Mugur n-are pagină pe facebook. Una de tip remember, unde să dea share și like noii eroi, ăia care are scriu pe ziduri cu lasere, de la zeci de metri distanță, „Batman is here #demisia”. Ș-apoi leșină, într-o postare de revoltă, că le-a bătut miliția la ușă.

Mugur e un nobody, el n-a avut decât o cretă albastă, cu care scria de-aproape, pe sediul PCR și pe trotuare, ceea ce oamenilor le era teamă să și gândească. N-ați auzit de Mugur, nu-i așa? E un copil din secolul trecut. A fost. Anchetat și urmărit de securitate, interceptat prin „ploșnițele” montate în apartament. Filat prin colegii lui de clasă, transformați în „surse”. 

 

Mugur era un adolescent ca oricare, plin de revolte și de visuri. Un licean cu note mici la tehnologie care a devenit „obiectiv” al Securității.

 

Ca să înțelegeți de ce el este un EROU, trebuie să știți ce fel de vremuri au fost atunci: aveam de toate, eram fericiți, liberi și sătui. Ȋn teorie, în realitate nu aveam nici măcar dreptul să vorbim despre ceea ce n-aveam. Iar cei ce îndrăzneau să critice regimul comunist și pe Ceaușescu erau arestați, anchetați, monitorizați. Oamenii se temeau să vorbească între ei, de teamă să nu fie turnați la Securitate. De vecini, de prieteni sau de rude. Era mai devreme de „1984”, dar aproape la fel. 

Era 1981. Duminică, 13 septembrie, ora 8:00 dimineața. Oamenii care trec prin centrul Botoșaniului citesc pe peretele sediului județean al PCR un mesaj scris cu o cretă de culoare albastră: „NE-AM SÃTURAT SÃ STÃM LA COZI INTERMINABILE”. Această mărturisire publică reprezenta o incredibilă dovadă de curaj. Era un semn de trezire. 

 

Și nu era singurul. „VREM HRANÃ, NU INECHITATE”, „VREM HRANÃ ȘI LIBERTATE”, „VREM HRANÃ, NE-AM SÃTURAT DE MIZERIE” – era scris, cu aceeași cretă albastră, pe zidurile unor clădiri din jur. 

Mesajele erau un îndemn la nesupunere. Securitatea a intrat imediat în stare de alertă. Ȋnscrisurile au fost fotografiate, iar apoi șterse rapid. Ȋn zonă au fost aduși câini de urmă, pentru depistarea autorilor acestor mesaje și s-a ordonat supravegherea zonei, prin organizarea de pânde. 

Dar în ciuda acestei mobilizări, în dimineața celei de-a doua zile alte trei mesaje au apărut, scrise cu o cretă albă, pe panourile metalice de culoare albastră din gardul ce împrejmuia șantierul Casei de Cultură Botoșani. „CETÃȚENI! TREBUIE Sà FIM CONȘTIENȚI DE ROLUL NOSTRU ȊN SOCIETATE ȘI Sà SPUNEM UN NU HOTÃRÂT STÃRILOR DE LUCRURI CE SE CONTUREAZà LA NOI. ȊN POLONIA PRIETENÃ, OAMENII AU DOBȊNDIT O LIBERTATE REALÃ, AU SINDICATE LIBERE, «SOLIDARITATEA» ȘI «SOLIDARITATEA RURALû. Acestea LE REPREZINTà CU ADEVÃRAT DREPTURILE, CHIAR DACà AU ACELEAȘI PROBLEM (n.r. – probleme) ALIMENTARE CA ȘI NOI”, „NE-AM SÃTURAT DE STAT LA COZI IMENSE! NU MAI PUTEM ACCEPTA MIZERIILE ȘI NEDREPTÃȚILE DIN ȚARA ASTA!”, „VREM HRANÃ! VREM RESPECTAREA TUTUROR DREPTURILOR!”. De acum, anchetatorii erau ferm convinși că au de-a face cu un grup bine organizat.

 

Ȋnsă „agitatorii” pe urmele căruia se afla de-acum toată miliția și securitatea din Botoșani erau doar... un copil cu o cretă. Mugur Călinescu avea 16 ani și era elev în clasa a XI-a. Părinții lui divorțaseră de când era mititel, iar el rămăsese în grija mamei. Rodica Uncescu lucra ca gestionară la magazinul universal din oraș. Băiatul, un copil cuminte și silitor, era bucuria și sensul vieții ei. Drept răsplată pentru că trecuse cu bine de treapta a II-a (n.r. – exanenul pe care, înainte de ’89, elevii îl dădeau la finalul clasei a X-a), Mugur primise cadou de la mama lui un radiocasetofon. Ȋi plăcea să asculte muzică iar, mai nou, și postul de radio „Europa Liberă”.

