În duminica a nouăsprezecea după Rusalii, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă este rânduit să se citească din Sfânta Evanghelie după Luca un fragment din capitolul al VI-lea, versetele 31-36, în care Mântuitorul Iisus Hristos îi învață pe discipolii Săi principiul creștinesc al iubirii vrăjmașilor, în predica Sa de pe munte.

„Zis-a Domnul: Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea. Și, dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; și, dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii fac același lucru; iar dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai. Însă voi iubiți-i pe vrăjmașii voștri și faceți-le bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este” (Ev. Luca 6, 31-36).

În predica rostită la Duminica a nouăsprezecea după Rusalii din anul 2001, vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania explică învățătura Mântuitorului despre iubirea vrăjmașilor. Un creștin se deosebește de un păgân prin faptul că răsplătește nu numai binele, ci chiar și răul, cu bine: dă cu împrumut fără să mai aștepte ceva în schimb, se întristează când aproapele său are un necaz și îi împărtășește bucuria atunci când aceluia îi este bine. Un creștin nu doar uită răul pe care i l-a făcut semenul său, dar îl și acoperă cu bine, îmbânzindu-l astfel pe dușman.

„Iubiți credincioși, când Mântuitorul Hristos Și-a trimis ucenicii apostoli să propovăduiască, le-a dat câteva recomandări și porunci: fiecare să plece și să evanghelizeze în lume străină, dar să nu ia pe el două haine, nici două cămăși, nici traistă la șold, nici toiag în mână; să intre în casa omului și, dacă-i dă ceva să mănânce, să se mulțumească cu ce i se pune dinainte; să nu ia în pungă aur sau argint – niciun fel de bani, să nu aibă avere asupră-i – aceasta, pentru ca evanghelizarea să fie gratuită și să nu aibă în ea niciun fel de momeală, de artificiu, nu cumva apostolul, având bani în buzunar, aur și argint, să meargă într-o casă necunoscută, să le facă daruri și aceia să primească să fie botezați de dragul acestor daruri, în semn de mulțumire. Așadar, un adevărat apostol, dintotdeauna a fost apostolul cu mâinile goale, dar cu sufletul plin de Duhul Sfânt. Le-a mai spus Domnul ucenicilor Săi: „Mergeți în lume! Iată, Eu vă trimit ca pe niște miei în mijlocul lupilor. Veți predica Evanghelia, dar vă vor prinde, vă vor scoate din sinagogile voastre, o să vă bată, o să vă schingiuiască și o să vă omoare.”

Iubiții mei, ce curaj le dădea Învățătorul învățăceilor Săi! Orice comandant care-și trimite ostașul la luptă nu-l trimite neînarmat. Este și-un proverb: Nu pleca la război fără pușcă! Îi dă arme, îi dă muniție, îi dă hrană, îi dă soldă, îi dă curaj. Mai mult decât atât, dacă este posibil să-l cumpere pe inamic, îl va cumpăra. Iisus îi trimite pe apostoli fără niciun fel de arme și fără niciun fel de avere. Se pare că le cere imposibilul. Și, totuși, nu a fost deloc imposbil. Apostolii au mers fără bani, fără haine, fără momeli și, cu toate acestea, au învins lumea și au împânzit creștinismul în toată suflarea de pe pământ. Toți au murit, fără excepție, de moarte martirică, cu gândul la Învățătorul și Mântuitorul lor Iisus Hristos. Fiindcă același Domn le mai spusese: „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” Fiecare apostol avea un singur Aur, un singur Argint, o singură Armă, o singură Cale, un singur Ideal, un singur Apărător – Iisus Hristos, Comandantul Care-l trimisese. Și cu El a biruit. Iată, deci, că ceea ce pare la început greu, foarte greu, sau imposibil, devine posibil și biruitor.

