine însuți”; deci în unitate negrăită trebuie să stea. Atunci tu trebuie să unești acestea două, care numai împreună merg. Și, ca o dovadă, să ne amintim cuvintele Mântuitorului, care de atâtea ori i-au tulburat pe unii: „Cel ce iubește pe mamă, pe tată, pe frate, pe soră, pe copil mai mult decât pe Mine, nu-i vrednic de Mine”. Cum, Doamne? (s-au întrebat mai ales sărmanii puțin credincioși, care voiau să răspundă împotriva Evangheliei). Să Te iubesc întâi pe Tine, pe Care nu Te văd (din pricina slăbiciunii, păcatului, întunericului meu), și să nu iubesc pe fratele meu, pe care-l văd?

Dar o, Doamne, frumusețe a tainei ce ne dezvăluie cum să unim rugăciunea (comuniunea cu Dumnezeu) cu iubirea de aproapele! Dacă iubirea mea către aproapele pleacă de la mine, vai de iubirea mea! Vai de iubirea fratelui care își ucide fratele! Cine să mă învețe pe mine iubirea? Sfântul Isaac Sirul spune vorba aceasta: „Iubirea se naște din rugăciune”. E mai întâi rugăciunea și de acolo se învață iubirea. Cum adică?! Când ma rog lui Dumnezeu, când comunic cu El, atunci se poate înțelege iubirea, care înseamnă dăruire, înseamnă a trăi viața celuilalt. Comunicând cu Dumnezeu în rugăciune, El îmi dă viața Lui, îmi dă iubirea Lui, îmi dă lumina Lui. Și atunci, din rugăciune eu ies transfigurat dumnezeiește, și prin transfigurarea mea îi transfigurez pe alții. Câți oameni sfinți - mitropoliți, patriarhi - n-au fost văzuți în timpul rugăciunii, în timpul Sfintei Liturghii, cu fețele transfigurate, împărtășind în chipul acesta mulțimilor dumnezeirea ce se răspândea din ei! Dar aceasta numai atunci când te împărtășești din iubirea dumnezeiască prin rugăciune și iți împlinești chemarea ta în rugăciune.

Așa trebuie să gândim toți acum, că am venit la biserică și ne-am rugat pentru a ne împărtăși din Dumnezeu, pentru ca apoi să împărtășim iubirea către semeni: către mama, tata, frate, soră, copii, soție și ceilalți. Cât ar trebui să cugetăm la acest fapt de adâncime negrăită! Toți, în clipa aceasta, așa trebuie să gândim: Doamne, aici am venit să ne împărtășim din iubirea Ta dumnezeiască, din lumina Ta, și să ieșim de aici transfigurați, schimbați în har și adevăr, din această dăruire divină.

Aceasta a vrut să spună Mântuitorul prin cuvintele: „Cel ce iubește pe frate, mamă, soră, tată, mai mult decât pe Mine, nu-i vrednic de Mine” - adică nu te învrednicești precum El, Cel Care a coborât din slava cereasca și a luat chipul robului, suferind moarte pe cruce; acest chip de moarte la care erau trimiși doar robii; numai ei erau osândiți și executați prin acest fel oribil, de răstignire pe cruce.

...Atunci, pe cei doi Mântuitorul ni-i dă ca pe o pildă rea; preotul și levitul, trecând prin acel loc unde erau atât de prezenți demonii, trec pe lângă cel căzut. Merg mai departe. Prin aceasta au dezbinat iubirea divină. Eugen Ionesco spunea că iadul este crima împotriva iubirii. Au rupt în două iubirea divină, pentru că ei, mergând către un țel al lor, în loc să unească acest țel (chiar de era și slujba dumnezeiască) cu iubirea față de aproapele, au trecut pe lângă el: N-au înțeles taina omului; taina omului în Hristos, în Dumnezeu, iubiților!