Un copil cu o cretă... L-au prins târziu. Pentru că, pe vremea aceea, elevii efectuau practica agricolă obligatorie în fiecare toamnă, cursurile școlare încă nu începuseră. Ȋn dimineața zilei de 20 septembrie sunt descoperite alte două noi înscrisuri: „NU MAI PUTEM SUPORTA NEDREPTÃȚILE”, „NE-AM SÃTURAT DE LIPSURI! VREM LIBERTATE!”. 

Urmează două săptămâni de liniște, iar în dimineața zilei de 8 octombrie, pe panourile de la șantier ce tocmai fuseseră curățate apar alte mesaje: „CETÃȚENI! ȚARA NOASTRÃ ARE O SITUAȚIE ECONOMICÃ GREA. DATORIILE EXTERNE AU ATINS 10.000.000.000 DOLARI, ȊN TIMP CE ȊN PRESÃ PLOUÃ CU «PETALE ROZ»”, „CETÃȚENI! NU MAI PUTEM ȊNDURA LIPSURILE ȘI MIZERIILE! VREM RENAȘTEREA S.L.O.M.R. SINDICATUL LIBER AL OAMENILOR MUNCII DIN ROMÂNIA!”, „VREM LIBERTATE!”.

 

După trei zile, urmează alte mesaje: „VREM LIBERTATE!”, „VREM DREPTATE!”, „VREM HRANÃ!”, „LIBERTATE ȘI DREPTATE!”. Mugur scria oriunde, pe bordurile gardurilor, pe mozaicul de la intrarea în Magazinul General, pe zidurile caselor, pe ușile garajelor. Pe trotuare. Și fiecare literă din mesajele lui devenise, de-acum, un semn de sfidare la adresa regimului.  

 

Securitatea își mobilizează oamenii, iar pândele sunt organizate și noaptea. Pe 15 octombrie, mesajul de pe trotuarul din fața unei tutungerii („VREM LIBERTATE!”) e depistat la doar 20 de minute după ce fusese scris. Lațul părea că se strânge. Ȋnsă alte șase înscrisuri rămân nedescoperite, iar oamenii le citesc a doua zi. „LIBERTATE!”, „VREM SINDICATE LIBERE!”, „VREM LIBERTATE!”.

Pe Mugur l-au prins pe 18 octombrie, la miezul nopții. Apucase să scrie pe un trotuar „VREM DREPTATE ȘI LIBERTATE!”, apoi s-a întors la panourile metalice de la șantier. Acolo, l-au săltat imediat. L-au dus la secție și l-au audiat. Iar mai apoi, pentru că le era greu să creadă că un copil de 16 ani poate gândi liber și, mai mult, poate avea atâta curaj, i-au pus tehnică de interceptare, pentru a descoperi cine-l instigase.

20 octombrie 1981. Declarația scrisă de Mugur Călinescu în ancheta Departamentului Securității Statului – Inspectoratul Județean Botoșani.

 „Subsemnatul Călinescu Mugur, în legătură cu cele întrebate declar  următoarele:

 Ȋn legătură cu motivele ce au stat la baza acțiunilor ce le-am realizat,  declar că ideile și sentimentele exprimate de mine prin repetatele  inscripții, au drept cauză ascultarea de către mine a unor emisiuni  ale postului de radio «Europa liberă», de unde am însușit părerile ce  se exprimau privind realitățile sociale, politice și economice din țara  noastră. Pe unele care priveau lipsa unor alimente, statul la cozi, le-  am confruntat cu ceea ce se întâmplă în oraș și le-am găsit că  corespund realității. Alte idei, cum ar fi cele privind așa zisa lipsă de  drepturi și libertăți, necesitatea unor sindicate libere ca în Polonia,  situația gravă a economiei, faptul că autoritățile ascund adevărul sau  renașterea SLOMR, fără să am posibilitatea de a le verifica, le-am luat ca fiind în conformitate cu realitatea, crezând în cele ce se transmiteau la acest post. Ȋn cursul anului 1981, am sesizat la mama mea frământări permanente, îngrijorare, nemulțumire, ca urmare a unor nedreptăți despre care ea vorbea sau fără a le povesti le sesizam, întrucât deseori venea plânsă de la servici sau plângea acasă.

Explic sentimentele și ideile exprimate prin asocierea celor două situații, ce s-au influențat reciproc. Deși nu pretind că am o cultură politică și idei politice formate, emisiunile «Europei libere» și situația din familie la care m-am referit au avut efect asupra părerilor, ca de altfel și asupra acțiunilor mele. 

Din emisiunile «Europei libere» audiam cu interes rubricile muzicale, apoi «Actualitatea românească» și «Scrisori primite din țară». Ȋntrucât am avut părerea că spun adevărul, nu mi-am pus problema că s-ar urmări altfel de scopuri. 

Despre părerile mele și faptul că ascultam «Europa liberă» am discutat, prezentând unele aspecte concrete, în vara lui 1981, prin iulie, cu un fost coleg din clasa a X-a de la liceul «M. Eminescu», respectiv (...) Dorin, fiu de țăran, care în prezent este elev la același liceu. 

