În duminica a șasea după Rusalii, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă este rânduit să se citească din Sfânta Evanghelie după Matei un fragment din capitolul al IX-lea, versetele 1-8, în care Domnul Iisus Hristos îl vindecă pe un paralitic de boala sa, pentru credința lui și a prietenilor care l-au adus la El, coborându-l pe funii prin acoperișul casei. Vindecarea minunată se face prin cuvânt. Hristos îi spune slăbănogului „Îndrăznește, fiule! Iartate sunt păcatele tale!”, pentru a arăta că păcatele sufletești sunt cauza suferințelor trupești și că Fiul Omului are putere de a ierta păcatele pe pământ.

„În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea și a venit în cetatea Sa. Și, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Și Iisus, văzând credința lor, a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iartate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta hulește. Și Iisus, știind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în inimile voastre? Ce este mai lesne? A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te și umblă? Dar, ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ți patul și mergi la casa ta. Și ridicându-se, s-a dus la casa lui. Iar mulțimile, văzând acestea, s-au înspăimântat și au slăvit pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere” (Ev. Matei 9, 1-8).

În predica rostită la Duminica a șasea după Rusalii din anul 2002, vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania arată că suferința paraliticului era rezultatul păcatelor săvârșite de acesta înainte de a se îmbolnăvi. Potrivit ierarhului, există o legătură între păcat și boală, dar și între iertarea păcatelor (vindecarea sufletească) și însănătoșirea trupului. Mântuitorul Iisus Hristos vede și răsplătește credința bolnavului și a însoțitorilor săi, ceea ce ne învață că putem contribui și noi la ajutorarea aproapelui aflat în suferință, urmând exemplul solidarității umane manifestate prin credință, dat de personajele întâmplării povestite de Evanghelia duminicii de azi.

„Iubiți credincioși,

Vi-am mai vorbit altădată despre un slăbănog din Ierusalim, un paralitic, un bărbat care ședea acolo de 38 de ani și care avea nevoie de sprijinul cuiva care să-l arunce într-o scăldătoare, într-o apă în care, din când în când, se cobora îngerul lui Dumnezeu ca s-o tulbure și, când se tulbura apa, cel dintâi dintre bolnavii, mulți, care așteptau în foișoarele din preajma acestui iezer, cel dintâi care se arunca în apă se făcea sănătos. Ei bine, omul acela ședea de 38 de ani acolo și nu avea pe cineva care să-l ajute, atunci când se tulbura apa, să-l împingă și să-l arunce în apă, să se vindece. Nu avea pe nimeni apropiat și vă spuneam despre imensa tristețe pe care trebuie s-o aibă un asemenea om care, practic, îmbătrânește așteptând o vindecare și nu are un semen al său care să vină și să stea cu el câteva zile, câteva nopți, pentru ca să-i fie de ajutor. 