Acest adevăr doresc să-l spun sufletului meu și apoi dumneavoastră. Noi trebuie să înțelegem ce înseamnă a fi om după chipul lui Dumnezeu, plecând de la realitatea intimă, a noastră. Spune Evanghelia: și preotul și levitul au privit, l-au văzut pe cel căzut și au mers mai departe. Au privit, au văzut, au avut lumina ochilor ca să vadă că acolo este un prăbușit. Au avut lumina; n-au avut iubirea. De ce unesc lumina cu iubirea? Căci aici, în acestea două se tâlcuiește taina lui Dumnezeu și taina omului. Să nu uităm! Când zice dumnezeiescul apostol și evanghelist Ioan: „Dumnezeu este lumină” (I Ioan 1,5) și „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8), în acestea două se deschide, se descoperă taina lui Dumnezeu. Taina lui Dumnezeu și taina omului, creat după chipul lui Dumnezeu. A fi după chipul lui Dumnezeu înseamnă a fi de-o dată, împreună și nedespărțit, lumină și iubire. Lumina adevărului și iubirea. Iubire luminoasă și lumina iubitoare, aceasta este taina lui Dumnezeu și taina mea, taina zidirii mele (dacă sunt conștient că chipul lui Dumnezeu este în adâncul din mine). Și când mă analizez pe mine, eu trebuie să constat că trăsăturile, dimensiunile, însușirile fundamentale ale mele, toată ființa mea, așa cum se desfășoară, toate sunt constituite în lumină și iubire. Lumina ochilor, auzul urechilor, brațele mele, picioarele mele, toată făptura mea, toate sunt orientate și se definesc prin lumină și iubire. Lumină am zis întâi, și iubire; împreună lucrând.

Ochii sunt dați să privească dincolo de mine. Un psihiatru spune că ochii celui care se vede pe el însuși sunt bolnavi. Pentru că firea ochilor mei nu este să mă privesc pe mine; să-mi port de grijă sau să mă idolatrizez. Ochii, precis, îmi sunt dați să privesc dincolo de mine, să intru în comuniune cu lumea. Urechile mele există nu pentru a mă auzi pe mine. Doar știm prea bine că nu mă aud pe mine cu aceste urechi, ci cu cele duhovnicești. Ele sunt pentru semenul meu, să-l ascult pe el. Picioarele mele sunt pentru a mă îndrepta către celălalt; mâinile mele, pentru a-l îmbrățișa pe el. Mirosul meu, mireasma mea, gustul meu, toate celelalte, sunt dincolo de mine, din comuniunea mea cu creația, cu lumea.

Deci toată făptura mea, observați, e construită și orientată de la Dumnezeu, Care coboară. În definitiv, Dumnezeu, creând lumea, nu tot la fel, din El Însuși a ieșit și a creat o altă lume? Ori, asemenea lui Dumnezeu, eu ies din mine și comunic. Aceasta e ființa mea și această ființă a mea îmi dă viață. Viața de veci aceasta este. Dacă eu mă cunosc pe mine și trăiesc după chipul lui Iisus , așa cum mi S-a descoperit mie, am împărtășire din viața veșnică; de aici de pe pământ o gust, am anticiparea ei. E un fel de preludiu al vieții de veci.

Cei doi, sărmanii, preotul și levitul, n-au înțeles taina aceasta. O, sărmanii! Ei au trecut pe alături; pe alături nu numai de bolnav, ci pe alături de viața de veci, pe alături de Hristos, pentru că în bolnav era Hristos. Ei trebuiau să găsească sensul existenței în acel bolnav, pentru că Hristos e sensul vieții mele. Au trecut pe alături de viață, de sensul existenței. Deci eu totdeauna când voi trece pe lângă unul care strigă la mine, oricât ar fi el de ticălos, păcătos, trebuie să-i răspund. Să-i răspundem, iubiților!

Pe Sfântul Ioan cel Milostiv cineva l-a pus, de două-trei ori, la încercare. A venit îmbrăcat în felul lui și i-a cerut niște bani. Sfântul Ioan i-a răspuns însoțitorului său: „Dă-i un ban”. La puțină vreme a revenit, schimbat cu altă haină. Iarăși a cerut un gologan. Sfântul iarăși a zis: „Da-i un gologan!”. A treia oară iar a venit: „A lui va fi osânda, nu a mea”, a zis sfântul și i-a dat și a treia oară.

