Acum mult timp, Hamelnul era în mare primejdie. Șobolanii și șoarecii se înmulțiseră în asemenea hal, încât nu era chip să arunci undeva un ochi fără să dai de rozătoarele sâcâitoare care împânziseră orășelul. Atunci apăru în Hameln un om ciudat. Purta haine pestrițe și se dădu drept prinzător de șobolani, încât promise să elibereze orașul de toți șoarecii și șobolanii, în schimbul unei recompense. Locuitorii au consimțit și i-au făgăduit banii ceruți. Omul scoase apoi un fluier și începu deodată să cânte. La auzul cântecului, toți șoarecii și șobolanii se târâră pe-ndată afară din case și se adunară în jurul cântărețului. El continuă să cânte și, pe când crezu că se adunaseră toți, o porni spre râu, urmat de toată grămada de rozătoare. Acolo cântărețul își lăsă hainele și intră în apă, continuându-și cântecul fermecat și toți șobolanii îl urmară în apă, unde se înecară. Însă după ce locuitorii se văzură scăpați de pacoste, au refuzat să-i dea banii promiși, invocând tot felul de scuze, încât cântărețul plecă furios și revoltat de toată tărășenia. În 26 iunie, de Sfinții Petru și Pavel, dimineața la ora 7 sau pe la amiază după alții, cântărețul se întoarse în Hameln, de data aceasta în haine de vânător, cu o înfățișare înfricoșătoare și purtând pe cap o pălărie verde ciudată. Cântărețul își scoase fluierul și cântecul său începu să răsune pe străzile orășelului. Numaidecât se adună în jurul său mulțime mare, de data aceasta nu șoareci și șobolani, ci de copii, băieți și fetițe de la patru ani în sus, printre care și fata cea mare a primarului. Grupul de copii îl urmă pe cântăreț până pe un deal din afara orașului, unde dispărură cu toții fără urmă.

 

Fluierașul fermecat din Hameln. Am redat o variantă prescurtată a acestei povești populare germane pe care Frații Grimm au cules-o din folclor și au transcris-o apoi într-un spațiu cult pentru a delecta cititori de toate vârstele. Dar, ca orice poveste culeasă, Fluierașul fermecat ne spune și altceva decât slova cărții, decât acțiunea brută.  Cumva, ea ne trage de mânecă să observăm o altă realitate, crudă și actuală în toată modernitatea, modernitate pe care diversele societăți au parcurs-o la pas sau, dimpotrivă, în viteză. Dar mereu au trecut prin ea, fiindcă șansa fugii din istorie nu este dată oricui. 

ImunoMedica


Povestea e scurtă, în orice variantă am afla-o și nu ne lasă să consumăm pop corn în vreme ce o traversăm cu privirea. Mitul reflectă în nonspațialitate, întors, un adevăr biblic: Lăsați copiii să vină la mine. Ni se desfășoară în fața ochilor o realitate crudă și mereu actuală: prețul pe care-l plătim de fiecare dată pentru orice serviciu (citește – pentru orice salt aducător de beneficii materiale societăților omenești) sunt sufletele copiilor noștri. Modernitatea înseamnă progres, iar progresul este perceput dar mai cu seamă dorit ca ușurare a vieții. Reversul acestui salt este că fiecare generație i-a înmânat măsura sacrificiului nevăzut: conștiința tinerilor. Fiul de boier învață la Paris beneficiile modernității. Îmbracă haina occidentală, strânsă pe trup și lasă în urmă caftanul pe care-l primise de la părintele lui. Revenit în patrie, împarte țăranilor pământul și participă la adunări obscure, în saloane improvizate pentru a pregăti, alături de alți fii de boieri, Schimbarea. 

Unii îi spun luptă între generații. Alții văd în ea o vrăjire evidentă a celui imatur, a urmașului. Ei îi urmează pasul înainte pe care l-a făcut și-l va face societatea omenească o dată cu fiecare vârstă a ei: renunțarea la un alt tabu, la o altă valoare intrinsecă.

