ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit.


Evanghelia Duminicii după Botezul Domnului prezintă începutul propovăduirii Mântuitorului Iisus Hristos, Lumina lumii și a vieții veșnice, Care cheamă la pocăință pe poporul evreu și pe cele păgâne. Mântuitorul Iisus Hristos începe propovăduirea Evangheliei Sale cu aceste cuvinte: Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor!

Cu această ocazie, iată cuvântul părintelui Constantin Galeriu: 

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.


Vrednicilor de iubire și dreptmăritorilor creștini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos,

Acum, ca o încununare a sărbătorilor, dumnezeiasca Evanghelie ne împărtășește cuvânt negrăit de adânc.
Și orice cuvânt, când sufletul nostru smerit, dar luminat, încearcă adâncimile, e revelator. Dar, pentru ca în fiecare duminică avem un asemenea cuvânt al dumnezeieștii Evanghelii, din el să ne împărtășim. Așa cum e întotdeauna rânduiala sfântă a Bisericii, creștinul se împărtășește întâi din cuvântul lui Dumnezeu, al Evangheliei, și apoi din Trupul și Sângele Lui.

Acum, dar, ascultând cuvântul lui Dumnezeu, în Duhul Sfânt, căci „cuvântul Meu este duh și viață”, zice Domnul, deci ascultând cuvântul și taina cuvântului, duhul cuvântului, adevarul cuvântului, să luăm aminte. Ne vorbește Evanghelia, Vestea cea Bună:

„Și Iisus, auzind că Ioan a fost intemnițat, a plecat în Galileea. Și părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon si Neftali, ca să se plinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice: „Pământul lui Zabulon și pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit”. De atunci a început Iisus să propovăduiască și să spună: Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor.” (Matei 4, 12-17).

Acest cuvânt final – "pocăiți-vă căci s-a apropiat împărăția cerurilor”, ne stă cu o deosebită lumină și putere inimii, ca astăzi să încercăm a tâlcui din acest adânc al cuvântului dumnezeiesc. Nu înainte, însă, de a înfățișa inimilor dumneavoastră tâlcul cuvintelor dintru începutul zicerii de astăzi a Sfintei Evanghelii. Deci Iisus ne spune că a auzit că Ioan a fost intemnițat. Pentru noi este și un moment deosebit că anul acesta, început de secol, de mileniu, pomenirea Sfântului Ioan, Înaintemergatorul și Botezătorul Domnului, se sărbătorește deodată cu ziua de duminică. De aceea am și citit amândouă cuvintele din Evanghelie – pentru ziua de astăzi, la vremea cuvenită și pentru ziua Sfântului Ioan. Și să nu uităm, și Ioan așa își încheia predica: „pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor”.

Deci propovăduitorul pocăinței, Ioan, a fost întemnițat de Irod. Și știm cum și-a încheiat, încununând prin martiriu, petrecerea lui în pământul oamenilor. Al oamenilor tot după chipul lui Dumnezeu, nefericiții (unii dintre ei). Și a fost intemnițat Ioan, care propovăduia, precum știți, la Iordan, la răsărit de Ierusalim, în ținutul Iudeii, deci în partea de sud a pământului lui Israel, către capitală, către Ierusalim. Acolo a propovăduit Ioan Botezătorul, acolo S-a și botezat Mântuitorul, cu botezul de la Ioan, acolo unde se adunau mulțimile și ascultau cuvântul pocăinței. Iar dacă Ioan a propovăduit în pământul Iudeii, în zona Ierusalimului, unde era centrul spiritual și politic, mai bine zis, căci erau sub conducerea Imperiului Roman, Iisus, cu taina proniei dumnezeiești, a mers în Galileea să propovăduiască și Și-a încheiat misiunea la Ierusalim.

