În duminica a patra din postul Sfintelor Paști, dedicată Sfântului Ioan Scărarul, în cadrul Sfintei Liturghii săvârșită de Biserica Ortodoxă se citesc pasajele evanghelice de la Marcu 9, 22-32 (despre puterea credinței, a rugăciunii și a postului) și de la Matei 4, 25; 5, 1-12 (Fericirile enunțate de Domnul nostru Iisus Hristos la predica de pe munte).

„Și de multe ori l-a aruncat și în foc și în apă ca să-l piardă. Dar de poți ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi. Iar Iisus i-a zis: De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede. Și îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele. Iar Iisus, văzând că mulțimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut și surd, Eu îți poruncesc: Ieși din el și să nu mai intri în el! Și răcnind și zguduindu-l cu putere, duhul a ieșit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulți ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, și el s-a sculat în picioare. Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post. Și, ieșind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să știe cineva. Căci învăța pe ucenicii Săi și le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor și-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia. Ei însă nu înțelegeau cuvântul și se temeau să-L întrebe.” (Ev. Marcu 9, 22-32)

„În vremea aceea, după Iisus au mers noroade multe din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea și de dincolo de Iordan.
Iisus, văzând mulțimile, S-a suit în munte, a șezut jos și ucenicii Săi au venit lângă Dânsul; iar El, deschizând gura Sa, îi învăța zicând: Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este Împărăția Cerurilor. Fericiți cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia. Fericiți cei blânzi, căci aceia vor moșteni pământul. Fericiți cei ce flămânzesc și însetoșează de dreptate, căci aceia se vor sătura. Fericiți cei milostivi, căci aceia se vor milui. Fericiți cei curați cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiți făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, căci a lor este Împărăția Cerurilor. Fericiți veți fi voi când, din pricina Mea, vă vor ocărî și vă vor prigoni și, mințind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucurați-vă și vă veseliți, căci plata voastră multă este în Ceruri!” (Ev. Matei 4, 25; 5, 1-12)

În cadrul unei cuvântări rostite la duminica a patra din Postul Paștilor anului 2003, vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania definește credința ca depășire a speranței și aducere a virtualului în real sau, după formularea Sfântului Apostol Pavel: Credința este ființarea celor nădăjduite și adeverirea lucrurilor celor nevăzute.
„Într-una din zile, Iisus Hristos nu Se găsea laolaltă cu ucenicii Săi, ci era dus undeva, iar ucenicii Săi se găseau în cetate și, când Iisus S-a întors la ei, i-a găsit că se sfădeau, se luau la întrebări cu cărturarii. Cărturarii erau aceia care urmăreau cu deosebită atenție viața și activitatea lui Iisus, dar și pe cele ale ucenicilor Săi, pentru ca să-I găsească nod în papură și să-L învinuiască cu ceva. Iar Iisus, găsindu-i discutând aprins între ei, i-a întrebat despre ce vorbesc. Dar, în loc să răspundă fie unul dintre cărturari, fie unul dintre ucenici, a răspuns un altul, un om din popor, care I-a prezentat pe copilul său și I-a spus: Iată, Învățătorule, copilul acesta al meu are demon, adică este demonizat (și I-a descris manifestările tipice ale unui demonizat). Și am mers cu el la ucenicii Tăi să-i scoată demonul, dar n-au fost în stare. Dacă Tu poți ceva, ajută-ne, ai milă de noi!

Iar Iisus i-a răspuns: Dacă tu poți crede, toate îi sunt cu putință celui ce crede.
La care, omul, cu glas mare și cu lacrimi a strigat: Cred, Doamne, ajută necredinței mele!

Și Iisus i-a vindecat copilul, poruncindu-i demonului să iasă din el și-n el niciodată să nu mai intre. Dar, după ce s-a risipit poporul, Iisus a rămas înăuntru în casă cu ucenicii Săi și aceștia L-au întrebat: Noi de ce n-am fost în stare să scoatem demonul?  Iar răspunsul lui Iisus a fost: din pricina puținei voastre credințe. Căci, vă spun vouă, dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, dacă ați zice muntelui acestuia să se mute și să se arunce în mare, el va face așa. Și, pe de altă parte, trebuie să știți că acest soi de demon nu poate fi scos decât prin rugăciune și prin post.

Este una dintre cele mai frumoase pagini ale Sfintei Scripturi, prin emoționantul și profundul răspuns pe care omul simplu l-a dat la întrebarea lui Iisus. Știm foarte bine că, înainte de a săvârși o vindecare, atunci când un bolnav sau un suferind oarecare Îi cerea să-l aline, Iisus îl întreba: crezi tu că pot face Eu aceasta? Era o întrebare scurtă și esențială. Iar dacă omul răspunde că crede, atunci Iisus săvârșea minunea. Aceasta înseamnă că puterea lui Dumnezeu trebuie neapărat să se întâlnească cu credința omului pentru ca o minune să se înfăptuiască. Să nu-mi spună nimeni că Dumnezeu este Atotputernic și face minuni fără ca eu să particip! Nu este adevărat. Toată viața creștină este o permanentă conlucrare între Dumnezeu și om. Dumnezeu nu face nimic fără participarea efectivă și conștientă a omului, iar această participare se face întâi prin actul credinței.

Definiția credinței ne-o dă Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către evrei: Credința e ființarea celor nădăjduite și adeverirea lucrurilor celor nevăzute. Definiția aceasta este puțin complicată și necesită explicații. Ființarea celor nădăjduite: sunt niște lucruri pe care eu le sper sau un anumit obiectiv pe care nu-l am la îndemână, însă îl sper. Ei bine, dacă am credință, nu mai am nevoie de speranță, pentru că, prin credință, acel lucru se obiectivează. Din virtual, el devine o realitate, iar credința e cea care îmi aduce sub ochi ceea ce eu doar am reușit să sper. Există tot la Sfântul Evanghelist Marcu un text foarte frumos în care IIsus le spune ucenicilor Săi: Și atunci când veți cere niște lucruri rugându-vă, să credeți că le-ați și primit și le veți avea! Încă o dată, credința dă la oparte speranța și aduce virtualul în real. Cu alte cuvinte, eu cer cu tot dinadinsul cu credința mea ca Dumnezeu să-mi dea sănătate pentru că sunt suferind. Dar, dacă mă rog cu atâta credință, atunci boala este alungată și sănătatea îmi revine. Sănătatea mea nu este o problemă de speranță, un obiectiv mai îndepărtat sau mai apropiat, ci devine reală. Aceasta este puterea credinței însoțită de rugăciune sau credința care însoțește rugăciunea. Așadar, ca să ne întoarcem la Sfântul Apostol Pavel, ființarea înseamnă aducerea în existență. Credința este aducerea la existență a lucrurilor pe care doar le sperăm iar, pe de altă parte, este adeverirea lucrurilor celor nevăzute. Nu văd un obiect, dar cred că el există. Nu văd cea mai mare parte din Univers, dar cred că există.Nu-L văd pe Dumnezeu, dar cred că El există. Nu-i văd pe îngeri, dar cred că ei există. Credința este, deci, adeverirea lucrurilor celor nevăzute.”