Deci, oricine ar fi, ceea ce pot, dau. Un om sărman nu mai avea nici un ban la el în buzunar. Era un om înțelept, un om credincios. Și i-a cerut cineva de pomană; iar el, neavând nimic, i-a spus: „Omule, n-am nimic. Dar uite, iți dau mâna mea. Mâna mea și dragostea mea”. Și atunci sărmanul a spus: „Nimeni, de când sunt eu cerșetor, nu mi-a făcut un dar așa de preț ca dumneata; să-mi dea mâna și să mă socotească asemenea lui; nu să mă vadă un cerșetor, un disprețuit, un lepădat”.

Dar, să ne întoarcem la parabolă. Iată că vine un samarinean (Cei doi erau slujitori ai templului, și preotul și levitul). Era o înveninare între iudei și samarineni, din timpul exilului babilonic. Dacă rănitul era pe drumul acela, de bună seamă că era dintre iudei. Dar samarineanul n-a luat seama la aceasta, ci l-a văzut și s-a apropiat, i s-a făcut milă de el. S-a deșteptat în el dumnezeiescul. În el mila nu era înăbușită, adică lumina și iubirea divină. Nu. Dimpotrivă, s-au dezvăluit deodată, chiar dacă și el era spre un țel, avea și el un drum, un program, o oră la care trebuia să ajungă. El s-a apropiat. Probabil că era călător mai departe, căci își luase diverse lucruri cu el. Și i-a oblojit rănile cu untdelemn și cu vin (untdelemnul, care înmoaie, ușurează durerea, și vinul care, de bună seamă, în grade mai mari, dezinfectează). Ce avea și el la îndemână. Și probabil că avea cu el ceva pânză, căci i-a pansat rănile și apoi l-a suit pe asinul lui și l-a dus la un han. Dacă era călător, cunoștea diversele răspântii și hanuri, locuri unde mai găzduia și el, probabil, în drumul lui. L-a dus la o casă de oaspeți, l-a dat în seamă, a dat și doi bănuți la plecare - doi dinari. O pâine, cum spun cercetătorii, costa în vremea aceea cam o zecime dintr-un dinar. Deci i-a dat o sumă frumușică și i-a spus gazdei: „Poartă-i de grijă! Când mă voi întoarce, dacă ai cheltuit în plus, eu iți voi da înapoi tot”. Apoi, după ce și-a împlinit chemarea de iubire față de semen, a plecat în drumul lui. Exact cum spune Mântuitorul și cum am repetat: una o faci, alta n-o lași.

Și ascultând legiuitorul acest cuvânt dumnezeiesc, rămâne uimit, întrebător. El, care pusese întrebarea: „Cine e aproapele meu?”. Iar Mântuitorul trebuia să-i răspundă la întrebare; dar după ce i-a dat parabola, după ce i-a dat istoria aceasta, răspunsul trebuia să reiasă. Așa cum procedează și profesorii noștri când predau religia. Folosesc întâi o parabolă, o istorioara, nu? Și după aceea trag o concluzie, o idee fundamentală care să se întipărească în conștiința copilului. „Cine este aproapele meu?” întrebase legiuitorul. Mântuitorul întreabă și El, îl provoacă, cum ne provoacă pe noi toți: „Care dintre cei trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut în mâna tâlharilor?”. Cum vi se par cele două întrebări? Sunt identice? Sunt amândouă puse în aceeași cumpănă, în aceeași viziune? Nu. Și înțelegerea acestui mod adevărat de a pune întrebarea e mântuitoare. Te instituie în adevăr. Deci modul de a pune întrebarea este cheia.

