În duminica a doua după Paști, numită și Duminica Tomii, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate de Biserica Ortodoxă, se citește Evanghelia de la Ioan, capitolul al XX-lea, versetele 19-31, în care sunt relatate primele arătări ale Domnului Iisus Hristos de după Înviere și neîncrederea lui Toma, unul dintre cei 12 ucenici. Hristos Cel Înviat îl cheamă pe Toma să constate realitatea corpului Său transfigurat și urmele rănilor sfintelor Sale Pătimiri, apoi îi spune: "Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!", un citat răstălmăcit în mod greșit sub forma "Crede și nu cerceta!", care nu există în textul Sfintei Scripturi. Domnul Iisus Hristos Se înfățișează ucenicilor după Înviere, intrând prin ușile încuiate, li se adresează cu "Pace vouă!" și le dă Duh Sfânt, odată cu puterea de a lega sau dezlega păcatele oamenilor, apoi îi trimite în lucrarea misionară de întemeiere a Bisericii Sale. 

"În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară și ușile fiind încuiate, acolo unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus și a stat în mijlocul lor și le-a zis: Pace vouă! Și, zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și, spunând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, ținute vor fi. Însă Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit lisus. Deci i-au spus lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Și, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, și Toma era împreună cu ei. Și a venit lisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijlocul lor și a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele, și adu mâna ta și o pune în coasta Mea, și nu fi necredincios, ci credincios! A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu! lisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut! lisus a făcut înaintea ucenicilor Săi și alte multe minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeți că lisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, viață să aveți în numele Lui." (Ev. Ioan 20, 19-31)

În predica rostită cu prilejul duminicii a doua după Paști din anul 2000, vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania vorbește despre îndoială, cunoaștere, știință și credință, dar și despre materia transfigurată a corpului înviat din morți al Fiului Omului, care se face arvună a Învierii pentru cei ce mărturisesc credința în Iisus Hristos Cel înviat.
 
"Iubiți credincioși, Hristos a înviat!

Printre cei care n-au răspuns la vestea cea bună atunci, în vremea lui Iisus, s-a numărat și Toma, deși era unul din cei doisprezece apostoli. Domnul li s-a arătat mai întâi apostolilor când erau numai zece. Știm că rămăseseră unsprezece, deoarece Iuda căzuse. Atunci când li s-a arătat Domnul apostolilor Săi, a instituit și Taina Preoției. Atunci când a suflat asupra lor, le-a dat duh sfânt și i-a încredințat că oricâte vor lega ei pe pământ vor fi legate și în ceruri și oricâte vor dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în ceruri, ei și urmașii lor, instituind această extraordinară taină a preoției, asociată de aceea a duhovniciei, adică de puterea preotului de a ierta păcatele în numele și prin puterea lui Iisus Hristos.

Dar atunci când li s-a arătat prima dată, Toma nu era cu ei. Iar ucenicii, plini de bucurie, i-au spus lui Toma: „Să știi că L-am văzut pe Domnul!” Iar Toma le-a răspuns: „Dacă eu n-am să pun degetul în semnele cuielor Lui și dacă nu voi pune mâna în coasta Lui, nu voi crede.” Această condiționare poate fi formulată și altfel: „Până când voi pune degetul în rănile Lui, adică în urmele cuielor, și palma în coasta Lui, până atunci nu voi crede.” Acest „până” a durat doar o săptămână, pentru că, în cea de-a opta zi, Domnul li s-a arătat din nou ucenicilor Săi, care ședeau încuiați într-o cameră, de frica iudeilor, iar Domnul le-a apărut dintr-o dată în mijloc, ușile fiind încuiate și ferestrele închise, și le-a zis: „Pace vouă!,” cu salutul obișnuit, pe care L-a avut în special după Înviere. Și atunci, înainte ca Toma să-L întrebe ceva sau să-I ceară ceva, i s-a oferit lui Toma – i-a arătat palmele și picioarele și a zis: „Hai, Tomo, apropie-te și pune-ți tu degetul tău în urmele cuielor cu care am fost răstignit. Și, hai, vino și pune-ți mâna în coasta mea și nu fi necredincios, ci credincios.” Iar Toma s-a apropiat și a căzut în genunchi, spunând: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” După care Iisus îi răspunde: „Pentru că ai văzut, Tomo, ai crezut. Fericiți sunt cei ce n-au văzut și au crezut.”