Iată că, de data aceasta, un alt paralitic din altă cetate, anume din Capernaum -care era cetatea de scaun a Mântuitorului Hristos, domiciliul Său-, iată că vine însoțit de încă patru oameni. Evanghelia este sumară după Matei, mai dezvoltată după Marcu și Luca. Matei o concentrează și face doar un rezumat. Dar noi o avem în întregime istoristă de ceilalți doi evangheliști, de Marcu și de Luca, în sensul următor: Iisus Se întorsese dintr-o călătorie a Sa misionară, în care propovăduia Evanghelia, și Se întorsese în orașul Său, în Capernaum. Și, de îndată, s-a aflat că S-a întors Iisus și mulțimea s-a îmbulzit în casa în care ședea El. Bănuim că era o casă destul de încăpătoare. Avea în mijloc ceea ce se numea în lumea romană un atrium. Adică astăzi îi spunem noi pretențios „living-room”, pe englezește, că altfel nu putem. Camera de zi, o cameră mai spațioasă, în care gazda poate să primească oaspeți sau să facă o serbare de familie atunci când aceștia o cer. Așadar, și această încăpere era plină de oameni, dar nu numai aceea, ci și încăperile din preajmă, ieșirile și curtea. Și iată că au venit din acea cetate patru bărbați care purtau pe targă un om paralitic, venind la Iisus pentru ca să-l vindece. Și au încercat să intre, și s-au rugat de oameni în dreapta și-n stânga, dar toți erau cu ochii la Iisus, sorbindu-I cuvintele, și nu au găsit de cuviință să se dea la oparte și să le facă loc. Practic, era peste putință, pentru că înghesuiala era foarte-foarte mare. Și, atunci, ce le-a venit în minte acestor oameni, în stăruința lor de a-i face bine acestui paralitic, aducându-l la Iisus ca să-l vindece? S-au urcat pe acoperișul casei. Trebuie să vă spun, însă, că acolo, în țările calde, acoperișul nu este făcut țuguiat, ca la noi, ci este ca o terasă dreaptă. Noaptea, mai cu seamă, când se răcorește, familia iese sus pe terasă pe scaune confortabile și soarbe aerul curat, uneori primește roua dimineții, pentru că ziua este foarte-foarte cald. Iar, după modelul roman, acest tavan al terasei avea și o deschizătură în mijloc, care putea fi închisă la vreme de ploaie, ploile vin rar acolo, dar o deschizătură prin care aerul și răcoarea nopții să poată pătrunde și în această odaie de zi, care era mai largă. Ei bine, ce au făcut acei oameni? Au pus o scară, au urcat omul pe targă, cum l-or fi urcat, sus pe terasă, și acolo, pe funii, au lăsat targa în mijlocul camerei de jos, așa încât bolnavul a ajuns în fața lui Iisus. Și ne spune Sfântul Evanghelist Matei, dar și ceilalți doi, că Iisus, văzând credința lor -repet, este vorba de un plural!-, a început să vorbească cu slăbănogul. 

Dragii mei, de obicei credința era a aceluia care cerea vindecarea. Venea un orb, venea un paralitic, venea un lepros, un demonizat, și cerea să-l vindece. Iisus îl întreba: crezi tu că pot să fac Eu aceasta? Și el spunea: cred, Doamne! (Atunci Iisus îi zicea:) Fie ție după credința ta! Și se vindeca. Cu alte cuvinte, conlucrarea dintre puterea lui Dumnezeu și credința omului. Minunea se făcea pe fondul credinței mărturisite și constatate. Ei bine, de data aceasta nu se mai spune că  a văzut credința lui. Nici măcar nu l-a întrebat Iisus: crezi tu că pot Eu să te vindec? Ci doar: văzând Iisus credința lor. A cui? Avem două supoziții. A celor patru prieteni care îl aduseseră pe targă, sau a tuturor celor cinci: a celor patru, plus a bolnavului. Nu știm dacă bolnavul era foarte convins în credința lui că Iisus îl va vindeca. Este posibil ca să nu, să fi zis doar: hai să încercăm și acolo. Dar cei patru au zis: Trebuie neapărat ca să mergem la Acest Iisus, pentru că El în mod sigur te va vindeca. Dar este posibilă și altă ipoteză, el să le fi spus celor patru prieteni: Duceți-mă la Iisus pentru că El mă va vindeca! Important este, iubiții mei, că cei patru prieteni participă la credința lui și, prin aceasta, participă la procesul de vindecare, participă la minunea pe care Iisus a făcut-o cu El.  Așa se face că, văzând Iisus credința lor, i-a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule, iartă-ți-se ție păcatele! 

Dragii mei, dar acolo se găseau de față nu numai apropiații lui Iisus, dar și vrăjmașii Săi -fariseii, cărturarii, saucheii-, care au început să bombănească și să spună: Ia uite, Acesta Îl blasfemiază pe Dumnezeu, (zicând) că El iartă păcatele! Păi numai Dumnezeu poate să ierte păcatele! Cine este El, Cine Se crede El încât să ierte păcatele? Iar Iisus le-a cunoscut gândurile, pentru că El, ca Dumnezeu, citea inimile tuturor, și le-a spus: De ce cugetați acestea în inimile voastre? Adică, fără să le și spuneți, fără să aveți curajul să le rostiți, să le aud și Eu ci, ca niște vicleni, vi le murmurați înăuntrul vostru! Pentru că ce este mai lesne a zice cuiva: „Iartă-ți-se păcatele!” sau „Ridică-te, ia-ți patul și umblă!”? Dar, ca să știți că putere are Fiul Omului de a ierta păcatele în lume, i-a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ți patul și umblă! 

Și, în aceeași secundă, slăbănogul, paraliticul, a prins putere, s-a ridicat pe picioarele lui, și-a înfășurat targa, care se numea pat, și-a înfășurat-o pe cele două prăjini și, cu ea în spinare, a plecat către casă, lăudându-L pe Dumnezeu, un Dumnezeu pe Care-L lăudau și toți cei care fuseseră de față la această minune. 

Iubiții mei, vedeți că Domnul Iisus a făcut de data aceasta o provocare extraordinară, în mod deliberat, fără îndoială. În alte cazuri era suficient ca insul să mărturisească credința și El să-l vindece. Vindecarea nu era întotdeauna asociată cu iertarea păcatelor. De data aceasta, însă, este posibil ca neputința paraliticului, boala lui, să fi fost provocată de oarecare păcate din tinerețe. La vremea neștiinței și a nesăbuințelor fiecăruia.    

Oare nu citim în presă, nu știm din viața de fiecare zi, un tânăr dezmățat, care pierde controlul, merge undeva la o petrecere, se face o beție, după care iese o încăierare, bătaie, și el nimerește în spital cu șira spinării vătămată și, de-aici, paralizie pe viață?! Acestea sunt lucruri pe care doctorii și personalul care lucrează în spital le știu foarte bine. Adică, o clipă de nesăbuință, un ceas de uitare de Dumnezeu, de păcat, și te poate costa toată viața.

Este posibil, deci, de vreme ce Iisus, spre deosebire de alți bolnavi, face o legătură directă între suferința lui și între oarecare păcate pe care nu le știm, dar pe care le putem bănui, care au stat la baza suferinței lui. Or, ce se întâmplă? Iisus, prin aceasta vrea să ne spună tuturor celor de față, și nouă, că întâi este necesar să-ți vindeci sufletul, sau să-ți fie vindecat sufletul, pentru că vindecarea trupului urmează de la sine. Este o consecință.

Așadar, Iisus ar fi putut să spună doar atât: „Iertate îți sunt păcatele!”. Și, imediat, în urma acestei formule, bolnavul să se ridice de pe patul său de suferință. Ar fi fost suficient, pentru că, încă o dată, Iisus înlătura cauza și efectul ce îndată ar fi urmat. Dar, pentru că această formulă de iertare a păcatelor îi intrigase și îi scandalizase pe farisei, atunci El a simțit nevoia să facă legătura directă între cauză și efect. Și atunci a spus: Ei bine, Eu i-am iertat păcatele, deci am atacat cauza și am anulat-o. Dar pentru ca și voi, orbilor, să-i vedeți efectul, atunci, ei bine, am să rostesc către bolnav: „Ridică-te, ia-ți patul și umblă!”. Și minunea s-a petrecut.

E foarte important, iubiții mei, să reținem această prioritate a spiritului asupra materiei. Există boli și neputințe ale trupului, pe care toți – poate că nu este niciunul care să scape de o oarecare suferință, boală, neputință, slăbiciune – și există și slăbiciuni sau boli ale sufletului. Aceste boli ale sufletului se numesc greșeale, dacă sunt mai mici, și se numesc păcate, dacă sunt mai mari, păcate grele, dacă sunt foarte mari. De cele mai multe ori, noi nu facem legătura între unele și altele. Dar să știți că legătura trebuie făcută chiar și atunci când nu există o relație directă între cauză și efect, chiar și atunci când se prezumă că boala trupească nu este o consecință a unor păcate, a unor boli sufletești. Atunci când te prinde neputința sau boala trupească să-ți fie sufletul treaz și mintea trează, credința ta să fie puternică. Procesul de vindecare, să știți – și lucrul acesta îl știu toți medicii buni și adevărați – procesul adevărat de vindecare se petrece pe două planuri: unul este cel medicamentos, pe care îl aplică doctorul de specialitate, cu știința și arta lui, iar un altul este cel pe terenul psihic, sau al sufletului – îi spunem și spiritului, al psihicului  – i se spune uneori psihoterapie, o vindecare prin suflet.