Legiuitorul a întrebat: „Cine este aproapele meu?”. Accentul cade pe eul meu posesiv. Este cum aș spune în clipa aceasta: Fraților, dintre toți care sunteți de față, cine îmi este aproape? Nu numai aproape de inima mea, ci aproapele meu, cu privire la mine, având grijă de mine. Aceasta era preocuparea celui ce a pus întrebarea: Eu sunt centru, iar voi, ceilalți, priviți spre mine.

Sub un alt aspect, trebuie știut că la iudei, în vremea aceea, aproapele nu era oricine. Fariseii nu-i socoteau aproapele pe cei ce nu erau asemenea lor, farisei. Alții nu-i socoteau aproapele pe cei ce nu erau de un neam cu ei. Or, aici pentru prima oară se extinde viziunea în universal a Mântuitorului. De aceea răspunde altfel de cum a pus întrebarea legiuitorul, care a centrat întrebarea pe eul lui (al meu ești pentru că ții la mine). La Mântuitorul este invers: eul posesiv dispare și Mântuitorul așa întreabă: „Care din cei trei a fost aproapele celui căzut intre tâlhari?”. Cel care s-a dus la aproapele și s-a lipit de aproapele. Altfel spus, preotul și levitul, ca și legiuitorul, căutau ca aproapele să vina la ei. Or eu mă duc la aproapele, nu aștept ca aproapele să vina la mine. Căci așa am fost construit, ca eu să ies din mine, și toată făptura mea să fie orientată în afară de mine, de eul meu, de egocentrismul meu; închizându-mă în mine nu pot avea decât un răspuns: moartea. Dacă mă închid în mine, în eul meu, de unde am viața? De la mine? Chiar la modul cel mai concret, viața o am de la părinții mei, iar părinții mei mai departe, din generație în generație... în ultimă instanță, de la Dumnezeu.

Dacă eu sunt orientat către viață, deci în afară de mine, în afară de eul meu, eu mă înscriu atunci în eternitatea iubirii și a luminii dumnezeiești. Dar dacă mă închid în mine, mă închid în mine ca într-un mormânt, cum spunea cineva, deși nu cad din brațele lui Dumnezeu.

Aici e taina vieții: în lumină și iubire. În lumină privești lumea, în iubire o îmbrățișezi, înaintezi spre lume. Căci, repet, întreaga mea făptură așa este construită, ca să merg către altul. Trebuie să mă cunosc pe mine; tragedia, însă, este că nu ne cunoaștem pe noi înșine. Dacă ne-am analiza mai adânc am descoperi că nu ne putem regăsi decât în Hristos. Atunci am avea o schimbare adâncă a ființei noastre și egocentrismul nostru ar dispărea. Orientându-ne neîncetat în adevăr, lumină și iubire divină, noi am fi, pe de o parte salvați și, mai mult, am gusta viața, adevărul ei viu, etern, nemuritor. De aceea au zis Părinții: „În aproapele tău stă viața și moartea”. În a iubi pe aproapele. Nimeni nu se poate scuza că uneori nu poate să dăruiască ceva. Ați văzut cum cel fără bani i-a întins mâna și i-a dăruit dragostea celui necăjit. Dar trebuie să simt trăind în mine această lumină, această iubire divină, trăind-o printr-o transformare, printr-o schimbare din adâncul ființei mele către bine, către adevăr, către frumusețe divină, către semenul meu, către lumea mea, către neamul meu, către toate neamurile.

Așa cum Mântuitorul dezvăluie iubirea fără margini în spațiu și în timp, atunci tu poți ieși dincolo de spațiu și de timp, împărtășindu-te din lumina cea pururea fiitoare, cea neînserată, a Dumnezeirii.

Atunci înțelegem ce înseamnă parabola aceasta dumnezeiască, precum și răspunsul legiuitorului la cuvântul Mântuitorului: „Care dintre cei trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?”. „Cel care a făcut milă cu dânsul”. Și Mântuitorul spune: „Mergi și fă și tu asemenea lui!”.

Să facem asemenea, să facem această schimbare, transformare divină, și vom fi vii în Hristos Iisus, Domnul nostru, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Amin.

Părintele Constantin Galeriu.