De fapt, iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui sunt una și aceeași virtute, fiindcă există un singur motiv pentru care îl iubim pe Dumnezeu și pe aproapele: Dumnezeu.

Între multele virtuți care trebuie să crească și să aducă roade în sufletul fiecărui creștin, prin puterea Sfântului Duh, plină de parfum și de dulceață este virtutea care este cea dintâi dintre virtuți: iubirea. Este numită regina tuturor virtuților și legătura desăvârșită a desăvârșirii creștine. Această sfântă virtute poate avea ca obiect pe Dumnezeu sau pe aproapele.

Să ne întoarcem cu gândul la pilda din Sfânta Evanghelie de la Luca, din duminica de astăzi.

Un învățător de lege, ascultând pe Domnul Iisus Hristos vorbind despre mântuire, de Împărăția Cerurilor și de viața veșnică, s-a apropiat de El cu gândul ca să-L ispitească și L-a întrebat: „Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?”. Răspunsul Mântuitorului a fost: „Ce este scris în Lege? Cum citești?”.

La aceasta, legiuitorul, cunoscător și tâlcuitor al Legii celei vechi, a răspuns: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți”. „Drept ai răspuns”, îi zice Mântuitorul. „Fă aceasta și vei fi viu”.

Dar legiuitorul, ca un fiu al veacului său, în care disprețul și ura pentru celelalte popoare străine predominau, a pus Mântuitorului întrebarea: „Și cine este aproapele meu?”. Atunci Mântuitorul îi răspunde prin una din cele mai frumoase, mai înduioșătoare și mai cunoscute pilde. Este vorba despre pilda Samarineanului milostiv.

Pilda spune că „un om cobora de la Ierusalim la Ierihon și a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat, l-au rănit lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea și văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea, a trecut și un levit și văzându-l, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el și văzându-l, i s-a făcut milă; apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin și punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeți și i-a purtat de grijă. Iar a doua zi, scoțând doi dinari, i-a dat gazdei, zicându-i: ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți voi da înapoi” (Luca 10, 30-35).

Pilda este ușor de înțeles, dar Iisus este acela care întreabă pe învățătorul de lege: „Care dintre aceștia trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?”, răspunsul nu putea fi altul decât cel dat: „Cel care a avut milă de el”. Și Iisus i-a zis: „Mergi și fă și tu asemenea”.

Este cuvântul cu care se încheie această pildă și desigur, cea mai bună și mai potrivită aplicare a ei.

Tot Mântuitorul spune: „În aceste două porunci se cuprind toată Legea și proorocii” (Mat. 22, 40), iar Sfântul Evanghelist Marcu precizează că „mai mare decât aceasta, nu este altă poruncă”.

De fapt, iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui sunt una și aceeași virtute, fiindcă există un singur motiv pentru care îl iubim pe Dumnezeu și pe aproapele: Dumnezeu.

Pe lângă iubirea cu care trebuie să iubim pe Dumnezeu, Mântuitorul ne poruncește, prin aceste cuvinte, să iubim pe aproapele nostru. Această iubire de aproapele, Mântuitorul nu numai ne-o poruncește, ci El însuși ne-a dovedit-o prin pilda vieții Sale. Toți Apostolii au trăit în chip deosebit virtutea iubirii frățești.

Sfântul Ioan era atât de mult stăpânit de focul iubirii acesteia, încât ajuns la adânci bătrâneți repeta aceste cuvinte ale Domnului Iisus: „Fraților, iubiți-vă unul cu altul” și adăuga, asigurând pe cei pe care-i îndeamnă la iubire, că această iubire frățească e porunca Domnului și împlinirea ei ajunge pentru câștigarea fericirii veșnice.

Iubirea aproapelui e necesară ca și iubirea lui Dumnezeu; nici nu poate exista una fără cealaltă. De aceea, tot Sfântul Ioan adaugă: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu l-a văzut, nu poate să-L iubească” (I Ioan 4, 20).

Mântuitorul numește această iubire frățească „Porunca Mea”, poruncă pe care Mântuitorul o vrea împlinită cu atâta plinătate, încât să fie egală cu iubirea cu care Hristos ne-a iubit pe noi: „Precum v-am iubit Eu”.

Noi, care suntem creștini și purtăm prin botez numele lui Iisus Hristos, avem datoria să practicăm virtutea iubirii frățești. Mântuitorul poruncește să iubim și pe dușmanii noștri: „Iubiți pe dușmanii voștri” (Luca 6, 27).

Prin practicarea iubirii frățești, faptele creștinului bun se deosebesc de faptele tuturor celorlalți semeni. Prin practicarea iubirii frățești se cunoaște adevăratul ucenic al lui Iisus Hristos. Mântuitorul însuși ne cere acest lucru când zice: „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 3, 35).

Sfântul Apostol Pavel, când vorbește despre iubire, zice că în momentul în care am avea cele mai de seamă virtuți și cele mai mari merite, vom fi îndepărtați de la fericirea cerească, pentru că lipsite de merit sunt toate virtuțile dacă nu sunt însoțite de iubire.