Iubiții mei, apostolul Toma și-a făcut atunci o faimă printre creștini, o faimă pe care, cred eu, nu a meritat-o niciodată și nu o merită. I s-a spus, neoficial, nu de la Sfinții Părinți, ci în general, în zicalele populare, „Toma Necredinciosul.” Se spune cuiva care nu este dispus să creadă ceva: „Nu fi Toma Necredinciosul!” sau „Iată că te-ai găsit tu să fii Toma Necredinciosul.” Iubiții mei, în realitate, Toma nu era un necredincios, doar fusese cu Iisus trei ani și jumătate, martorul tuturor minunilor Lui, Îi cunoștea dumnezeirea. Dar [...] Învierea era un fapt atât de extraordinar, încât ucenicii, practic, nu au fost dispuși să creadă în acest fenomen și nici nu au crezut după ce el s-a întâmplat. Evangheliile ne spun foarte lămurit că niciunul dintre apostoli nu a crezut în Învierea Domnului. Ni se spune în altă parte că unii au crezut, iar alții s-au îndoit.

Nici chiar sfintele femei mironosițe, care I-au fost foarte aproape Domnului, în frunte cu Maria Magdalena, cea mai apropiată ca inimă de Iisus Hristos și care prefigurase ritualul de înmormântare, nici ele nu au crezut în Înviere. Ca probă, duminică, dis-de-dimineață, au mers la mormânt ca să-L tămâieze pe Iisus ca pe orice mort. Iar când au aflat de la înger că El a înviat și după ce au văzut mormântul gol, atunci, de-abia, pline de bucurie, au plecat să-i vestească pe ucenicii din cetate, pe drum arătându-li-Se lor Însuși Domnul, chiar înainte de a li se arăta ucenicilor Săi. Așadar, Toma nu este singular în toată treaba aceasta. Toma, însă, în realitate, nu era un necredincios, ci doar un om care se îndoia.

Și, atunci, se pune problema: îndoiala este, oare, un păcat? Și merită ca un om, chiar un creștin, să fie osândit pentru faptul că se îndoiește? Iubiții mei, în ordinea nereligioasă, îndoiala este o metodă de cunoaștere, adică este un element pozitiv și un element foarte necesar. Omul nu are întotdeauna siguranța a ceea ce face el, a ceea ce a săvârșit sau a ceea ce alții îi declară că este adevărat. Să luăm exemplul cel mai la îndemână, aritmetica: atunci când înveți adunarea, ai zece sau mai multe cifre și le aduni de sus în jos. Dar orice învățător de aritmetică te va învăța că este bine să aduni încă o dată de jos în sus. Adică să faci proba, pentru că este posibil ca tu să fi greșit. Și este bine să mai faci socoteala inversă o dată, ca să fii sigur că n-ai greșit. Mai mult decât atât, acum cele mai multe se fac la calculatoare; și calculatorul trebuie verificat, pentru că și el este mânuit tot de om, iar omul este supus greșelii. În știință există tot timpul îndoială. Există adevăruri bine stabilite, poate de secole, dar vine un altul și se îndoiește și spune: „Dar dacă nu este așa, sau dacă nu acesta este întregul adevăr?”. Și elementul cel mai la îndemână ne este teoria relativității a lui Einstein, care a pus la îndoială vechea știință a spațiului a lui Aristotel și Pitagora. Și s-a dovedit că amândouă adevărurile sunt bune. Până la el, se știa foarte precis, așa cum și eu am învățat în cursul primar: două linii paralele nu se întâlnesc niciodată. Dar el, ca om de știință, a pus la îndoială și a zis: „Dar dacă nu este așa, sau dacă poate fi și altfel?”. Și, după multe cercetări, a ajuns la altă formulare: două linii paralele se pot întâlni la infinit – teoria spațiului curb. Dar unde puneți că și prima este bună, și a doua este bună! Multă vreme s-a crezut că lumina solară este alcătuită din vibrații, care ni se transmit prin aer de la soare. Dar a venit un alt om de știință și a spus: „Dar dacă poate fi și altfel?”. Și a descoperit că lumina se propagă și prin corpusculi, adică prin fotoni. Și se dovedește că și un adevăr este bun, și celălalt este bun, și că, deci, pot fi două adevăruri științifice aparent inegale sau contradictorii, dar care sunt valabile din punct de vedere științific.

Iată, deci, iubiții mei, că, de-a lungul secolelor, îndoiala a fost o metodă de cunoaștere, pentru că ea asigură progresul în cunoaștere și în știință. Și dacă un gânditor, un filosof, a putut să spună în limba latină cogito, ergo sum - cuget, deci exist, a venit un altul și a spus, tot în limba latină: dubito, ergo sum - mă îndoiesc, deci exist. Pentru că pot să-mi certific propria mea existență numai dacă mă îndoiesc de ea. 