De aceea spune sfântul Evanghelist Matei, luminat de Duhul Sfânt, că Iisus, auzind că Ioan a fost întemnițat, a plecat în Galileea. Galileea, partea de nord a pământului lui Israel. Și părăsind Nazaretul, acolo unde își petrecuse copilăria cu maica Sa sfântă, a plecat Iisus mai spre nord, în Capernaum (localitatea, satul lui Naum), lângă mare (marea Galileii sau lacul, iezerul, ceva mai mare decât un iezer), tot partea de nord a Israelului, anume în hotarele lui Zabulon și Neftali. Aceștia erau dintre cele douăsprezece neamuri ale lui Israel. „Ca să se plinească ce s-a zis prin Isaia proorocul (aproape cu opt sute de ani înainte), care zice: pământul lui Zabulon, pământul lui Neftali, spre mare, Galileea neamurilor”. Acolo unde erau nu numai evrei, ci și din alte popoare.

Dacă Ioan a propovăduit numai în Ierusalim, numai în ținutul, am zice, pur al lui Israel, acest cuvânt profetic al lui Isaia dezvăluie că Mântuitorul merge în Galileea neamurilor, deci și către celelalte neamuri, și către noi, către toate neamurile acestui pământ. El a venit pentru toți și pentru toate. Așa grăise Isaia, în lumina Duhului Sfânt, în care pentru un prooroc și cele de departe sunt ca și cum ar fi de față. Aceasta este taina lucrării lui Dumnezeu cu adevărat, Care are privirea către întreaga Lui creație și existență. Căci, așa cum orice creator poartă în inimă proiectul operei sale (când cineva construiește o catedrală, nu o are în mintea și în inima lui în toate dimensiunile ei, când face proiectul? Chiar dacă nu e în clipa aceea împlinită, dar o poartă toată. Sau un artist, când face o icoană, are imaginea ei, de asemenea, și se gândește dacă să o facă icoană și nu ține atât de mult la estetică, la frumusețea omenească, ci ține la chemarea, la sfințenia ei. Adică o icoană să ne împărtășească lumina divină, cutremurul sacru, în chemarea de a ne înălța după chipul ei.

Nu o frumusețe de-a noastră, mai mult senzuală, apelând la simțuri. Sau unul care întocmește o simfonie. Fiecare sunet al ei îl poartă, nu-i așa, creatorul în inimă, în spirit), la fel, Dumnezeu, cum să nu înțelegem, poartă toată Creația în desfășurarea ei. Și grăind prin profeți, apoi apostoli… Așa ni S-a descoperit Dumnezeu, am zice prin trei cete: ceata profeților, până la venirea Mântuitorului, care priveau și călăuzeau lumea spre Hristos, apoi ceata apostolilor, pe care Mântuitorul i-a pregătit direct, și de la care lumea pleacă din Hristos, mai departe, în chemarea ei în istorie, am spune.

Și mai e a treia ceată, prin care grăiește Dumnezeu Bisericii, ceata Sfinților Părinti ai Bisericii. Și atunci, Isaia face parte din ceata profeților. Și, luminat de Duhul Sfânt, Dumnezeu care cuprinde și vede tot, și profetul a putut spune, cu sute de ani mai înainte, cum a zis Isaia: Ținutul lui Neftali și Zabulon, Galileea neamurilor, acolo va veni și va vorbi Fiul lui Dumnezeu făcut Om, Iisus Hristos. Si atunci, citez din dumnezeiasca Evanghelie, "a fost să se plinească ceea ce s-a zis prin Isaia proorocul, care spune: Pământul lui Zabulon, pământul lui Neftali, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor (neamurile de pretutindeni), poporul care stătea în întuneric a văzut lumina mare. Și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit”.

Lumină mare, lumina le-a răsărit… Ce era acea lumină? De atâtea ori noi am vorbit despre lumină, iubiților. Dumnezeu este Lumină și Iubire. Cel dintâi act ziditor pe care l-a săvârșit a fost: sa fie lumină! Și lumina luminează în întuneric, spune Scriptura, străbate. A adus Dumnezeu totul de la neființă la ființă. Și neființa e întuneric. Iar zidirea lui Dumnezeu este lumină. Ne-a dat lumina… în scurt mai evocam: a dat lumina fizica, pentru care ne-a dat ochiul trupesc, apoi lumina mintii, a înțelegerii rosturilor lucrurilor, legilor care călăuzesc existența, pentru care ne-a dat ochiul minții. Dar aici spune: lumina mare a dat, lumină mare ca să strălucească, atunci, pentru popoarele, neamurile acelea care zăceau în întuneric. Și poporul acela a văzut lumină mare.