Stăpânit de dragostea lui Dumnezeu și a semenilor, Sfântul Apostol Pavel a scris cel mai frumos imn al dragostei creștine, când zice: „De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de-aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință și de-aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjuiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (I Cor. 13, 1-8).

Sfântul Ioan Gură de Aur zice că Mântuitorul a însemnat și deosebit pe ucenicii săi cu semnul iubirii, fiindcă iubirea frățească e semnul deosebit al celor care îl urmează pe Hristos.

Sfântul Ciprian zice că nu poate ajunge la împărăția cerurilor acela care nu are în inimă iubirea frățească.

Fericitul Augustin zice că toată oboseala pe care o depunem pentru desăvârșirea vieții noastre, dacă nu ne iubim unul pe altul, este asemenea nisipului aruncat în vânt, nimic nu ne folosește. Nici o virtute, oricare ar fi ea în afară de iubire, nu poate constitui și cuprinde valoarea necesară pentru câștigarea Împărăției Cerurilor.

Fericitul Ieronim zice că poate fi cineva care uneori să se scuze că din pricina slăbiciunii puterilor lui n-a putut posti, sau din cauza firii sale nervoase n-a putut păzi virtutea răbdării, sau că nu poate săvârși alte fapte bune, dar nimeni nu se poate scuza că n-a putut deprinde virtutea iubirii frățești.

Ca să iubești nu-i nevoie de mușchi puternici, nici de multă sănătate; chiar bolnav fiind sau istovit de puteri poți iubi.

Sfântul Apostol Pavel zice că atunci când se afla în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, atunci simțea puterea lui Dumnezeu care-l întărea; atunci când se simțea slăbit de puteri, atunci se simțea tare cu harul lui Dumnezeu, de aceea atunci se și bucura în slăbiciunile lui, căci Domnul i-a zis: „Puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune” (II Cor. 12, 9-10).

Chiar din acest motiv Sfântul Apostol Pavel se lăuda bucuros întru slăbiciunile sale, ca să locuiască în el puterea lui Hristos.

Tineri sau bătrâni, tari sau slabi, sănătoși sau bolnavi, oricum am fi, putem împlini porunca cea mare a iubirii frățești! Chiar dacă ne-am ruga lui Dumnezeu în fiecare zi, dimineața și seara, chiar dacă am lăuda pe Dumnezeu recitând în fiecare zi toate rugăciunile pe care le știm, chiar dacă am împărți toate bunurile noastre celor lipsiți, nici una din aceste fapte nu valorează înaintea lui Dumnezeu atâta cât să ne câștige împărăția cerurilor, dacă nu vom avea în noi dragoste frățească.

Acolo unde este iubire este pace în suflet, liniște și siguranță în mijlocul familiei și al neamurilor. Acolo unde nu există iubire nu există nici pace, nici siguranță.

Ne putem întreba: de ce preotul și levitul nu au fost mișcați de priveliștea omului rănit și prădat de tâlhari? Fiindcă legea care-i obliga la aceasta, ca slujitori ai templului, nu cuprinsese îndeajuns ființa lor. Erau cunoscători ai legii, dar nu și plinitorii ei.

Pe când Samarineanul, adică un om ce făcea parte dintr-un neam urât de evrei, s-a oprit, i-a legat rănile, l-a dus pe rănit la o gazdă din apropiere, l-a îngrijit o noapte întreagă, iar a doua zi plecând, a lăsat pe rănit în seama gazdei, cu rugămintea de a avea grijă de el și făgăduind să restituie, la întoarcere, toate cheltuielile, fără să se întrebe de ce neam sau religie este rănitul.

De ce Samarineanul are milă, se oprește și leagă rănile? Fiindcă sufletul lui, descătușat de ură împotriva celor de alt neam, se lăsase cuprins și încălzit de iubire. Fapta bună a izvorât din acest suflet întocmai precum aburul se ridică limpede și cald din vasul cu apă încălzită la foc.

Sfântul Vasile cel Mare zice: „Domnul ne-a învățat că trebuie să socotim aproapele nostru pe fiecare om, pe cel care pătimește, pe cel care are nevoie de ajutor”. Îndeosebi în cazuri de războaie, cataclisme naturale, foamete, boli etc.

Nu mai întreba cine este cel ce are nevoie de ajutorul tău, cum nici Samarineanul din pildă n-a întrebat cine este cel căruia i-a salvat viața.

Dar pilda aceasta poate fi înțeleasă și într-un sens mai înalt, duhovnicesc. Sfinții Părinți spun că omul care coboară din Ierusalim în drum spre Ierihon închipuie făptura omenească, omul, care, prin păcatul neascultării, a plecat din Ierusalimul vieții fericite, din Rai, spre Ierihonul văii plângerii, spre pământul suferinței și al chinurilor pricinuite de păcat.