Despre părerile mele formate de «Europa liberă» am discutat și cu (...) Cornel, tot în vara acestui an. Mama mea m-a surprins în două rânduri ascultând emisiunile «Europei libere», prilej cu care mi-a atras atenția să încetez cu aceste audiții. Declar că față de alte persoane nu am mai comentat nici părerile, nici emisiunile audiate. Precizez totuși că și cu (...) Dan, coleg de școală, am avut o discuție în treacăt, așa cum a fost cea cu colegul (...) Dorin. Niciunul, în afară de (...) Cornel, nu a intrat în dialog cu mine, motiv pentru care nici nu am mai reluat discuția.

La discuția cu (...) Cornel, acesta a făcut, din câte îmi amintesc, o singură precizare, cum că ceea ce se spune la «Europa liberă» în legătură cu lipsa de alimente este adevărat.

Despre preocupările mele de a face inscripții în diverse locuri publice am spus la două persoane, în următoarele împrejurări:

- Mama mea, în urmă cu circa două săptămâni, venind de la servici, mi-a spus că a văzut una dintre aceste inscripții lângă Magazinul general.

Atunci eu i-am spus că eu am scris. Ȋngrijorată, mama mi-a spus să nu mai fac fapte de acest gen, că este periculos.

- Ȋn una din zile, mergând spre școală împreună cu Cornel (...) și văzând panoul acoperit cu o inscripție scrisă de mine, i-am spus că eu am scris aceasta, iar el mi-a replicat că sunt neserios și nu mă crede în stare de așa ceva.

Nu pot preciza de ce am ales calea inscripțiilor pentru a-mi exterioriza unele simțăminte social-politice necorespunzătoare. Cred totuși că mi-era mai comod, de exemplu aveam cretă la dispoziție sau o găseam. Astfel, în una din zile am împrumutat o cretă de la Dan (...), fără să-i spun de ce am nevoie. Odată, am scris pe un traseu obligatoriu pe care mergeam să rezolv ceva la tata, de exemplu către Consiliul Popular Județean, sau prin locurile prin care mă plimbam seara, mai mult sau mai puțin apropiate de casă.

Am avut impresia că, dacă la «Europa liberă» se susținea că nu se spune adevărul în țară la noi, prin ceea ce am făcut adevărul ieșea la lumină.

Declar pe propria mea răspundere, cu deplină sinceritate, că cauzele care m-au determina să acționez în modul în care am acționat sunt cele declarate la început, și subliniez că nu m-a inspirat nicio altă persoană și nici nu am acționat în folosul altei persoane.

Atunci când am scris, deși nu mă pregăteam în mod special cu nimic, prin conținut consideram inscripțiile ca fiind necesare. Nu știu cât de eficiente, dar cred că și oportune. Uneori am încercam sentimentul de frică când executam inscripțiile, alteori nu; lucram cu o oarecare înfrigurare, cu teama de a nu fi descoperit. Ȋn același timp, trebuia să scriu un cuvânt și să mă uit în stânga și în drepta. Special nu am revenit niciodată să văd efectele faptelor mele, dar încercam un sentiment de mulțumire după ce le scriam. O singură dată, întâmplător, atunci când am scris cele trei panouri cu referire la Polonia, am observat alături de efect și unii tovarăși ofițeri prin preajma panourilor, când erau ridicate de la fața locului.

Am simțit nevoia să arăt că eu am scris inscripțiile în cele două situații relatate, dar nu și nevoia să mă destăinui cuiva și despre aceste preocupări.

Nu pot să precizez dacă, în situația în care organul de securitate nu m-ar fi surprins, aș mai fi continuat să fac inscripția. 

Ȋn ideea pe care o aveam, voiam să aduc la cunoștința opiniei publice adevărul, acel adevăr pe care îl înțelegeam eu atunci.

Ȋn legătură cu unele măsuri de precauție pe care le luam, (acestea) erau următoarele:

Ora la care ieșeam din casă era de obicei în jurul orei 22:30. Ȋmi alegeam locurile întunecoase, de aceea mă și îmbrăcam cu haine de culoare închisă. Nu am sesizat nimic deosebit, care să-mi atragă atenția.

Ȋn continuare, sunt hotărât să dau uitările (n.r. – uitării) aceste întâmplări grave din viața mea și să încerc să dovedesc celor din jurul nostru (n.r - meu) că a fost o înâmplare nedorită, ce nu se va mai repeta niciodată.”

Ca în orice anchetă, și atunci (ca și acum) textul declarației era scris după dictarea anchetatorului care reformula răspunsurile celui audiat.

VA URMA: Cum a fost anchetat elevul Mugur Călinescu. Ce tehnici de interceptare avea Securitatea înainte de ’89 și cum arătau stenogramele pe atunci.