Lumină le-a răsărit lor. Și adaugă: Iisus de atunci a început să propovăduiască și să spună: pocăiți-vă, s-a apropiat împărăția cerurilor. Leagă imediat lumina aceea de El, de Iisus. Lumina pe care a adus-o El. Și se înțelege, cum dumnezeiasca noastră Ortodoxie mărturisește, ca lumina pe care o aduce Dumnezeu e din Dumnezeu, nu din lumea aceasta. Tot lumina, într-un fel, ca un simbol. Lumina divina, cerească, necreată, dumnezeiască. Ne da ceva din El, ca sa-L putem cunoaște. Când spui cuiva un cuvânt, dacă nu ești în acest duh cu el, îți poate pricepe cuvântul? Nu. Atunci, Dumnezeu, dacă ne-ar vorbi noua fără să ne împărtășească lumina dumnezeiască a cuvântului Lui, nu L-am putea înțelege.

Noi Îl cunoaștem pe Dumnezeu, cum zice Grigorie Palama, din Dumnezeu, cu lumina Lui. Această lumină divină, al cărei ochi este credința. Si, deschizând ochiul credinței, iată, își deschide aripile și privim și dintru începutul descoperirii lui Dumnezeu și înainte, în toate laturile. Privim spre cuvântul profetului și-l înțelegem, cum spune tot Părintele nostru Grigorie Palama, că profeții vedeau în lumina divină și îmbrățișau de departe făgăduințele lui Dumnezeu. Așa cum ți-ai îmbrățișa un ideal, o dorință pe care ți-o făgăduiește Dumnezeu. Și un ideal al tău, de departe îl îmbrățișezi. Așa îmbrățișau profeții. Iar aceasta o înțelegi când deschizi ochii credinței, lumina asta lăuntrică. Atunci când auzi cuvântul profetului, dar mai ales când auzi cuvântul Celui profețit de profet, cuvântul Mântuitorului, deodată se deschid din adânc ochii tăi, vederea străbătută de lumina Duhului Sfânt. Cum spuneam și altă dată, cuvântul pe care-l auzim la strană: „Deschide-voi gura mea și mă voi umple de Duhul” – deschizi gura și grăiești, și se umple atunci cuvântul de duh, de lumină, de înțelegere, de credință, de adevăr. Și acest adevăr, crezând în el, te înalță.

Și o să vedem imediat, când auzim cuvânt rostit de Mântuitorul: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor”. Cu acest cuvânt negrăit de adânc, cu care a început Mântuitorul propovăduirea, a început și sfântul Ioan, dar cu oarecare deosebire, rost. Ioan, când a început propovăduirea a spus: „Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc” (Luca 3, 9). Deci propovăduirea lui Ioan așa a fost, deschizând conștiința către judecata lui Dumnezeu. De aceea se adresa și ostașilor, și fariseilor, și întregului popor. Și dacă cuvântul Botezătorului se îndrepta către judecata lui Dumnezeu pentru tot cel care săvârșește nedreptatea, cuvântul Mântuitorului se adresa tuturor neamurilor, către întemeierea credinței, nădejdii și dragostei; în final, către iubire îndreptează Mântuitorul pocăința.

Dar ce înseamnă pocăința? Unul dintre cele mai adânci cuvinte ale Scripturii, iubiților. Luat din limba greaca, meta-noia. Cuvinte formate cu meta- dumneavoastră știți: metamorfoza (schimbare de formă), metafizica (dincolo de ceea ce e fizic, sensibil). Latina a tradus pe meta cu trans (peste). În Sfânta Împărtășanie e cuvântul acesta, luat tot din grecește: „metaboli” și tradus în cărțile noastre de slujbă „prefacere”. Dar metanoia, tradus la noi în românește prin pocăință, înseamnă schimbarea gândirii. Meta – dincolo, peste, prefacere, schimbare, iar noia este gândire (medicii spun de o boală psihică – paranoia, alături de gândire). Dar metanoia, schimbarea gândirii… Ce-au înțeles profeții încă din Vechiul Testament, care se ocupau de misterul acesta, al păcatului? Ce zice profetul Iezechiel, bunăoară? La capitolul 18, îndemn la pocăință: „De aceea vă voi judeca pe voi din casa lui Israel, pe fiecare după căile sale, zice Domnul Dumnezeu; pocăiți-vă și vă întoarceți de la toate nelegiuirile voastre, ca necredința să nu vă fie piedică” (Iezechiel 18, 30). Și,mai apoi, „Căci Eu nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu; întoarceți-vă deci și trăiți!” (Iezechiel 18, 32).