Tâlharii sunt diavolii care au dezbrăcat pe om de harurile dumnezeiești cu care Creatorul l-a împodobit. Cuvintele: „lăsându-l abia viu”, spun Sfinții Părinți, înseamnă că nu l-au putut omorî pe om de tot. Trupul i-a devenit muritor, dar sufletul nu. S-a stricat asemănarea cu Dumnezeu, dar a rămas în el chipul lui Dumnezeu, chiar întunecat de păcat, însă în stare de a se îndrepta și înnoi.

Preotul (rabinul) și levitul închipuiesc Legea și Proorocii, adică Vechiul Testament, care deși erau de la Dumnezeu, nu l-au putut mântui pe om din păcatul strămoșesc, ci, cel mult, deșteptau în el conștiința păcătoșeniei (Evrei 13-14), pregătindu-l pentru venirea lui Iisus Hristos.

El este Samarineanul cel de sus, de alt neam, cel ce din milă și iubire n-a răbdat să vadă neamul omenesc muncit de Diavolul, ci a venit și ne-a mântuit prin jertfa Sa de pe cruce. Apoi, înviind din morți și înălțându-se la cer, a trimis pe Duhul Său cel sfânt în Biserica Sa, ca prin untdelemnul și vinul Sfintelor Taine, îndeosebi a Botezului și Euharistiei să vindece rănile pricinuite omului de tâlharii patimilor scornite de diavolul.

Biserica este casa de oaspeți la care Iisus a orânduit să fie duși toți cei ce doresc să se mântuiască.

Slujitorii ei sunt preoții cei legitimi, urmași ai Sfinților Apostoli și ai Sfinților Părinți cărora le-a fost încredințat darul, dreptul și datoria de a îngriji pe cei bolnavi cu sufletul și cu trupul. „Mergând, învățați toate neamurile”, le-a poruncit El Sfinților Apostoli, „botezându-le și învățându-le să păzească toate cele ce v-am poruncit” (Mat. 28, 19). „Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute”, le-a mai zis Iisus (Ioan 20, 22-24).

Sunt cuvinte prin care Iisus a încredințat slujitorilor Săi după vremi grija mântuirii sufletelor în casa Sa de oaspeți, care este Biserica.

În lumina acestor tâlcuiri, ne putem da seama mai bine de rolul care revine Bisericii și slujitorilor ei, în lucrarea de mântuire a oamenilor, de pace și apropiere între oameni și popoare. Prin iubirea aproapelui, Iisus vrea să apropie pe cel bogat de cel lipsit, prin iubire. El vrea să apropie pe cei de neamuri diferite de cei care sunt și se recunosc a fi fiii aceluiași Tată ceresc.

Ascultând această parabolă și adâncind în gând fapta Samarineanului, este necesar să ne întrebăm dacă noi, creștinii, după două milenii de propovăduire a învățăturii lui Hristos, ne-am ridicat cu ceva deasupra concepției strâmte, înguste a fariseilor, cu privire la aproapele.

Mai ales astăzi, când strigătul celui ce suferă ne cheamă să-i privim fața și viața. Să vedem că fața lui este fața noastră, chipul lui este chip de om. Este adevărat că din cauza sărăciei este desfigurat, dar este chip de om în care bate cu putere o inimă și un cuget în care pâlpâie un licăr de rațiune și își cântărește acum toată nenorocirea, își trăiește toată durerea.

Să privim cu grijă și cu dragoste chipul și viața acestor oameni și ne vom cutremura.

Lumea de astăzi este un nesfârșit drum dintre Ierusalim și Ierihon, pe care zac cei mai mulți dintre semenii noștri, ca și cel căzut între tâlhari, din Sfânta Evanghelie, cu deosebirea că azi puțini se pleacă cu dragoste de frate asupra lor.

De aceea se zbate lumea noastră în mizerie, sărăcie și întuneric, pentru că este lipsită de samarineni milostivi.

Iată ce ne trebuie: inima caldă de iubire ca să vindece, pe cât este posibil, rănile și durerile oamenilor. Fiecare dintre noi poate fi un samarinean milostiv și astfel să recunoască prin iubire pe aproapele său.

Să avem deci, pentru fiecare, untdelemnul iubirii de frate, ca să-i alinăm rănile sufletești și trupești: pentru cel amărât o vorbă de mângâiere; pentru cel sărac o bucată de pâine; pentru cel neștiutor un sfat bun; pentru cel nenorocit o mână de ajutor; pentru cel rătăcit un îndemn din inimă curată.

Și iată, așa, îl vom recunoaște și noi pe aproapele nostru prin dragoste, pentru care îl rugăm pe Dumnezeu să ne-o dea cât mai îmbelșugată. Amin.
 

Actorul Aureliu Surulescu: Bisericile sunt pline, în fiecare duminică. Numai cine n-are nicio treabă cu nimic poate spune că sunt prea multe biserici. Vlad Miriță: Se duce o bătălie mediatică pe sufletul și mintea tinerilor