Putem învăța deseori lucruri utile de la autori cu care nu suntem de acord. Un autor ale cărui idei nu le împărtășesc, dar de la care am învățat foarte multe, este Friedrich Nietzsche (1844-1900).

Nietzsche a fost un anticreștin și un antiplatonic înverșunat, fiind, astfel, împotriva a doi piloni de bază ai civilizației occidentale. Cu toate acestea, consider că analiza pe care o face Occidentului modern, precum și religiei acestuia, este uneori pătrunzătoare și merită atenția noastră.

În una dintre cele mai necruțătoare cărți ale sale, Amurgul idolilor (1889), Nietzsche scria:

„[Englezii] au scăpat de Dumnezeul creştin şi socotesc acum că trebuie, cu atât mai mult, să stăruie în morala creştină. . . . În Anglia, pentru orice mică emancipare de teologie, trebuie să te reabilitezi ca fanatic al moralei . . .

Pentru noi ăştialalţi lucrurile stau altfel. Dacă renunţi la credinţa creştină, faci să-ţi fugă de sub picioare dreptul la morala creştină. . .  

Creştinismul e un sistem, o perspectivă sintetic gândită şi totală asupra lucrurilor. Dacă rupi din el o noţiune esenţială, credința în Dumnezeu, ai rupt astfel şi întregul

. . . Creştinismul pleacă de la premisa că omul nu ştie, nu poate să ştie ce e bine şi ce e rău pentru el: crede în Dumnezeu care El singur ştie. Morala creştină e o poruncă; originea ei e transcendentă; e dincolo de orice critică, de orice drept la critică; nu conţine decât adevăr, dacă Dumnezeu e adevărul – ea se menţine ori se năruie odată cu credinţa în Dumnezeu.

Dacă într-adevăr englezii cred că ar şti cu de la sine putere, «intuitiv», ce e bine şi ce e rău, dacă, în consecinţă, ei socotesc că nu mai au nevoie de creştinism drept garanţie a moralei, atunci însuşi acest fapt nu-i decât urmarea dominaţiei judecăţii de valoare creştine şi o expresie a forţei şi profunzimii acestei dominaţii: astfel încât originea moralei englezeşti a fost uitată, astfel încât nu mai e percepută foarte puternica determinare a dreptului ei la existenţă. Pentru englezi, morala încă nu constituie o problemă...”

Nietzsche ridiculizează aici moralitatea gânditorilor victorieni, dar trebuie să ne străduim să înțelegem care este cauza criticii sale. El nu spune că a privi moralitatea ca pe o chestiune serioasă este un lucru rău și nici că nu poate exista moralitate fără credința creștină. El spune că nu putem avea o morală creștină fără credință creștină și că englezii nu au reușit să înțeleagă acest lucru. Această critică a moralității engleze pare să se aplice nu numai în Anglia și nu numai în epoca lui 1889, ci și în vremurile noastre.

În primul rând, Nietzsche înțelege că normele morale consacrate ale unei societăți se pot menține chiar dacă s-a stins impulsul religios inițial care le-a generat. Intelectualitatea engleză, spune el, a încetat să gândească creștinește, dar încă mai simte și acționează precum creștinii, datorită unui soi de inerție morală care îi caracterizează. Această caracterizare a ramas valabilă mult timp după moartea lui Nietzsche. Agnosticismul multor britanici și nord-americani din anii '80 până aproximativ în 1945 a fost, de obicei, însoțit de o moralitate mai mult sau mai puțin creștină. În acea epocă, umanismul secular era secular în teorie, dar, adesea, chiar dacă involuntar, creștin în spirit.

În al doilea rând – ceea ce e mai important –, Nietzsche a înțeles că o astfel de situație nu poate dura. El spune că „moralitatea nu este încă o problemă”, sugerând că, atunci când englezii vor ajunge, în cele din urmă, la nivelul conștiinței de sine la care au ajuns germanii (sau, cel puțin, la cel pe care l-a atins Nietzsche), moralitatea va fi o problemă; își vor da seama atunci de netemeinicia normelor lor morale. Nietzsche a fost profetic în acest sens; întrucât, în cele din urma – și cu certitudine după 1945 –, lumea vorbitoare de engleză a început, efectiv, să abandoneze, puțin câte puțin, moralitatea creștină secularizată. Aceasta s-a bazat mult timp pe un vechi capital moral, dar acum acest capital era epuizat și nu mai exista acea tradiție religioasă care să-l refacă. Astfel, umanismul secular de astăzi, în comparație cu umanismul secular anterior, este practic în derivă, deoarece majoritatea oamenilor nu doar că nu mai gândesc creștinește, dar nici nu mai simt ca niște creștini.

Putem respinge ideile lui Nietzsche ca fiind abominabile, dar analiza sa ne ajută să înțelegem civilizația noastră.
 
Articol preluat și tradus de aici