Cuvântul este de-a dreptul grav. Căci altfel, fără această întoarcere, e primejdia morții însăși. Observați legătura între pocăință și viață. Atunci, în adânc: Întoarceți-vă la Dumnezeu și Eu mă voi întoarce către voi, zice iarăși profetul. Ce-a însemnat, atunci, păcatul? Și aici trebuie spus cu tărie și de neclintit: păcatul a însemnat schimbarea sensului existenței noastre. Dacă vreți, cu un termen folosit în știință, schimbarea gravitației. Căderea a însemnat schimbarea sensului existenței noastre; în loc de gravitația către originea noastră, către Ziditorul nostru… și Părintii au tâlcuit adânc: a nu-ți cunoaște originea și sensul existenței tale, aceasta înseamnă păcat, stricăciune și moarte. De aceea a zis Profetul: întoarceți-vă ca să trăiți.

E un adevăr de neclintit, iubiților; îl spunem cu atâta tărie pentru că e adevărul tuturor adevărurilor. Omul, prin păcat, și orice formă de necredință, de ateism, a mutat „originea” existenței în natură, în om, până acolo, sărmanii de ei: „omul, măsura tuturor lucrurilor”. Omul își este luiși măsura supremă. Homo homini deus – omul, dumnezeu omului. Gândiți-vă numai la aceasta: când omul, așa cum s-a spus, își este el luiși dumnezeu. Or, adânc și grav, înspăimântător de grav, când știau că Dumnezeu este Realitatea supremă, absolută, și, atunci, să spui că omul își este luiși Dumnezeu, faci din om dumnezeu, realitatea supremă, absolută. Și, atunci, ce-a fost dictatorul? Tu, filosofule, i-ai încredințat dictatorului această idee, bolnava conștiință că el este dumnezeu, el are autoritate absolută, tăgăduind totul.

Și așa cum mărturiseam adesea, când un sărman om de știință – bietul Darwin – a făcut din lupta pentru existență și selecție naturală un fel de adevăr – așa-i evoluția, atunci a dat în mâna dictatorului arma aceasta – să facă selecție naturală, prin lupta pentru existență. A selectat sus noi știm pe cine… Iată, adevărul Scripturilor. Una din întrebările capitale este și aceasta: va să zică, omul – ființă spirituală; unde să graviteze pentru construirea lui? Către materie? Și atunci, ce-a însemnat căderea? Tocmai asta: schimbarea sensului gravitației adevărate a omului.

Or, pocăința, înțelegem, e restaurarea ordinii noastre. Acesta e adevărul fundamental al pocăinței: întoarceți-vă la Ziditorul, la Dumnezeul Care ne-a dat existența și viața. Și, observăm, predica Mântuitorului când începe? Începe, iubiților, după ispită, după ce a fost ispitit de demon și tocmai cele trei ispite ale demonului – le reamintim în scurt, din vistieria memoriei noastre sfinte. Când Mântuitorul, postind patruzeci de zile, demonul Îl ispitește. Și, în pustia Carantaniei, pustiu populat cu pietre, Îi spune: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, zi acestei pietre să se facă pâine (să-Ți saturi foamea Ta – deci ispita trupului). Și a răspuns Iisus către el: Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu”. Tot cuvântul ziditor. Și aici este iarăși o taină a tainelor. Să nu uităm o clipă: „cuvântul lui Dumnezeu”, cum spune Evanghelia: „La început era Cuvântul; Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era dintru început la Dumnezeu și toate printr-Însul s-au făcut. Și fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”. Cuvântul lui Dumnezeu e ziditor. Acel cuvânt e adevărat, care zidește și bine săvârșește.

