Se apropie aniversarea de 100 de ani de la revoluția rusă. A fost o revoluție care s-a bazat nu numai pe speranță, dar și pe siguranța posibilității de a acorda egalitate, belșug și libertate condiției umane. A creat un regim serviabil, care se simțea constrâns să meargă oricât de departe ca să creeze perfecțiunea, dar regimul a luat sfârșit în 1991, fiind epuizat de murdăria creată.

Revoluția rusă a fost inspirată de eforturile lui Karl Marx, care reprezentau reducerea la absurd a iluminismului francez. Iluminismul susținea că umanitatea progresează, deoarece cunoștințele erau acumulate constant și astfel, condiția umană era în curs de dezvoltare. Nucleul acestui proces era rațiunea, care contribuia la progres. Iar obstacolul principal era faptul că acel guvern perfect promova principiul egalității umane.

Reprezentantul în cauză era intelectualul, care plasa rațiunea în centrul lucrurilor, și deci progresul i se datora lui. Intelectualul înțelegea necesitatea îmbunătățirii condiției umane și astfel pricepea că oricine îi punea piedică îi era dușman. A devenit un politician însetat de putere, care mai apoi a îndrumat mulțimile în direcția transformării vieții omului.

Dar iluminismul sugera un paradox. Dacă progresul uman era sigur, de ce ar mai trebui intelectualul să depună efortul de a-l impulsiona? Dar mai era un paradox. Intelectualul era însetat și după un sens care să fie mai presus de cei cu care își petrecea viața. Își dorea putere și apreciere, astfel că era ispitit teribil de concepția că el ar fi cel care va aduce umanității progresul. Paradoxul trebuia cercetat de cei contemplativi. Dar aceștia au ocolit paradoxul și s-au ocupat de revoluția franceză. Iar aceia care au contracarat progresul trebuiau eliminați. Intelectualii au expus cruzimea logicii pure, o logică conform căreia oamenii erau niște instrumente care trebuiau să prindă formă.

Marx a tras concluzia logică a impulsului iluminismului. Credea nu numai în progres, ci în progresul care ar duce la perfecțiunea umanității. Acea perfecțiune ar duce la sfârșitul deficitelor și a apariției adevăratei egalități umane. Acest lucru era inevitabil, deoarece contradicțiile interne ale capitalismului l-ar fi distrus în cele din urmă, și astfel proletariatul ar fi fost liber să impună o dictatură care să falsifice realitatea.

Însă problema era că proletariatul, distrus de capitalism, ar fi fost incapabil să revină și să restabilească noua ordine. Din nou se arăta această tensiune între inevitabilul și necesitatea acțiunii umane. Marx a încercat să rezolve problema, susținând că un partid revoluționar ar rezulta din proletariat și ar impune o dictatură care să și organizeze lucrătorii, și să născocească o nouă umanitate. 

Vladimir Lenin s-a concentrat pe conceperea unui partid comunist. El susținea că problema era clasa muncitorească care suferea de „falsă conștiință”. Clasa nu-și cunoștea interesele, din cauza condiției sale, și prin urmare nu se putea elibera. Partidul comunist trebuia format din cei care depășiseră această conștiință falsă și vedeau clar ce era de făcut. Nu ar fi condus pur și simplu clasa muncitorească; i-ar fi constrâns pe lucrători să accepte progresul. Și oamenii care puteau vedea dincolo de conștiința falsă erau intelectualii care au ajuns să fie liderii bolșevicilor.

Lenin și oamenii partidului său erau intelectuali care susțineau socialismul științific și care ar fi făcut orice era nevoie pentru a determina clasa muncitorească să își îndeplinească destinul. Însă nu clasa muncitorească a declanșat revoluția rusă. Mai degrabă a fost Primul Război Mondial, în urma căruia au murit milioane de oameni, o parte din armata rusească, și a fost declanșată o răscoală a soldaților. Lenin a ajuns la Sankt Petersburg datorită armatei germane, care l-a strecurat în oraș într-un tren ascuns, ca să-l folosească pentru a declanșa o răscoală care va scoate Rusia din război.

Răscoala a reușit și a declanșat un lung război civil în care au mai murit câteva milioane de oameni. Armata roșie, creată de către intelectualul Lev Troțki, a dus un război crud și eficient. Se pare că în timpul acestui război a rostit Lenin expresia lui veșnică: „Scopul terorii este de a crea teroare”. Revoluția putea reuși numai dacă mulțimile ar fi fost într-atât de îngrozite încât să se supună, și așa a și fost. Teroarea a durat mult timp, dar avea ca scop construirea unei noi societăți umane. Perspectiva unei societăți decente s-a contopit cu mândria logicii crude și a politicii corespunzătoare. A creat o cultură în care mila era o slăbiciune antirevoluționară.  

Adevărul era că pentru intelectuali, teroarea era ceva abstract. Au aplicat-o, dar nu folosind cruzimea desăvârșită a unui adevărat criminal. Au gândit prea mult și asta i-a reținut.    

Rezultatul a fost Iosif Stalin, care a întruchipat criminalul perfect – de fapt singurul lucru realizat perfect. Oameni precum Troțki și alți conducători ai bolșevicilor au contribuit la urmările nemiloase ale revoluției, dar Stalin a fost personificarea cruzimii. El nu era asemenea intelectualilor. Nu era interesat de teoriile și iluziile lor. I-a îndepărtat pe intelectualii care conduseseră revoluția și în cele din urmă i-a ucis împreună cu alte milioane de oameni. Când Uniunea Sovietică a fost nevoită să își modernizeze industria în așteptarea războiului, a strâns bani prin vânzarea de cereale – aproape toate cerealele produse de ucrainieni - și astfel a fost foamete și alte milioane de oameni au murit. 

Conform doctrinei, prima misiune a Partidului Comunist era aceea de a supraviețui, și pentru asta era necesar ca Uniunea Sovietică să supraviețuiască cu orice preț. Lenin a fost un teoretician al terorii, și practicantul acesteia. Dar el nu a deschis porțile eliberării omului, ci pe-ale lui Stalin, un om care a practicat teroarea ca scop, nu ca mijloc. 

Nu este clar dacă Stalin chiar a fost marxist sau doar a folosit marxismul ca să se justifice pentru preluarea și deținerea puterii. În orice caz, Stalin credea că partidul nu poate supraviețui fără suprimare nemiloasă al cărei scop este eliberarea. Și asta însemna că Stalin trebuia să rămână la putere pentru a gestiona suprimarea. Convingerile și interesele lui erau aceleași, iar delicatețea conta prea puțin.

După ce a preluat puterea, Lenin a semnat un tratat de pace cu Germania, conform căruia ceda germanilor mari suprafețe din noua Uniune Sovietică. A contribuit la siguranța Uniunii Sovietice, dar Lenin nu a scăpat din vedere posibilitatea de a obține și mai mult. Când Stalin a venit la putere, Uniunea Sovietică a devenit un stat ca oricare altul, care își urmărea interesele geopolitice într-un mod natural crud. Teoretic, scopul era protecția partidului și răspândirea doctrinei comunismului în lume prin orice mijloace. Dar perspectiva iluminismului asupra progresului uman devenise demodată. Cruzimea devenise scopul în sine. Răul necesar a devenit normalitate. 

Uniunea Sovietică și Germania nazistă erau la fel de neîndurătoare. Hitler nu era un intelectual în sensul de a fi școlit, dar trăia într-o lume plină de idei, iar în acea lume scopul nu era comunismul, ci elevația rasei ariene. Hitler credea că acest lucru va fi inevitabil, dar asemenea comuniștilor, trebuia să acționeze cu brutalitate cumplită și neîndurătoare ca să ajungă la rezultatul dorit. Era irelevant de ce nu erau arienii la putere deja dacă tot erau superiori, și la fel de irelevant era și de ce aveau proletarii nevoie de intelectuali să îi conducă dacă victoria lor era inevitabilă.   

La astfel de probleme ar trebui să cugete gânditorii. Dar Stalin și Hitler erau oameni de acțiune, nu oameni care contemplează, astfel că și-au urmărit visele cu o precizie științifică care ținea numai de considerente necesare, nu umane. Diferența dintre gânditori și bun-simț nu a fost niciodată mai evidentă decât în secolul XX. În loc să-și facă ordine printre gânduri, le-au lăsat deoparte și au trecut la acțiune. Și ca să le lase deoparte, au transformat mijloacele – cruzimea – în scopul final.

Iluminismul a fost epoca ideilor. Idei lăsate la voia întâmplării, fără să fie învăluite în standardele decenței, fără să aibă limite. Aceasta a fost istoria secolului XX în mare parte, modelată de Hitler, Himmler, Lenin și Stalin. Logica se aseamănă cu un joc de șah. Nu îți faci griji pentru soarta pionului. Așa și cu ideologiile secolului XX. Moartea unui pion nu însemna nimic în comparație cu visele. Și cu cât visele erau mai importante pentru oameni, cu atât erau mai puțin importanți oamenii. Gânditorii întruchipează logica, iar logica fără limite nu are milă. 

Cei care au urmat după Stalin nu mai erau tirani, ci supraviețuitori, adică oameni care i-au făcut față lui Stalin, care au făcut ce trebuia făcut, fără să aibă vise, ci numai temeri. Nikita Hrușciov și Leonid Brejnev au fost oameni care au vrut să trăiască și să prospere, dar care nu aveau alte vise în afară de a proteja Uniunea Sovietică. Odată ce ideea s-a pierdut în sângele nesfârșit, nu mai rămăsese decât supraviețuirea; și aici intervine geopolitica și metoda prin care supraviețuiesc statele. Dar geopolitica care se bazează pe concepții vaste este ceva superficial, și nu ar fi putut susține Uniunea Sovietică.

Uniunea s-a prăbușit din multe motive, dar în special din cauza epuizării și cinismului. Când nu a mai avut în ce să creadă, a devenit o versiune slabă a unui stat adevărat. În final a rezultat vechea Maică Rusie, istovită și murdărită de visele ei, care nici nu crede cu tărie, nici nu ia parte la jocul geopolitic cu precizie acută.

Morala se referă la pericolul ideilor care sunt considerate adevăr absolut bazat pe logică totală, ceea ce împiedică bunăvoința sau decența. Dacă ideile trebuie duse la îndeplinire, atunci orice obstacol trebuie înlăturat. Problema este că într-o astfel de lume, cel care distruge mai mult câștigă. De aceea Marx, nenorocitul intelectual de la care a pornit totul, a fost înlocuit de Lenin, care era jumătate intelectual și jumătate criminal, care la rândul său a fost înlocuit de Stalin, care a fost un ucigaș în toată regula. 

Distanța de la Marx până la Stalin pare să fie mare. Dar de fapt există o  legătură intimă între cei doi. Intelectualii gândesc și au idei. Puse în practică, aceste idei prind contur, devin clare și cer supunere. În cele din urmă intelectualul nu are dorința de a instaura frica necesară pentru a crea discipoli. Și de aceea este nevoie de un criminal.

Revoluția rusă a fost întruchiparea unei idei – o idee care a devenit un partid politic, condus de un om care susținea autoritatea logicii și care omora pe oricine îi stătea în cale. Secolul XX a fost plin de astfel de oameni. Astăzi, tâlharii au mai puține idei, ceea ce îi face mai puțin ambițioși în mare parte.