Și, atunci, să ne întoarcem la Toma. Faptul că s-a îndoit este neapărat un păcat? Iubiții mei, într-un fel, da, și, în alt fel, nu. Și, aici, iată alte două adevăruri, de data aceasta religioase, care pot sta împreună. Este bine ca în materie de credință să nu te îndoiești. Dar este posibil, omenește vorbind, să te îndoiești. Și toți ne îndoim, dacă suntem cinstiți cu noi înșine. Și v-o spune un arhiereu, un preot bătrân, de la sfântul amvon, care și el, în tinerețea lui și chiar mai târziu, a stat uneori pe gânduri și s-a îndoit asupra unui adevăr de credință.

Îndoiala este nehotărârea, este punctul de mijloc între credință și necredință. Important este ca această nehotărâre, îndoială, să nu te ducă la necredință, ci să te ducă la credință. Îndoiala este punctul de unde se bifurcă două drumuri și în care stai tu, nehotărât pe care să-l alegi. Să mergi pe dreapta?! Să mergi pe stânga?! Să mergi pe drumul mai scurt, pe cel mai bătătorit, pe cel mai puțin bătătorit este totdeauna dilema navigatorilor, care pleacă la drum lung, în necunoscut, dilema unui Magellan sau Cristofor Columb, care porneau să descopere lumi noi fără să știe dacă ele măcar există cu adevărat. Dar, fără această cutezanță, care întotdeauna a avut și îndoială, nu s-ar fi descoperit lumile pe care ei le-au descoperit. Exemplele pot continua în număr foarte, foarte mare, iar cei care studiați, care sunteți profesori, cercetători, oameni de știință știți că întotdeauna există și o îndoială, până să ajungi la adevăr.  Dar, repet, în materie de credință, este posibil să te îndoiești, iar, în măsura în care ai avut-o [îndoiala], este bine să spui și duhovnicului; important este ca tu, prin ajutorul tău, dar mai cu seamă cu ajutorul lui Dumnezeu, să ajungi la credință în acea admirabilă formulă pe care i-a spus-o cineva lui Iisus: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. Ei bine, acest „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” mărturisește că în calea credinței poate să stea uneori și îndoiala.

Așadar, nu poate fi vorba de Toma Necredinciosul, ci de Toma Îndoitul, cel care, pentru o clipă sau mai multe, s-a îndoit. Și, în fond, Toma ce a cerut? El a cerut proba concretă, proba materială. El se găsea într-o dilemă, chiar atunci când Iisus se afla în fața lui, și când i-a spus: „Apropie-te și pipăie-mă.” Dilema consta în aceea - trebuia să răspundă la o întrebare: Iisus este o realitate sau este o vedenie, o nălucă, o iluzie? Iar termenii dilemei erau următorii: dacă el este trup real, cum de a intrat prin pereți, prin ușile încuiate? Iar dacă este o vedenie sau o iluzie, cum de se lasă pipăit? O fantomă poate fi văzută, dar nu poate fi pipăită.

Iubiții mei, Toma a cerut proba tactilă, care se pare că este cea mai sigură dintre cele cinci simțuri. Pot exista iluzii optice, pot exista iluzii auditive, dar nu pot exista, sau foarte greu pot exista, iluzii tactile. De aceea, el spune: „Vreau să pipăi eu, să pun eu degetul în urmele rănilor Lui, în urmele cuielor Lui, în rănile Lui, care trebuie să existe, și în coasta Lui!”. De ce, iubiții mei? Urmele rănilor erau certitudinea că Iisus fusese răstignit pe cruce. Iar coasta era certitudinea că murise și că, deci, nu a fost vorba de o moarte aparentă și că în groapă s-a coborât un om mort. De ce? Pentru că, la un moment dat, fiindcă se apropia sâmbăta și trebuia ca această treabă să fie isprăvită foarte repede, și moartea și înmormântarea, atunci s-a cerut ca să li se grăbească moartea. Și moartea celor crucificați era grăbită prin zdrobirea fluierelor picioarelor; era ultima lovitură care li se dădea. Lui Iisus, însă, nu i s-au zdrobit fluierele, ci unul din ostași a luat o suliță și I-a împuns coasta, aici, în partea dreaptă. Și ne spune evanghelistul că îndată a ieșit sânge și apă, adică a ieșit sângele și serul. Atunci când serul se separă de sânge, sau începe să se separe, este sigur că nu mai este vorba de un om viu, ci de un cadavru. Așadar, acest dublu lichid, sânge și apă, care era sângele și serul, care are culoarea albă, a fost proba morții lui Iisus. Ce voia să știe Toma? Mai întâi, dacă Iisus de pe cruce a murit cu adevărat și, în al doilea rând, dacă Cel Care li se arată acum ucenicilor este una și aceeași Persoană, Care fusese răstignită și care murise pe cruce. Aceasta era problema esențială pentru el. 

Iubiții mei, se pare că, la îndemnul Domnului, Toma nici măcar nu a ajuns să-L pipăie cu adevărat. Pesemne că deschiderea lui Iisus, îndemnul Său: „Vino, Toma, și încredințează-te!” au fost atât de puternice încât n-a mai fost nevoie să se ajungă la gestul în sine. Toma I-a căzut în genunchi, exclamând doar atât: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”. „Domnul meu” se referea la Iisus Domnul, Învățătorul lor, adică la Iisus-Omul, care trăise printre oameni, iar „Dumnezeul meu” se referea la dimensiunea divină a Aceluiași Iisus. Așadar, în această dublă constatare, Toma mărturisea că Iisus este una și aceeași Persoană cu Învățătorul lor, pe care ei Îl numeau Domn – doar așa îi spuseseră ucenicii: „L-am văzut pe Domnul!”. Iar evanghelistul ne spune: „Și s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul.” Așadar, pe de o parte, este una și aceeași Persoană cu Învățătorul lor, iar, pe de altă parte, este una și aceeași Persoană cu Dumnezeul Care fusese răstignit pe cruce, îngropat și Care înviase.

Iubiții mei, în fond, ce nu știa Toma nici atunci, decât poate prin intuiție – o va ști ceva mai târziu, prin Sfântul Apostol Pavel: el nu era conștient de natura Trupului lui Iisus Cel înviat. Și aici aș vrea eu să stăruiesc puțin asupra frățiilor voastre, pentru ca să înțelegeți acum ceea ce Toma nu a înțeles atunci. Era vorba de materie transfigurată, de un trup transfigurat sau îndumnezeit. […] Mulți cred că dacă văd icoana cu mormântul gol și îngerul alături și pe sfintele femei […], îngerul a venit să dea lespedea la o parte pentru ca Iisus să iasă din mormânt, ceea ce este cu desăvârșire inexact. Când îngerul a deschis mormântul dând lespedea la o parte, Iisus de mult nu mai era în mormânt. Mormântul a fost deschis numai pentru ca sfintele femei și, mai târziu, ucenicii, văzându-l gol, să se încredințeze că Iisus nu mai este acolo. Iisus a înviat în stricta intimitate a mormântului, fără niciun fel de martor. Și anume, Trupul Său, Care era un trup de materie, de carne, ca al nostru, nu a intrat în putrefacție, pentru că era un trup pe care îl purta Dumnezeu, și s-a transfigurat, a trecut dintr-un mod de existență în alt mod de existență., dintr-un mod de a fi în alt mod de a fi.
 
Și aici aș da un exemplu care ar putea să fie puțin vulgar, dar la îndemâna tuturor: să ne amintim de cele trei stări fizice ale apei – starea lichidă, care este cea obișnuită, starea solidă, care este zăpada sau gheața, și starea gazoasă, care este aburul sau vaporul. Oriîncare stare s-ar găsi, formula apei este aceeași – două molecule de hidrogen și o moleculă de oxigen, nu se schimbă câtuși de puțin, numai că stările fizice sunt diferite. Și, trebuie să recunoaștem, atunci când vedem la lupă sau la microscop un fulg de zăpadă, ce minune a lui Dumnezeu poate să fie într-un simplu strop de apă! Ei bine, există, însă, anumite substanțe care pot să treacă din starea solidă direct în starea gazoasă, fără să mai fie nevoie de starea intermediară, care este lichidă. Dintre o seamă de exemple, aș da pe unul mai la îndemână, și anume: cristalele de camfor, care se găsesc în stare solidă, deci cristale, și care pot să treacă direct în stare gazoasă, prefăcându-se în ceea ce numim noi aerosoli, fără să mai treacă prin starea intermediară lichidă.

