"Hristos Se naște într-o iesle săracă din Betleemul Iudeii, pentru că în casă de om „nu mai era loc de găzduire” (Luca 2, 7). Adam și Eva nu au fost alungați din rai, până nu au alungat ei raiul din inima lor. Adică s-au lepădat de cuvântul lui Dumnezeu și au primit minciuna diavolului, care aduce iad, întotdeauna. Dumnezeu nu a renunțat însă la a (re)veni în inima omului. Atunci când a găsit potrivită poartă spre a pătrunde în lume, a venit luând fire omenească din trupul Fecioarei Maria, care devenise ea însăși o „sfântă a sfintelor”, prin viețuirea ei îngerească în locul cel mai sfânt din templul Legii Vechi. A putut „găzdui” în pântecele său pe Fiul lui Dumnezeu nu doar pentru că Duhul Sfânt a curățit-o și a pregătit-o pentru aceasta în chip desăvârșit, ci și pentru că ea, la vestirea arhanghelului, a arătat disponibilitate, spunând: „Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). Când a fost însă momentul nașterii, nici ea, nici Fiul ei nu au găsit disponibilitate la oameni, nu au fost primiți de nici unul dintre cei din Betleem. Asta nu a schimbat cu nimic planul lui Dumnezeu, Care alege ca Iisus să Se nască într-un loc nerâvnit de nimeni, alături de dobitoace, în miros de grajd. Așa vine Domnul și în viața noastră cea plină de fapte dobitocești, alegându-Și acel loc care ne e indiferent sau de care chiar ne e silă.

Suntem obișnuiți să-L căutăm pe Dumnezeu în cele înalte, în slava cerului. Și El este, într-adevăr, acolo. Dar nu acolo-L întâlnim mai întâi, ci în cele mai de jos ale noastre. Faptul că la Cina cea de Taină spală picioarele ucenicilor e o întărire a acestui gând. Domnul vine acolo unde nu te aștepți, în acel loc al vieții tale pe care nu-l bagi deloc în seamă, poate chiar îl disprețuiești. Câți dintre cei care au trecut pe Golgota, văzându-L pe Hristos răstignit, nu se uitau cu dispreț la El? Cei mai mulți „Îl huleau, clătinându-și capetele și zicând: Huu! Cel care dărâmi templul și în trei zile îl zidești. Mântuiește-Te pe Tine Însuți, coborându-Te de pe cruce!” (Marcu 15, 29-30). În disprețul lor, în lipsa lor de disponibilitate, în refuzul de a-L recunoaște pe Mesia – ei bine, tocmai în acestea li S-a arătat Domnul. Celor care au putut să-L primească pe când Își arăta puterea în fapte minunate sau în cuvânt, li se descoperă ca pe Tabor. Altora, cu disponibilitate limitată, li Se arată, dar nu în slavă, ci în umilință, în smerenie desăvârșită. Iar celor care-L refuză cu totul li Se arată răstignit. În orice caz, toți se află în prezența lui Dumnezeu. Fiecăruia însă i Se arată după cum îi sunt inima și viața.

[…] Venirea lui Dumnezeu pe pământ este semn de netăgăduit al marii lui bunăvoințe față de noi. Bunăvoința noastră este cea care ne conectează la viața lui Dumnezeu, este cerința minimală spre a ne învrednici de prezența Lui. Orice om poate să ajungă a-L întâlni pe Dumnezeu aici, pe pământ, dacă împlinește aceste condiții: să fie onest cu el însuși și să aibă bunăvoința de a primi cuvântul lui Dumnezeu. Sunt două fețe ale aceleiași receptivități, ale unei mântuitoare deschideri. Iar a avea bunăvoință nu înseamnă a fi permisiv, a promova relativismul moral, cum înțeleg cei care promovează valori ale unei „societăți deschise”, edificate pe temelia „corectitudinii politice”. A fi deschis presupune a lăsa Cerul să vină în inima ta, înseamnă a crede că Dumnezeu nu renunță la tine: El Se încăpățânează să intre în viața ta oriunde găsește o breșă, fără a aduce însă atingere libertății tale. Cum poți să nu iubești un astfel de Dumnezeu?"

Pr. Constantin Sturzu / Doxologia