În duminica a patra după Rusalii, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă este rânduit să se citească din Sfânta Evanghelie după Matei un fragment din capitolul al VIII-lea, versetele 5-13, în care Domnul Iisus Hristos vindecă în chip miraculos, de la distanță, pe slujitorul unui centurion roman. Această întâmplare este completată de un fragment din Evanghelia după Ioan, capitolul al XVII-lea, versetele 1-13, care conține rugăciunea lui Iisus Hristos pentru Sine, pentru apostoli și pentru toți credincioșii.

„În vremea aceea, când a intrat Iisus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaș, rugându-L, și zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Și i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutașul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai zi cu cuvântul și se va vindeca sluga mea. Că și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași și-i spun acestuia: Du-te, și se duce; și celuilalt: Vino, și vine; și slugii mele: Fă aceasta, și face. Auzind, Iisus S-a minunat și a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credință. Și zic vouă că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în Împărăția cerurilor. Iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Și a zis Iisus sutașului: Du-te, fie ție după cum ai crezut. Și s-a însănătoșit sluga lui în ceasul acela” (Ev. Matei 8, 5-13).

„În vremea aceea Iisus, ridicându-Și ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Și acum, preaslăvește-Mă  Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și au crezut acum că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Și toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei. Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; și i-am păzit și n-a pierit niciunul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine și pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei” (Ev. Ioan 17, 1-13).

În predica rostită la Duminica a patra după Rusalii, vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania a evidențiat calitățile care au făcut din centurionul roman, străin de poporul și credința lui Israel, un om plăcut lui Dumnezeu și vrednic de mila Sa: smerenia, dar mai ales credința efectivă, neîndoielnică, în puterea lui Dumnezeu de a dezlega păcatele și bolile oamenilor. „Omul nu se poate mântui prin puterea lui proprie, dar nici Dumnezeu nu vrea să-l mântuiască peste voința lui și peste eforturile lui”, atrăgea atenția ierarhul.

„Iubiți credincioși, e bine să vă aduc aminte că în vremea Mântuitorului Hristos, a vieții Lui pe pământ, toată Palestina făcea parte din Imperiul Roman. Așadar, poporul evreu se găsea sub stăpânire străină și aceasta însemna că în fiecare sat, oraș sau orășel se găsea instalată câte o garnizoană romană, care să păstreze ordinea și care, de obicei, făcea și poliția locală. O asemenea garnizoană se găsea – nu prea mare – și în orașul de reședință al Domnului Hristos, unde El săvârșea cele mai multe minuni, pentru că veneau oamenii la El să-L vadă și să se vindece. Și iată că într-o bună zi a venit șeful acelei garnizoane din orășel, care era sutaș, adică centurion – mai mare ofițer peste 100 de ostași. Nu era, deci, o unitate foarte mare, iar el era comandantul. Și vine la Iisus și Îi spune: „Învățătorule, servul meu de acasă este foarte bolnav. E foarte bolnav. Pătimește pe moarte.” Iar Iisus îi spune: „Bine, am să vin la tine să-l vindec.” la care ofițerul zice: „Doamne, eu nu sunt vrednic să vii tu în casa mea”, cu alte cuvinte, „Eu sunt păgân, tu ești iudeu. Eu nu am credința ta, de aceea nu cred că este cazul să vii la mine, ci zi cu cuvântul și poruncește ca să plece boala de la el.” Și Iisus s-a uitat la el, întrebându-l cu privirea: „Adică ce vrei să spui?” „Păi, Învățătorule”, zice ofițerul, „și eu am ostași sub comanda mea și zic unuia: <Du-te!> și se duce, și altuia: <Vino!> și vine, și servului meu îi spun: <Fă asta!> și face.” Și atunci ne spune Sf. Ev. Matei că Iisus S-a minunat de cuvintele acestui sutaș. Și i-a mustrat pe evrei, spunând că: „nici în Israel nu am aflat atâta credință cât este în păgânul acesta”. Și în clipa aceea servul sutașului s-a vindecat.

Dragii mei, este vorba mai întâi de relația dintre stăpân și serv, sau robul său. Să nu uităm că era vremea sclaviei și că popoarele, când duceau răzoaie unul împotriva altora, printre multe prăzi, luau și robi, oameni vii; îi prindeau cu arcanul. Și în istoria noastră, în special tătarii, când năvăleau în Moldova, jefuiau case, jefuiau ogoare, dar luau robi – bărbați, femei, uneori copii. Căutau în special brațe de muncă. Ceea ce se numește „sclavagismul” era o practică curentă la popoarele antice, dar, de ce să vorbim, și la popoarele moderne. Să nu uităm că America a instalat sclavagismul – mergeau în Africa și-i prindeau pe negri cu arcanul, îi aduceau cu vapoarele în America, în special în partea de sus a Statelor Unite, și-i obligau să lucreze pe plantațiile de bumbac, din care oamenii făceau bani foarte mulți, având mâna de lucru pe gratis; costa doar mâncarea, așa cum era. Și știm că sistemul sclavilor a durat până la Lincoln, când a venit și l-a desființat printr-un decret.

Și la noi, pe vremuri, țiganii erau robii boierilor. Un rob era o marfă care se cumpăra. Era un bun câștigat pe gratis dacă era luat ca pradă de război. Iar pe vreme de pace exista neguțătoria de sclavi și piața de sclavi. Aceștia erau aduși în târg și cine voia să cumpere mergea și-l căuta la dinți, cum cauți calul, la mușchi... Și depindea de ce îi trebuia: dacă îi trebuia în special mână de lucru pentru câmp, la ogor, îl punea în lanțuri, ca să nu fugă, îi dădea de mâncare, ca să trăiască, de altfel mâncare bună, ca să poată munci cu randament, și era sclavul stăpânului său, care dispunea de viață și de moarte. Era stăpân absolut. Un sclav nu avea drepturi, iar mentalitatea mergea până într-acolo încât un sclav nici nu mai era considerat om sau ființă umană, ci un fel de animal de povară. De obicei, sclavii erau forța de muncă... de muncă fizică, manuală.

Dar după ce romanii au cucerit Grecia, au luat sclavi și dintre cei care puteau munci la ogor, dintre cei care puteau să tragă la pietrele de moară, dar au luat foarte mulți intelectuali și făceau din ei pedagogi sau îndrumători sau învățători și profesori pentru copiii lor. Sclavi aveau și grecii. Iar sclavul care îl ducea pe copilul stăpânului la școală – se numea în limba greacă „pedagogos”, adică cel care conduce copilul pe un drum. La ora de școală, el, sclavul, îl lua pe copil, sau [îi lua] pe copii, dacă erau doi sau trei, îl ducea la școală/îi ducea la școală și la vremea prânzului, când se terminau orele, îl aducea înapoi. El era paznicul, cel care asigura securitatea copilului pe stradă. Cu vremea, însă, el a fost folosit și la instruirea copilului, să-l supravegheze și-n timpul său liber să nu facă năzbâtii, să doarmă la timp, să mănânce la timp, să se joace numai ce trebuie, să învețe să vorbească frumos... Și așa s-a născut cuvântul „pedagog”, pe care îl avem și noi în limba noastră și care înseamnă „educator”. Dar el, stricto sensu, în limba greacă înseamnă „cel care conduce pe copil la școală”. Atât a fost meseria lui la început. 

Ei bine, romanii au luat foarte mulți sclavi intelectuali. Și, ducându-i la Roma, făceau din ei pedagogii și dascălii/profesorii copiilor lor. Așa se face că cultura greacă a pătruns foarte puternic în mediul roman și se spune, ca un capitol de istorie, că dacă romanii i-au cucerit pe greci cu sabia, grecii i-au cucerit pe romani prin cultură. Așa se face că poetul Vergiliu este produsul lui Homer, Cicero este produsul lui Demostene ș.a.m.d. Grecia antică a fost modelul cultural al lumii vechi și rămâne, în continuare, prin Platon, Aristotel modelul cultural-filosofic al lumii de astăzi. 