De aceea, iubiții mei, datorită libertății pe care noi ne-am recâștigat-o în decembrie 1989, astăzi, în aproape toate spitalele României, se găsesc, pe lângă doctori, și preoți, câte un preot angajat anume acolo, plătit de către Ministerul Sănătății anume pentru aceasta, pentru ca să-i asiste, pe de o parte, pe bolnavi în suferințele lor, iar, pe de altă parte, să-i asiste pe medici în meseria lor. Un medic adevărat și-l alătură pe preot. […] Așa încât nu încape nicio îndoială că procesul de vindecare propriu-zis trebuie neapărat să angajeze și sufletul, iar sufletul se angajează în special prin credință și prin rugăciune. Rugăciunea este expresia credinței.

Așadar, iubiții mei, ori de câte ori vreunul dintre noi se găsește într-o stare de boală, de suferință, de slăbiciune și se tratează medicamentos, neapărat să se trateze și sufletește. Să aibă la el o cărticică de rugăciuni, să aibă o Psaltire, să știe niște rugăciuni pe de rost, la nevoie, să cheme preotul să-l ajute să citească, să-i spună o rugăciune, o binecuvântare... E foarte important dacă bolnavul din spital se spovedește și se împărtășește. Să piară superstiția că dacă preotul vine să împărtășească un bolnav el trebuie să moară! Nu e adevărat! Împărtășania nu se dă pentru moarte, ci pentru viață! Dimpotrivă, în ipoteza că mori, nu pleci singur pe cealaltă lume, pleci împreună cu Hristos. Nu este niciun păcat în aceasta, dimpotrivă. Dar ea se dă pentru ca tu să te însănătoșești, de asemenea și slujba maslului. 

Așadar, iubiții mei, neapărat, angajați-vă sufletul în orice proces de vindecare trupească. Iar, pe de altă parte, aș vrea să vă atrag atenția asupra solidarității umane care se manifestă prin credință. Spre deosebire de paraliticul din Ierusalim, de la lacul Betezda, acesta a avut niște prieteni, care s-au apropiat de el și l-au ajutat și a căror credință s-a asociat cu a lui și a devenit mai puternică și mai convingătoare. Este foarte important. Poți să-l ajuți pe prietenul tău, chiar dacă nu ești doctor, chiar dacă nu ești bogat, poți să-l ajuți să-i deschizi drumul către calea vindecării, prin credința că el trebuie să se vindece și, în al doilea rând, prin ceea ce poți tu material. Mare lucru este ca atunci când vezi pe unul suferind și, dacă tu ai mașină, să zicem, să-i spui: „Hai, te duc eu cu mașina gratuit la spital, pentru ca să te vadă doctorii.” Ar trebui să fie un fapt banal acesta. Și este, se întâmplă. Vecinii noștri sunt buni, pentru că românii, să știți, sunt generoși. Eu am trăit și prin alte popoare, prin țări străine, mulți ani, îndelungată vreme, și am văzut și alte neamuri. Nu le osândesc, nu le denigrez, dar vreau să spun că poporul român, pe care-l cunosc bine și din care cu mândrie fac parte, este un popor de oameni buni și generoși, gata să sară în ajutorul altuia.

Este de ajuns să vă spun – poate că mă repet – de câte ori am făcut apeluri din acest amvon sau prin pastorale ca credincioșii noștri să sară în ajutorul unora care au fost năpăstuiți de inundații sau de cutremure sau de cine știe ce alte calamități, răspunsurile au fost mult-mult peste așteptările noastre, de patru sau cinci ori mai mult decât am estimat noi, ceea ce înseamnă că românul, din puținul lui, totuși, simte nevoia să-l ajute pe fratele său, chiar dacă nu-l cunoaște și chiar dacă este la depărtare. 

Așa încât, dragii mei, […] este bine să vă împrospătați în conștiințele voastre și acest deziderat, și această poruncă: îngrijiți-vă întâi de suflete și cu aceasta vă îngrijiți și de trupurile voastre. Căutați Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui – mai întâi pe aceasta s-o căutați – și toate celelalte vi se vor adăuga”, a îndemnat vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania în predica rostită la duminica a șasea după Rusalii din anul 2002.