Muzica fluierului din poveste reprezintă vraja și, în fiecare epocă, vrăjirea puberului a purtat alt chip. Un chip atractiv, altul mereu în funcție de sensibilitățile copiilor și tinerilor vremii. Și a ceea trebuia să se schimbe, a pasului următor. Ca într-un joc de strategie. Ne aflăm azi pe o muchie, spun unii, și, astfel privind realitatea, ne pare îndoielnic faptul că ar mai exista faza următoare. Fluierul aruncă ritmuri zglobii și deșănțate. În locații diverse, tinerii ironizează valorile tainice, se reped obraznici în neant după un miraj virtual. În vremea mea, niciodată nu auzeai...se aude în fundal, iar doamna cu părul nins, cândva rebelă fără cauză, înclină mustrător din cap. 

O forță nevăzută îl duce pe artizanul poveștii de față la banchetul de absolvire al copiilor de clasa a opta. O seară târzie de mai. Muzica se aude prin ferestre și pare să cuprindă întregul spectru al lumii înconjurătoare, să se cristalizeze și să zburde către pragul unei lumi ce moare, o lume fără scăpare. Lumea noastră. La un moment dat, surpriză: muzica încetinește și în câteva minute ajunge o surdină. 

Apropiindu-se de geam, martorul mut îi vede pe copii cum, la ora târzie a acestei seri de mai se țin în brațe și se mișcă pe fondul muzical inventând un ritm al lor, altul decât cel cuvenit. Profesorii stau în picioare și așteaptă să se termine petrecerea, așteaptă să ajungă, în sfârșit, în sânul familiilor lor după ce și-au îndeplinit datoria de a le oferi prospeților adolescenți o seară de adio. O seară frumoasă. Dar ei, dansatorii nu pleacă. Ce fac, măi, acolo? Niciodată nu se satură de distracție...se aude o voce obosită. 

Copiii se mișcă mecanic în cerc, păpuși cu arc și refuză instinctiv să accepte că s-a terminat. De la fereastră, aflând o soluție miraculoasă de a împrăștia misterul, martorul acestei seri așează pe ecranul calculatorului muzical o melodie. Ultima. Florian Pitis, un cântăreț al generațiilor trecute le spune copiilor că Sfârșitul nu-i aici. Firește că ei nu au auzit de Pitiș, firește că ritmul și versurile nu le-au fost cantate vreodată de fluierașul lor și le par nedeslușite. Dar tresar. Și speră că mâine va începe o altă zi de școală și că nu vor părăsi în veci rândul patru, banca de la geam. Trubadurul se îndepărtează de ferestre. A coborât în stradă. Până la generația următoare, vor mai trece douăzeci de ani, dar el are timp să aștepte. În ochii adolescenților promoției 2017-2018 se vede o lacrimă. Încet, se îndepărtează de ring și le întind părinților mâinile. Vraja a luat sfârșit. 

Vasile Voiculescu în Lobocoagularea frontală imaginează o societate distopică în care prezidenții lumii noi anihilează în mod mecanic, pe rând, toate organele ce ar putea susține credința, creația, emoția și dragostea. Eliberați de conștiința de sine, eliberați de vise, aruncați fără nicio șansă în hăul materialismului binevoitor, nonviolent și tembel, tinerii își află resurse incredibile și mereu, undeva în ei, dintr-un trup vaccinat și o minte blajină și goală se naște Frumosul. Tăiat din rădăcină, el înmugurește altundeva, și apoi iarăși tăiat renaște sub altă formă, sub alte chipuri.. 

Fluierașul fermecat ne fură copiii. Mai mult și mai mult, odată cu fiecare generație renunțăm la vise, la valori și la Frumusețe. Undeva, însă, forța vitală cu care ne-a înzestrat Dumnezeu la începutul lumii dă naștere, incredibil, împotriva evidenței, la speranță. . 

Luni începe examenul de Bacalaureat.