V-am spus toate acestea ca să pricepeți care era relația dintre acest ofițer roman și sclavul său, care, după toate probabilitățile, nu era roman; era luat ca pradă de război sau poate îl cumpărase. Cert este că ținea la el. Servul său era bolnav, foarte bolnav, și nu voia să-l piardă. Unele interpretări spun că era un om milos, că i-a fost milă de ființa umană că el nu-l trata pe servul său ca pe un animal, ci îl trata ca pe un om și despre care socotea că are trebuință de îngrijire și că are dreptul să trăiască. Este posibil să fie și treaba aceasta. Dar s-admitem și faptul că, totuși, era un bun pe care nu voia să-l piardă. N-are importanță că-l cumpărase cu bani sau îl câștigase în război, era un bun la care ținea pentru că era de folos și, dacă murea, era greu să găsească altul. Poate că acest serv al său era și plin de calități. Și de aceea a venit la Iisus rugându-L să-l vindece. Dar marea calitate a sutașului nu este aceasta pe care noi n-o știm – mila sau interesul. Calitatea este alta: smerenia. Iisus îi răspunde: „Bine, am să vin la tine să-l vindec.” Și el se cutremură și-și aduce aminte de distanța enormă care este între el, un biet slujbaș al statului, un biet centurion, un plutonier, în vremea de astăzi – dar nu era nici plutonier, era un sergent peste o sută de oameni, și între Iisus, care era marele vindecător și marele cuvântător, și se consideră nedemn ca Iisus să intre în locuința lui. Și Îi spune: „Doamne, eu nu sunt vrednic să intri în casa mea. Spune doar cu cuvântul și servul meu se va vindeca.” Și pentru aceasta aduce un argument care nu poate fi tăgăduit: „Doamne, eu sunt ofițer, eu sunt comandant, eu am oameni în subordinea mea. Și îi spun ordonanței mele: <Du-te!> și se duce, <Vino!> și vin, și altuia îi spun: <Fă aceasta> și face. Eu dau ordin și ordinul nu se discută, ci se execută.” Asta se știe în armată. Marea lui calitate, pe de o parte, este smerenia și, pe de altă parte, enorma credință că Iisus poate să dea ordin bolii să plece dintr-un om. Și anume să-i dea ordin de la distanță. Este o dimensiune pe care foarte greu noi o sesizăm chiar atunci când citim repetat Sfânta Scriptură. Nu ne dăm seama că Iisus, în toate cazurile, se comportă ca un comandant, ca unul Care poruncește, ca un Dumnezeu care poruncește făpturii Sale. 

Vine orbul și Îi spune Iisus: „Ce vrei de la Mine?” „Doamne, vreau să văd!” „Vezi!” Scurt. Și s-au deschis ochii orbului. Se găsește în fața unui copil demonizat și ceartă demonul: „Ieși din el și-n el să nu mai intri!” Niciodată înainte de a face o minune Domnul nu ține un discurs, nu ține o predică. Constată și stă înainte și ordinul lui, exact ca în armată, ...ordinul e foarte scurt și foarte precis, merge direct la obiect. Când l-a înviat pe Lazăr, a dat un ordin: „Lazăre, vino afară!” Trei cuvinte. Și-a înviat mortul. N-a trebuit mai mult. Repetați – nu voi sta acum să citesc toate cazurile – dacă veți reciti Noul Testament, observați că absolut în toate cazurile Domnul Iisus nu folosește cuvinte multe atunci când vindecă un bolnav. El se comportă ca un stăpân care dă ordine ce trebuiesc executate. Aceasta este rațiunea pe care o invocă sutașul și calitatea pe care el i-o atribuie lui Iisus. Să ne aducem aminte de mai-marele sinagogii din orașul Nain a cărui fetiță de 12 ani era pe moarte și care-L poftește pe Iisus să vină acasă s-o vindece. El considera că este necesar ca Iisus să fie fizic, să pună mâna pe ea. Uneori așa era – Iisus pune mâna pe ochii unui orb și-l vindecă, dar alteori nu poate pune mâna pe ochii orbului, ci doar cu cuvântul, Slăbănogului de 38 de ani îi spune: „Ia-ți patul și umblă! Iertate-ți sunt păcatele.” Și slăbănogul, paraliticul, s-a vindecat, și-a luat patul, targa, și-a început să umble. În toate cazurile,Dumnezeu este stăpân. Iar sutașul îl recunoaște de stăpân. Trebuie credință mai multă decât recunoaștere că Dumnezeu a făcut totul și că El este Cel Care poruncește. Noi de multe ori gândim sofisticat, gândim întortocheat. Mântuitorul Hristos spune, printre altele: „Și când vă rugați nu spuneți vorbe multe, ca păgânii. Spuneți vorbe puține. Că Dumnezeu-Tatăl știe de ce aveți voi trebuință.” Tu Îi spui lui Dumnezeu nu ca să te audă și să te priceapă. Îi spui pentru ca tu să-ți mărturisești ție necazul tău, oful tău, ce anume Îi ceri lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu, care este prezent în gândul tău, în viața ta și chiar în viitorul tău, știe de ce ai nevoie. De aceea, rugăciunea trebuie să fie scurtă și foarte precisă, pentru că și răspunsul lui Dumnezeu este scurt și foarte precis. 