Și, iarăși, care dă viață; pentru că poți crea ceva care distruge viața. În adevărul cuvântului lui Dumnezeu, „cuvântul Meu este adevărul” înseamnă a rosti acel cuvânt și a săvârși acel act al tău care să fie binefăcător și de viață făcător și ziditor, negreșit, nu pustiu, nu gol. A doua ispită: „Și suindu-L diavolul pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărățiile lumii. Și I-a zis diavolul: Ție Îți voi da toată stăpânirea aceasta și strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie și eu o dau cui voiesc; Deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta”. Împărățiile lumii, începând cu Babilonul și alte împărătii, pentru care va spune un domnitor al nostru, smerit și credincios, Neagoe Basarab: multe împărații ale lumii au fost întemeiate de dictatori și toate s-au măcinat și se vor mai măcina. Una singură va rămâne: împărăția lui Dumnezeu. De aceea predica Mântuitorului astăzi așa și începe: s-a apropiat Împărăția Cerurilor.


Așa i-a arătat demonul împărățiile lumii și slava lor – poleiala lor. „Și, răspunzând, Iisus i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău sa te închini și numai Lui Unuia să-I slujești»”. Și, în sfârșit, a treia ispită (după Luca; după Matei, e pusă ca a doua): „Și L-a dus în Ierusalim și L-a așezat pe aripa templului…”. Templul, așa cum lui Israel în pustie i-a poruncit Dumnezeu să facă acel cort al mărturiei, care purta în el Legea lui Dumnezeu, apoi Solomon, templul, Fiul lui Dumnezeu Însuși a luat trup, templu, ca și trupurile noastre să fie temple ale Duhului Sfânt. „Și I-a zis: Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te de aici jos; Căci scris este: «Că îngerilor Săi va porunci pentru Tine, ca să Te păzească»; Și te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să lovești de piatră piciorul Tău”. Fă o minune! Minune în sensul demonic: aruncă-te de la înălțimea templului. Templul este suiș. Tu, împotriva suișului lui Dumnezeu.

Fă o minune împotriva înălțării. Și, aruncându-Te jos, drumul invers. Și toate minunile lumii au fost un fel de întoarcere în jos, din nefericire împotriva noastră. Pentru că, real, drumul e în sus. Templul e în înălțimi. Totdeauna, templele, bisericile erau pe înălțimi, vestind omului înălțimea. Iar lui Iisus: aruncă-te jos! Coboară! Mută, deci, centrul de gravitație, cum am spus adineauri. Mută-l în tine, în om, în lume; nu în înălțare. A ucide, propriu-zis, cea mai umană dintre toate căutările umane – înălțarea. Cum spune un psihiatru de astăzi – psihologia înălțimilor spirituale, cea mai umană dintre nevoile umane; propriu-zis, care îl definește pe om. Și aceste trei ispite, tocmai descopereau misterul tragic al păcatului, al căderii, al schimbării sensului existenței, al patologicului uman, iubiților. „Și, răspunzând, Iisus i-a zis: S-a spus: „Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău”(Luca 4, 3-12).

Și atunci, măcar acest cuvânt smerit al sensului pocăinței, de astăzi, dacă-l înțelegem: Pocăiți-vă! – întoarcerea, restaurarea, reașezarea sufletului, conștiinței mele, în adevărul existenței, în adevărul în care între Dumnezeu și făptură, Ziditorul meu și eu, făptura Lui, între veșnicia Lui și vremelnicia mea, dar vremelnicie care e însetată de adevăr, de nemurire, de viață. Reașezarea gândirii în adevărul ei, prefacerea ei. Întoarceți-vă către Mine, ca să trăiți, cum a zis proorocul Iezechiil, iar Ieremia: întoarceți-vă către Mine și Eu Mă voi întoarce către voi. Atunci, pocăința, întoarcerea la Dumnezeu și o neîncetată chemare a noastră. Când privim, la Sfânta Împărtășanie, având fața la altar și ne rugăm: „Și fă, adică, pâinea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ce este în potirul acesta cinstit sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”, deodată ne cuprinde un cutremur, înțelegând și aici misterul pocăinței.