Nouă, creștinilor de rând, ne cere iarăși un lucru aproape imposibil: să-i iubim pe dușmanii noștri. Fiecare să-și iubească pe vrăjmașul său. Stai și te cutremuri: oare ne crede Iisus Hristos că suntem supraoameni? Ne crede pe fiecare din noi că am ajuns la treapta sfințeniei, încât să ne depășim orgoliile și supărarea și semnele de răzbunare, de replică, și să ne facă să iubim pe cei ce ne lovesc? Iată una din pietrele de poticnire ale religiei noastre creștine. Și, totuși, aceasta este singura armă cu care poți birui pe vrăjmașul tău: să-l ierți și, mai mult decât atât, să-i faci bine. 

Mântuitorul Hristos [...] le spune: „Ceea ce vreți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi lor. Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți-le bine, dați-le împrumut, dacă au nevoie de voi”. Iubiții mei, Mântuitorul Hristos și Evanghelia Sa stabilesc o altă relație între oameni, între indivizi: repet, este vorba dintre om, ca persoană, creștin, ca persoană, și celălalt, creștin sau nu, care-l dușmănește, care-l urăște, pentru un motiv sau pentru altul; nu se au bine unul cu celălalt. Este vorba de viața lor de fiecare zi. Față de dușmanul tău, există cel mult o îngăduință. Să-ți spui: e dușmanul meu, mă urăște, mi-a făcut rău, încerc să uit, eu n-am să-i facrău, dar pentru mine a încetat să mai existe; nu există, pur și simplu. Îl uit. Acesta este un mod de a rezolva problema, dar este superficial și aducător, mai degrabă, de pagubă. Relația dintre om și alt om se cunoaște atunci când unul dintre ei are nevoie de celălalt. Atunci când unul dintre ei cade într-o nenorocire, într-un necaz, și se uită către celălalt să-l ajute. Atunci se stabilește adevărata relație între oameni.

Mântuitorul Hristos spune așa: ce se întâmplă între păgâni, deci, care nu sunt creștini, și sunt în afara Evangheliei? Cel care-i face unuia bine, și celălalt îi face bine în schimb, pentru că așa este normal să fie. Mi-ai făcut un bine atunci când am avut nevoie, acum ai tu nevoie și-ți fac eu binele, niciun fel de problemă. Ridică problema împrumutului, și aici aș vrea să vă dau o explicație. este un om care nu are bani suficienți, vrea să-și facă o casă sau să-și cumpere ceva. Și atunci se împrumută la aproapele său. [...] Întotdeauna banii s-au dat cu dobândă, pentru că banul lucrează, e făcut să lucreze – amintiți-vă de parabola talanților. [...] Ei bine, în cel mai fericit caz, Mântuitorul spune: împrumută-l pe celălalt fără să-i ceri și dobânda. Adică fără să-i ceri nimic în schimb, ne spune, textual, sfânta evanghelie. Schimbul este dobânda. [...] Dar mai există o modalitate: atunci când cineva se găsește în nevoie, fie că-ți cere, fie că nu-ți cere, tu îi oferi niște bani cu titlu de împrumut, fără să te gândești că poate să ți-i mai dea înapoi. Este formula delicată cu care poți să ajuți pe cineva. [...]

Iisus Hristos, însă, vine și stabilește o regulă ceva deasupra normalității, un alt mod de viață care este, repet, deasupra celui obișnuit. Dacă relațiile dintre oamenii obișnuiți, oamenii egali, dintre prieteni, sunt acestea pe care le aplică și păgânii, voi, creștinii, prin ce vă deosebiți de păgâni? Nu trebuie să fiți măcar cu o palmă deasupra lor? De aceea, nu vă mulțumiți să dați cu împrumut celor ce v-au dat și vouă cu împrumut, sau să faceți bine celor ce v-au făcut bine, ci împrumutați-i fără dobândă, sau fără acel ceva în schimb, pe vrăjmașii voștri și faceți-le bine. Iubiții mei, pare greu la început. Dar, dacă gândim mai la adânc, vom vedea că lucrurile nu sunt deloc imposibile.

Două sunt nivelurile relației dintre un om și dușmanul său. Dușman declarat, nedeclarat, mai vechi, mai nou, mai rău sau mai puțin rău, este, totuși, un dușman pe care-l știe. Este nivelul sentimentului. În clipa în care ai auzit că dușmanului tău începe să-i meargă bine, că a avut un succes oarecare, [...] și începe să-ți pară rău, atunci este un semn de degradare morală pentru tine. [...] Deseori, nu-ți dai seama și nu conștientizezi faptul că tu nu te bucuri de binele lui. [...] Mai mult, dacă lui îi merge bine și vei căuta să faci ceva ca să-i împiedici binele, indirect sau direct, atunci te implici și cu fapta. Iar dacă vei vrea să-i împiedici de tot binele și să i-l prăbușești, atunci te-ai comportat ca un dușman care s-a răzbunat pe adversarul său. Și, iată că tu, dintr-un om pașnic și bun și drept, confruntându-te cu dușmanul tău, ai devenit tu însuți dușman. El va percepe dușmănia ta și va căuta să-ți plătească după măsură și, astfel, dușmănia și ura se alimentează reciproc și pot duce la cataclism și la degradarea umană. Există și altă situație, în care dușmanului îi merge rău. Și tu auzi că îi mege rău sau că i s-a întâmplat o nenorocire și te surprinzi că te bucuri [...]. Iar dacă la răul lui adaugi și tu altul, direct sau indirect, atunci te implici și cu fapta. Așadar, relația se consumă la început la nivelul sentimentelor și apoi se trece la faptă. 

Mântuitorul Hristos pune preț pe faptă: „Faceți-le bine celor ce vă urăsc.” Ce te costă dacă-i faci bine? Tu ești liniștit în sufletul tău, nu ți-ai degradat ființa, ci ți-ai înnobilat-o. Și ai toate șansele ca, el percepând binele pe care i l-ai făcut în mod conștient, să-l îmblânzești. O dată, de două ori, de trei ori, cu perseverență, el nu va fi atât de rău încât să rămână insensibil la gestul tău, la binele pe care i-l faci. Și, iată, iubiții mei, niște mișcări de suflet și niște mișcări de faptă care stabilesc alte relații între oameni: relațiile creștine, relațiile dumnezeiești.

În aceasta, Dumnezeu ni-L dă ca exemplu pe Tatăl Ceresc. Oamenii sunt și buni, și păcătoși. Unii Îl iubesc pe Dumnezeu și-L ascultă și fac fapte bune, după porunca lui Dumnezeu. Alții, însă, nu Îl iubesc pe Dumnezeu, dimpotrivă, Îl înjură, Îl insultă și Îl întristează prin fapte rele. Dar Dumnezeu, de deasupra, e bun și pentru unii, și pentru alții. Spune tot Mântuitorul Hristos că, iată, El trimite ploaie și peste ogoarele drepților, și peste ogoarele păcătoșilor. Nu dă grindină pe ogoarele păcătoșilor și doar soare și binecuvântare pe ale bunilor, ci toate cresc împreună. Aceasta, iubiții mei, pentru că Dumnezeu este îngăduitor și cu unii, și cu alții. Pe cei buni îi iubește, iar pe cei răi îi așteaptă să vină la pocăință. [...] 

Pentru orice împrejurare, trebuie să avem în noi armele adevărului, dar și armele iubirii. Iubirea înseamnă îngăduință față de fratele tău, îngăduință față de dușmanul tău și, pe cât este posibil, iubirea întru fapta cea bună. Iubirea întru fapta cea bună este aceea care armonizează asperitățile dintre oameni, dintre societăți, dintre popoare, și pentru aceasta vom continua să-I mulțumim Mântuitorului Iisus Hristos și pentru cuvântul de astăzi pe care ni l-a lăsat și pe care vă rog, iubiții mei, să-l puneți la inimă”, a îndemnat vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania în predica rostită la Duminica a nouăsprezecea după Rusalii din anul 2001.