Iubiții mei, se pune, însă, o problemă: boala este o stare nefirească a omului. În cele mai multe cazuri, boala este o urmare a păcatului, știut sau neștiut – un păcat de tinerețe, cu sechele foarte târzii, sau un păcat mai recent, sau moștenire de la părinți – problema este foarte complexă. Dar păcatul este opera nu a lui Dumnezeu, ci opera diavolului. Și atunci problema se pune așa: dacă Iisus are puterea de a porunci bolii să plece, boala fiind produsul păcatului și păcatul fiind produsul diavolului, înseamnă că Iisus are putere să-i poruncească diavolului să plece de unde este. Ceea ce este foarte adevărat. Dar atunci vine altceva: care este relația dintre stăpân, care dă ordin, și cel care primește ordinul? În cazul sutașului, el era ofițer, iar subordonații săi erau soldați. Era aceeași armată, aceeași familie, aceeași categorie socială și profesională. Servul său era sclav, el era stăpân. Trebuia să execute ce îi spune stăpânul. Dar în cazul de față diavolul nu se consideră sclav lui Dumnezeu, ci dușmanul său, opusul său. El se luptă cu Dumnezeu. Dragii mei, se luptă diavolul cu Dumnezeu pentru că îi permite Dumnezeu. […] Câmpul de luptă dintre Dumnezeu și diavol este ființa omului, sufletul său. Iar pentru aceasta Dumnezeu îi cere omului să se încerce pe sine și El îl pune la încercare. Mântuirea n-o face doar Dumnezeu dincolo de voința și puterea omului și de conlucrarea lui. O face numai cu voia și cu conlucrarea omului. Această conlucrare/colaborare între Dumnezeu și om pentru mântuirea omului se cheamă în limbaj teologic „sinergie”, adică „împreună-lucrare”. Omul nu se poate mântui prin puterea lui proprie, dar nici Dumnezeu nu vrea să-l mântuiască peste voința lui și peste eforturile lui. De aceea, Dumnezeu îl pune pe om la încercare și avem texte în care le spune ucenicilor: „Iată a venit diavolul să vă cearnă și vom vedea care dintre voi rezistă și care nu rezistă, cine trece prin sită și devine făină subțire și cine rămâne tărâțe, care se aruncă și se dă la porci”.

Așa este toată viața noastră, este o cernere, viața fiecărui om. O cernere între bine și rău, o cernere în această luptă între Dumnezeu și diavol, cu permisiunea lui Dumnezeu, spre binele omului. În cazul acesta, Dumnezeu este „pedagogos”, El este Cel Care ne educă, pentru ca noi să putem rezista împotriva ispitelor, pentru că sufletul omului în final trebuie să fie lămurit, așa cum se lămurește aurul în foc. Focul topește zgura și aurul rămâne curat de toate reziduurile minerale care se găsesc în el. Așa vrea Dumnezeu în final să fie sufletul omului: să fie aur curat, care să intre în vistieria Împărăției Cerurilor. De aceea, atunci când consideră Dumnezeu, Dumnezeu poate să-i poruncească diavolului să plece și avem cazuri de oameni demonizați asupra cărora Iisus a suflat, a poruncit și i-a vindecat. Nu a poruncit bolnavului, omului, ci demonului: „Ieși din el și-n el să nu mai intri!” […] 

Iubiții mei, iată câte avem de învățat de la acest biet sutaș, un ofițer mărunt din imensa armată a Imperiului Roman. Un fapt care s-a petrecut undeva într-un orășel mic de pe malul Lacului Tiberiada. Și, totuși, învățătura care se desprinde de aici are dimensiuni universale. […] Cu ea luminați-vă sufletele! […]”, a îndemnat vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania în predica rostită la duminica a patra după Rusalii.