Ei bine, iubiții mei, omenește vorbind, doar ca să deschid o cale de acces, altfel lucrurile nu suferă comparație între ele, vorbesc de cele omenești cu cele dumnezeiești, Trupul lui Iisus, la un moment dat, și-a părăsit giulgiurile în care era înfășurat și s-a topit; din stare solidă a intrat, să zicem, în stare gazoasă, într-o stare nesolidă, dar nici lichidă. Pur și simplu a devenit un trup spiritualizat sau înduhovnicit sau duhovnicesc, așa cum îl va numi mai târziu, în splendida lui teologie, Sf. Ap. Pavel. Și, când a ieșit din mormânt, a ieșit prin toți pereții mormântului, nu printr-o dechizătură, printr-un orificiu, sau prin lespedea dată la o parte, ci prin toți porii materiei, pentru că acest trup transfigurat devenise o materie spiritualizată, capabilă să străbată prin materia brută, așa cum va face când li se va arăta ucenicilor intrând în cameră prin ușile încuiate sau prin pereți. […]

Vedeți, iubiții mei, adevărata revelație a lui Toma, pe care n-a mărturisit-o decât în formula „Domnul meu și Dumnezeul meu!” aceasta a fost. Este și singura modalitate și singurul adevăr de rezolvare a dilemei lui Toma. […] Dacă crezi că ai în față trupul înduhovnicit, îndumnezeit prin Înviere, al lui Iisus Hristos, atunci nicio dilemă nu mai poate să aibă loc. Și e bine să vă spun acestea, pentru că tot din teologia lui Pavel, în special, știm că Învierea lui Hristos este prefigurarea și garanția propriei noastre învieri. Noi, la învierea de obște, după ce sufletul va rămâne despărțit de trup, un trup care se va preface în oase și în pământ după multă trecere de vreme, se vor reuni în ceea ce Pavel numește trup duhovnicesc, asemănător aceluia cu care a înviat Iisus. Cu acest nou trup duhovnicesc va viețui în eternitate fiecare din cei înviați. 

Dar, iubiții mei, în încheiere am să vă spun un lucru: Iisus nu poate fi perceput nici vizual, nici auditiv și nici măcar tactil. Noi ne numărăm printre cei ce n-au văzut și au crezut, pentru că vedem prin ochii credinței. Dar, iubiții mei, simțul fizic, material, prin care prezența și realitatea lui Iisus ni se oferă, este cel gustativ. Spusese psalmistul cu multe secole înainte: „Gustați și vedeți că bun este Domnul.” La Cina cea de Taină, Mântuitorul Hristos a instituit Euharistia, oferind pâinea ocenicilor Săi și spunându-le: „Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu...”. Și le-a îmbiat paharul: „Beți dintru Acesta toți, Acesta este Sângele Meu...”. Iisus Euharistic se oferă prin pâine și prin vin, care, prin binecuvântare și prin puterea Duhului Sfânt, devin materie transfigurată. La văz, și chiar la gust, ele sunt pâine și vin, dar gustul este dumnezeiesc. [...] Este ceea ce Domnul le-a oferit celor doi ucenici, Luca și Cleopa, în drum către Emaus. […] 

Fiți fericiți, iubiții mei, că înainte de Sfintele Paști cei mai mulți dintre frățiile voastre […] ați trecut pe la scaunul duhovniciei, ați primit dezlegare și ați gustat pe Domnul și ați văzut că este bun. […] Așadar, fiți plini de bucuria Domnului vostru! N-a fost nevoie să-L verificați pe Iisus cu degetul, cu palma, pentru că Iisus vi S-a oferit El, Cel Care este bun, prin Sfântul Său Trup și prin Sfântul Său Sânge. Cu această bucurie vom străbate toate sărbătorile Învierii, până la Înălțare și, mai departe, până la Rusalii și, mai departe, în fiecare duminică, pentru că noi în fiecare duminică sărbătorim Învierea Domnului și pentru noi, creștinii ortodocși, fiecare duminică este o zi de Paști. Și așa, în această bucurie și veselie a Domnului nostru, să vă dăruiască Domnul belșug de sănătate, spor în casele voastre și cât mai multe bucurii duhovnicești! " (fragmente din predica mitropolitului Bartolomeu Anania la duminica Tomii, anul 2000).

Acad. Ioan-Aurel Pop: Învierea, ca și Nașterea Domnului, e un nou început. Taina Morții și a Învierii e percepută de români într-un mod extraordinar. Această sărbătoare ne învăluie pe toți și ne arată că orice sfârșit poartă în sine un început



2% din impozitul pe salariu
Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și sprijinirea directă a siteului ActiveNews România, nu către stat. Companiile de publicitate și multinaționalele nu ne iubesc. Ajută-ne să luptăm în continuare pentru cele ce-ți sunt dragi: Familia, Credința și Țara.

Descarcă formularul și depune-l la agenția ANAF de care aparții până pe 31 iulie.