În duminica a patra după Paști, în cadrul Sfintei Liturghii din Biserica Ortodoxă se va citi relatarea vindecării de către Iisus Hristos a unui slăbănog (paralizat) la scăldătoarea Vitezda din Ierusalim, minune consemnată de Sfânta Evanghelie după Ioan în capitolul 5, versetele 1-15. 

"În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor și Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreiește Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare și tulbura apa, și cine intra întâi după tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală era cuprins. Și era acolo un om care era bolnav de treizeci și opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând și știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă! Și îndată omul s-a făcut sănătos, și-a luat patul și umbla. Dar, în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă și nu este îngăduit să-ți iei patul. El le-a răspuns: Cel Ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul tău și umblă! Ei l-au întrebat: Cine este Omul Care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă? Iar cel vindecat nu știa Cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu și i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău. Atunci, omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos." (Ev. Ioan 5, 1-15)

În predica rostită la Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, în Duminica vindecării slăbănogului de la Vitezda, în anul 2000, vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania sublinia importanța păstrării speranței până la capăt, atrăgând totodată atenția asupra singurătății bolnavului sau întemnițatului și a datoriei creștinului de a purta de grijă semenilor care-și poartă Crucea suferinței.

"Iubiți credincioși! În vechiul Ierusalim din vremea Mântuitorului Hristos se găsea un așezământ pentru suferinzi. Dar nu un așezământ spitalicesc, ci unul al puterii lui Dumnezeu. Era vorba de ceea ce limbajul biblic numește „scăldătoare” - noi am zice astăzi un bazin cu apă; îi spunem și piscină, inadecvat, dar era o apă obișnuită, însă, din când în când, prin voia lui Dumnezeu, devenea o apă neobișnuită, tămăduitoare. Nu era, deci, o apă vindecătoare din cele pe care le avem și noi din belșug în țara noastră pentru diferite boli, începând cu reumatismele și terminând cu afecțiunile gastro-intestinale. Aceea era o apă obișnuită, însă ni se spune în Sfânta Evanghelie după Ioan că, din când în când, la o vreme care nu se știa din timp, îngerul Domnului se pogora și tulbura apa, adică o agita, cu o aripă, credem noi. Și, după acest fenomen ceresc, dintre bolnavii care se găseau acolo și așteptau acest moment, îl pândeau, cel care izbutea să se arunce întâi în apă se făcea sănătos, indiferent de boala pe care o avea. Așadar, să reținem: îngerul Domnului făcea apa vindecătoare numai din când în când și numai pentru unul singur, nu pentru toți, cel care se arunca primul. 

Printre mulțimea de bolnavi de toate felurile care se găseau acolo, se găsea și un bărbat care aștepta de nu mai puțin de treizeci și opt de ani. Era paralitic, nu putea să umble. Damblagiu. Bolnav de picioare. La un moment dat, Mântuitorul Hristos intră în acest loc și merge printre suferinzii care erau acolo și se oprește în fața acestui bărbat și îi pune o singură întrebare: „Vrei să te faci sănătos?”, la care bolnavul răspunde: „Vreau! Cum să nu vreau să mă fac?! De aceea sunt aici! Dar, vezi că eu sunt singur și nu are cine să mă ajute. Mi-ar trebui un om care să mă ajute să ajung și eu primul la marginea bazinului și să mă arunce în apă. Dar, neavând niciun om care să mă ajute, până să mă târăsc eu pe mâini, cu picioarele moi, altul mi-o ia înainte și se vindecă el și pleacă acasă, iar eu rămân aici.” Atunci Domnul se uită la el și îi spune doar atât: „Ridică-te, ia-ți patul și du-te acasă.” Minunea s-a petrecut într-o singură secundă, acela și-a simțit picioarele înzdrăvenite, s-a ridicat, și-a luat patul, adică targa pe care zăcea și care era alcătuită, ca orice targă, din două bârne cu o pânză în mijloc, a înfîșurat-o, a luat-o în spate și a plecat. Ni se mai menționează că era o zi de sâmbătă, zi în care evreii , după legea lor, nu aveau voie să facă niciun fel de lucrare și nici măcar să umble, să aibă o sarcină, o povară în spate, cum  avea acesta. A primit observație din partea cărturarilor, a preoților, că n-are voie să meargă cu patul în spinare în zi de sâmbătă, dar acela a răspuns: „Cel Care m-a vindecat mi-a spus <Ia-ți patul tău și umblă, du-te acasă!>”. „Dar cine te-a vindecat?” „Nu știu.” De ce? Pentru că de îndată ce-l vindecase, Iisus S-a strecurat prin mulțime și S-a făcut nevăzut. Ceva mai târziu, Domnul l-a întâlnit în templu pe fostul paralitic și i-a spus: „De acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie ție mai rău.” Iar atunci a știut acela că Iisus fusese Cel care îl vindecase.

Iubiții mei, am citit în ziar sau am văzut la televizor, nu mai țin minte […], despre un bărbat, un tânăr paralitic care zace și acum în casă de foarte, foarte mulți ani, cincisprezece-douăzeci, și care era îngrijit de mama lui - caz impresionant. Și eu am avut un coleg de școală care a devenit preot și care a trebuit să o îngrijească el pe soacra lui vreme de șaisprezece ani. Era paralitică. Avea creierul bun, stomacul bun, intestinele bune, inima bună, numai că nu putea să se miște, să umble. Și îmi spunea: „Aceasta este crucea mea, o fac pentru că este mama soției mele, dar este crucea mea și de preot, și de om s-o ajut să trăiască.” Și a ajutat-o până a murit.

Bărbatul acesta de la lacul Betezda, așa se numea, n-avea pe nimeni. Era singura lui tristețe și singura lui plângere: „Cum să nu vreau, Doamne, să mă fac sănătos, dar dacă nu am un om, să mă ajute și pe mine, mi-o ia altul înainte!” Atunci, vedeți, când se constata că îngerul tulburase apa, vă închipuiți că era o vânzoleală teribilă, toți bolnavii, zecile, poate sutele de bolnavi care erau acolo se îngrămădeau,  singuri sau ajutați de alții – cei mai mulți ajutați de alții, să ajungă la marginea bazinului și să-i arunce în apă. Acesta nu avea pe nimeni de treizeci și opt de ani. Ceea ce mă impresionează și ne impresionează este teribila singurătate a acestui om. Să fii bolnav, să ai nevoie de ajutorul cuiva, și să nu ai pe nimeni lângă tine – un prieten, un vecin, un cunoscut, o rudă, cineva din familie. Fie că nu avea pe nimeni, fie că nimeni nu se interesa de el. Fiecare își vedea de viața lui, de interesele lui. „E paralitic, așa a vrut Dumnezeu cu el, ce să-i fac?” Ni se întâmplă și nouă de atâtea ori să trecem pe lângă suferința omului considerând că nu ne privește, că îl privește pe el sau, cel mult, îi privește pe alții, că nu pe noi. Aceasta era singura plângere: „Doamne, nu am om care să mă ajute!” Omul aștepta un om. Și, dacă nu a venit omul, a venit Dumnezeu. În aproape toate celelalte împrejurări, bolnavii Îl căutau pe Domnul Iisus, pe Dumnezeu. Se așezau slăbănogii, leproșii și orbii la marginea drumului pe unde știau că va trece Iisus și Îi cereau ajutor: „Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă, ai milă de mine!” „Ce vrei?” „Vreau să văd!” „Vezi!” „Ce vrei?” „Vreau să merg!” „Mergi!” „Ce vrei?” „Vreau să nu mai am lepră!” „Curăță-te!” Și minunea se producea uneori în urma unei întrebări: „Crezi tu că pot să fac Eu aceasta?” De data aceasta nu bolnavul a ieșit înaintea lui Dumnezeu, ci Dumnezeu a ieșit înaintea bolnavului. 

Sfântul Evanghelist menționează că Iisus știa despre el, știa, desigur, cu puterea Sa dumnezeiească, știa că este acolo de foarte, foarte multă vreme. Și nu S-a oprit în fața unuia care venise de o săptămână, sau o lună, sau cu un an înainte, și care, poate, avea pe cineva lângă el, un om să îl ajute, ci S-a oprit în fața unuia care zăcea de foarte multă vreme – imaginați-vă că acesta era un bărbat de cincizeci-șaizeci de ani. […] Aproape o viață întreagă să fii suferind și să suferi în singurătate. Și, repet, dacă nu l-a căutat el pe Dumnezeu, l-a căutat Dumnezeu pe el, l-a descoperit și l-a vindecat. 

Iubiții mei, pregătind predica de astăzi, am aflat ieri și eu, ca toată lumea, că, în sfârșit, Ilie Ilașcu a fost  eliberat din închisoare. Și m-am bucurat și I-am mulțumit lui Dumnezeu. Așa cum știți, noi, împreună, în această catedrală, ne-am rugat pentru el duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare. Desigur, ne-am rugat cu gândul că Dumnezeu o să facă în așa fel ca un condamnat la moarte să fie, totuși, grațiat și eliberat. Dar scopul nostru principal era acela ca Ilie să nu se simtă singur. Nu era în puterea noastră să îl eliberăm. Acestea sunt resorturi politice, care nu țin de noi, de Biserică. Dar noi am vrut ca Ilie să nu fie singur acolo unde este. Iar eu am făcut-o cu tot sufletul și cu toată căldura, pentru că eu am avut în viață aceasta experiență și știu ce înseamnă singurătatea închisorii, a celulei, în care, cu fiecare zi care trece, ai impresia că lumea se îndepărtează de tine, și mamă și tată și soție și copii, dacă ai, și rude și prieteni, toți își văd de treburile lor, pentru că viața merge înainte, iar tu rămâi acolo zi de zi, lună de lună și an de an și ai impresia că toată omenirea s-a îndepărtat undeva pe altă planetă și că tu ai rămas singur acolo.

Aș vrea să vă fac o mărturisire. Eu vorbesc foarte rar de experiența mea de acest fel, pentru că în niciun caz nu vreau să par altceva decât un om obișnuit, cu păcatele lui, cu suferințele lui, dar trebuie să vă spun că mulți ani am trecut prin localitatea Aiud fără să mă interesez unde anume este închisoarea. Eu nu o văzusem niciodată pe dinafară, ci numai pe dinăuntru. Și de-abia în 1990, întorcându-mă de la Albă Iulia, de la Ziua Națională – 1 Decembrie, i-am spus șoferului meu: „Tu știi unde se găsește pușcăria?” Și a zis: „Nu știu, dar să întrebăm.” Și a întrebat și era numai o stradă dincolo. Și m-am dat jos din mașină și m-am uitat lung la ea, uriașă și sinstră, așa cum arată, și știți care a fost sentimentul? Nu îmi venea să cred că se găsește pe pământ, pe planeta Pământ, și că se găsește într-o localitate locuită de oameni, că dincolo, pe strada de alături, anume câțiva pași, și în vremea aceea fuseseră oameni liberi, familii cu copii, copii care mergeau la școală, bărbați și femei care mergeau la serviciu, care sărbătoreau un Crăciun, un Paște... Nu-i vorba că trăiau bine, faptul că erau acolo. Și mi se părea incredibil că, totuși, acest așezământ, această temniță, se găsește în mijlocul lumii, atât de cumplit fusese sentimentul singurătății.

Dar știți care este singurul sentiment care te salvează, pe lângă cultură? Credința în Dumnezeu și faptul că tu te rogi pentru alții și că știi că și alții se roagă pentru tine. Acest lucru se simte, iubiții mei. Așa cum nevăzătorii, orbii, capătă un simț în plus, tot așa și condamnatul, la singurătate, capătă simțuri în plus. Evaluează timpul, deși nu știe niciodată dacă este luni sau marți, dacă este ora două sau douăzeci. Simțul acsta te călăuzește și te învață să știi că unii se gândesc și se roagă pentru tine. Dar nu numai în viață, ci și dincolo, și aici am să vă spun ceva din experiența mea.  După ce am ieșit din închisoare, am fost chemat de un fost camarad de-al meu de suferință, care făcuse șaisprezece ani de temniță. M-a chemat pe mine și pe încă un părinte arhimandrit de la Patriarhie. Eram prieteni, ne spuneam „tu” încă din închisoare. L-am găsit pe pat și a spus: „Iată, am cancer și urmează ca peste câteva zile după diagnosticul medicilor să mă mut la Domnul.” Era foarte credincios. „Și v-am chemat să stăm de vorbă ca niște prieteni și să îmi iau rămas bun. Vă asigur: m-am spovedit, m-am împărtășit.” - el se căsătorise între timp și avea o soție admirabilă, care îl îngrijea – și ne-a vorbit vreme de un ceas și jumătate, poate mai mult, noi stând pe două scăunele lângă patul lui. Și, în final, ce ne-a spus? „Dragii mei, sunteți preoți amândoi. Eu mă duc dincolo, dar voi să nu mă uitați și să vă rugați pentru mine. Că, dacă o să vă rugați, eu o să simt acest lucru. Dar, dacă nu o să vă rugați, eu am să mă simt acolo foarte singur. Și ar trebui să aveți milă de mine și să nu mă condamnați și voi la singurătate.” S-a stins peste câteva zile, într-adevăr, și pe Ion îl pomenesc la fiecare proscomidie, de câte ori slujesc Sfânta Liturghie, pentru că nu pot să uit această rugăminte și, mai cu seamă, acest accent: „Eu am să simt acolo!” 

Dragii mei, rugăciunea este aceea care străbate orice zid, orice depărtare, orice temniță, orice boltă de beton. În calea rugăciunii și a aripilor ei nu există niciun fel de obstacol. Nu poate fi oprită nici de depărtările cerului sau ale iadului. De aceea, ne rugăm pentru cei vii și pentru cei morți, pentru că rugăciunea pătrunde și prin moarte, pătrunde prin mormânt, prin pământ, pătrunde prin întuneric și duce lumină. Noi nu suntem iisuși ca să putem să ieșim în întâmpinarea bolnavului, a suferindului, dar suntem oameni creștini, cu putere de rugăciune, și ne rugăm. De aceea ne-am rugat pentru Ilie câțiva ani buni, până când a vrut Dumnezeu să fie liber, să-și revadă soția și copilul, să încerce să-și reia viața normală și să creadă în viață după ce, condamnat la moarte, a stat câțiva ani de zile cu sabia lui Damocles deasupra creștetului său. Să fiți mulțumiți că ne-am rugat pentru el! Eu nu-l cunosc, nu l-am văzut decât în poză, s-ar putea să nu-l cunosc niciodată, dar sunt încredințat că el a simțit rugăciunile noastre, ale tuturor celor care s-au rugat pentru el în acest timp și că acestea l-au întremat și l-au ajutat, așa după cum un bolnav în spital, pe lângă iscusința medicului, dacă este asistat prin medic sau prin preot și de credință, organismul lui capătă puteri sporite de rezistență împotriva bolii și capătă mai multe șanse de a se vindeca.

Este învățătura pe care aș vrea să o reținem din Evanghelia de astăzi. Și am să închei cu încă ceva din aceeași Evanghelie. Minunea se producea în apa de la lacul Betezda, din vreme în vreme, atunci când nimeni nu știa. Aceasta însemna că toți bolnavii trebuia să stea într-o permanentă, sau aproape permanentă, stare de veghe. Ei, sau cei de lângă ei, care îi ajutau. Cu ochii deschiși, pentru ca să prindă clipa când vine îngerul și când apa devine tămăduitoare. O stare nu de simplă așteptare, dar o stare de speranță și de veghe, iar omul acesta veghease și sperasevreme de treizeci și opt de ani. Și Dumnezeu a ținut seama de această veghe, de aceea i-a venit în față și l-a vindecat.

Va mai fi un fenomen al lui Dumnezeu despre care nimeni nu cunoaște niciun termen, și anume A Doua Venire a Domnului, când se va produce Învierea de Obște din morți și Dreapta Judecată. Au încercat și ucenicii să-L ispitească pe Iisus și să afle când va fi sfârșitul lumii. Și a spus: „Nu. Acest momnt doar Tatăl îl știe. De aceea, privegheați și vă rugați”, a spus Domnul, „că nu știți ziua și nici ceasul când Fiul Omului va veni.” Noi, creștinii, suntem obligați să stăm în permanentă stare de veghe. Așa cum omul nu-și cunoaște clipa când va să moară, tot așa noi, ca omenire, nu cunoaștem clipa când o să înviem. Dar și pentru una, și pentru alta, creștinul trebuie să fie în permanență pregătit și să stea drept, în stare de veghe, în stare de rugăciune și, mai cu seamă, în stare de speranță. Dacă paraliticul din Evanghelie nu ar fi avut această speranță, nu ar fi răbdat să stea treizeci și opt de ani – o viață întreagă – în același loc, așteptând și sperând, așteptând și sperând, și, dacă a așteptat și a sperat, Dumnezeu a venit. Veți zici: „târziu!” - târziu, dar a venit. El hotărăște când.

De aceea, iubiții mei, să avem credință, să fim treji, să stăm de veghe, să așteptăm și să sperăm și Dumnezeu va veni la fiecare atunci când crede El. Amin." (fragmente din predica Mitropolitului Bartolomeu Anania la Duminica vindecării slăbănogului de la Vitezda, Catedrala Mitropolitană Cluj-Napoca, 2000)