Cum adică? Iată, pâinea și vinul devin trup și sânge dumnezeiesc. Deci se petrece acolo o prefacere, o înălțare. Pâinea, lumea aceasta se înalță. Făptura e chemată – nu numai omul, toată creația – la pocăință, la transformare, la transfigurare. Aia-i e taina religiei însăși, iubiților. Care a fost adeseori neînțeleasă și batjocorită. Deci neîncetata ei transfigurare, și pe care Iisus o rostește. Când Iisus a spus: pocăiți-vă, întoarceți-vă, schimbați-vă gândirea, priviți-Mă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor! Iar în Iisus Împărăția era de față; o lume în care Dumnezeu e Împărat. Împăratul meu și Dumnezeul meu; și Mântuitorul meu. El.

Atunci, în esență, pocăința – întoarcerea la Hristos, cunoașterea Lui și iubirea Lui. Iubirea Lui, mai ales: „N-am venit să judec lumea, ci s-o mântuiesc” (Ioan 12, 47). S-o mântuiesc cum? Prin întruparea Mea, trimis de Tatăl ceresc. Prin jertfa Mea, prin Crucea Mea, prin răstignirea Mea. Să răstignesc răul acestei lumi, gândirea rătăcită a acestei lumi, căderea acestei lumi; din orice stare a ei. Și s-o înalț la Înviere. Atunci, pocăința înseamnă deschiderea feței mele către Iisus Hristos, către tot ceea ce este El. Și, mai precis, prin Crucea și Învierea Lui, eu însumi simt în adâncul meu învierea din păcat, din stricăciune, din moarte, în iubire. Cum adică? La spovedanie, totdeauna, când vin creștinii și spun fiecare, bieții oameni, cu o silă de sine, cu o tristețe, tot ceea ce simt ei că i-a încărcat veninos, murdar și sordid, și vor să se spele: Oare mă iartă Dumnezeu? Atunci, noi îndrăznim a spune, după cuvânt dumnezeiesc: Vezi, noi suntem în lumea aceasta a schimbării. Și ne-am mișcat până acolo că am uitat de Dumnezeu și am zis că noi suntem dumnezeu.

Cât ar trebui, fiecare, de sus până jos, să aibă conștiința adevărului și să apeleze: Luminează-mă, Doamne! Toți. Și atunci noi Îi spunem așa: Da, noi ne putem îmbolnăvi, murdări, schimba în rău gândirea, în nedreptate, în minciună, în corupție, în ticăloșie, dar Dumnezeu e numai lumină și numai iubire. Dacă în clipa aceasta te întorci la Mântuitorul cu fața deschisă către El, și, cum spun Părinții: când cunoaște omul că i s-au iertat păcatele? Când desăvârșit le-a scârbit. În clipa aceea, în fața lui Dumnezeu, al Cărui timp este astăzi: „Astăzi de vei auzi glasul Meu, nu-ți împietri inima!”. Atunci, în fața lui Dumnezeu, în acest Astăzi al Lui, care este numai iubire, tu te întâlnești cu iubirea. Nu cu osânda, nu cu blestemul. Cu lumina, în care vezi că răul din tine e rău și adevărul e adevăr și iubire. Și în clipa aceea tu simți cuvântul pe care l-a rostit profetul: „Celor care petreceau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit”. Așa îi întâmpină Iisus: în lumina adevărului, a credinței, a iubirii, a vieții.

Bunule Doamne, fă-ne să înțelegem această taină a tainelor, care e pocăința! E așezarea noastră în ordinea adevărului iubirii. A Ta, Doamne Iisuse Hristoase, Care ești Viața cea adevărată. Cu rugăciunle Preacuratei Maicii Tale și ale Sfântului Ioan Înaintemergătorul și Botezătorul Tău, miluiește-ne și dă-ne început bun în acest an, în lumina adevărului și a iubirii! Amin.

 

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews