ÎN NUMAI 30 ANI DE VIAȚĂ ȘI-A VĂZUT VISUL ÎMPLINIT, STRĂLUCIND ETERN CRAI NOU PE CERUL ROMÂNIEI

S-ar cuveni astăzi să prindem o panglică neagră la Tricolor, pentru că e 6 iunie, ziua morții lui Ciprian Porumbescu. L-a doborât tuberculoza, l-a mistuit o dragoste neîmpărtășită, i-au scurtat zilele cele trei luni cât a fost încarcerat în închisoarea din Cernăuți, după procesul nedrept intentat de autoritățile austriece Societății studențești "Arboroasa", conduse de Ciprian Porumbescu. Avem de la harul divin al tinereții sale răscolitoarea Baladă, avem "Crai Nou", Imnul Unirii și Tricolorul, și o frumoasă poveste a întâlnirii tânărului Ciprian cu Eminescu la Marea Serbare de la Putna. (6 iunie 2022)

„ÎNCET, A ADORMIT CA UN SFÂNT”

Din scrisoarea Mărioarei Porumbescu-Rațiu, adresată profesorului Leca Morariu, la 21 septembrie 1931, aflăm că ultimele cuvinte ale ilustrului ei frate înainte de a păși în veșnicie au fost: „Nu lăsați să moară munca mea”, după care „a adormit ca un sfânt”.

La 6 iunie 1883, Mărioara i-a vegheat ultimele clipe, ținându-se tare să nu izbucnească în plâns, când Ciprian, ”cu ochii lui mari și frumoși” se uita trist la ea, rugând-o să fie pregătită pentru sfârșitul lui și să-i poarte de grijă ”tătuței”. Scumpa soră a lui Ciprian, acea dulce ființă care a stat lângă el până la ceasul din urmă, a fost bunica dnei Nina Cionca. Un generos dar al întâmplării a făcut s-o cunosc și s-o însoțesc prin Cernăuți în 2003, un anul marcat de a 150-a aniversare a nașterii lui Ciprian Porumbescu. Venise la ediția a doua a Salonului de carte românească, aducându-ne volumul ”Puneți un pahar cu vin și pentru mine”. M-am apropiat surprinzător de ușor de descendenta unui neam aureolat de legendă, prin venele căreia curgeau sevele Baladei” (Nina Cionca a plecat la Domnul în ianuarie 2019), admirând-o cum se bucura ca un copil de toate câte-i apăreau în cale în orașul studenției unchiului Ciprian. La tot pasul îmi mărturisea că a așteptat o viață întreagă să vină la Cernăuți, că-și amintește de fermecătoarea stradă Iancu Flondor, care în copilăria ei era parcă mai largă și urca la deal. Mi-a mărturisit că a găsit în grădina publică aceiași copaci bătrâni și viguroși, bucurându-se că nu-i ea cea mai bătrână în acest oraș. Sorbindu-i cu înfrigurare amintirile, am contrazis-o nu din bun simț, ci pentru că, într-adevăr, mi s-a părut mult mai energică și mai plină de viață decât tinerii întâlniți în cale în acea zi. În continuare, un crâmpei de poveste de la acea memorabilă întâlnire:

– Când pășiți pe străzile Cernăuțiului, simțiți legătura cu unchiul Ciprian?

– Chiar astăzi, trecând prin centru, m-am întrebat: „Oare câte din aceste edificii minunate au existat pe vremea lui?". De exemplu, Palatul Mitropolitan a existat, pentru că el a fost student la teologie. Dar el n-a condus corul în biserica de acolo, așa cum credeam eu, ci în Catedrală sau într-un paraclis al studenților. Mi-a fost interesant să descopăr în Biserica de la Universitate icoane, mai ales cele de la catapeteasmă, pictate de Epaminonda Bucevschi, care a fost prietenul lui Ciprian. Iar interiorul acestei mari clădiri îmi evocă, datorită scrisorilor lui Iraclie Porumbescu, momente trăite de el, pentru că descrie, de exemplu, festivitatea în cinstea Mitropolitului Silvestru. La această sărbătoare a luat parte un imens public, care se afla în fața balconului. Am văzut acest balcon, în care, după cum descrie Iraclie Porumbescu, a ieșit Mitropolitul. Pentru mine acest lucru este fantastic.

– Sunt și locuri de tristă amintire, ca închisoarea unde a fost încarcerat Ciprian...

– Poetul sucevean, Dumitru Oniga, născut la Stupea, mi-a spus să încerc să pătrund în această închisoare, în adolescență poetul a fost închis, ca deținut politic, într-o cameră de la etajul I, dedesubt, la parter, fiind celula unde a pătimit Ciprian Porumbescu. Este un loc istoric și ar trebui să fie cumva însemnat, să se poată ajunge acolo unde i-a plâns vioara. Căci, la câteva zile după arestare, când l-au vizitat tatăl și sora, el i-a rugat să-i aducă vioara, fără de care înnebunește.

– Se mai păstrează undeva aceea incomparabilă vioară?

– Povestea viorii este foarte tristă, în primul război mondial întreaga familie Rațiu se afla la Câmpina. În prima zi, după intrarea României în război, toți au fost arestați și duși la Doftana, pe simplul motiv că bunica coresponda în limba germană. Iar după o altă versiune, pe care o știu de la mama, cică ar fi fost niște „discuții" dintre un om al ordinei și bunicul meu, care era foarte abrupt în aprecieri... Dacă-1 călcâi pe bătătură, apoi se zburlea urât. În orice caz, a fost o întâmplare tragică pentru bunicii mei, care în timp de iarnă, în cea mai grea perioadă a războiului, au stat șase săptămâni în detenție. Bunica a ieșit de acolo foarte bolnavă, dar cea mai mare nenorocire îi aștepta la Câmpina, unde au găsit casa devastată. Atunci vioara lui Ciprian Porumbescu a dispărut fără de urmă.

– Ce ați mai dori să ne spuneți la despărțire?

– Aș dori să vă spun o strofă dintr-o poezie a lui Iraclie Porumbescu, care îmi ține mereu viu dorul de Cernăuți: „Bucovină, Bucovină,/ Țară veche și creștină,/ Tu pe toți îi ții la sân/ Dar nu toți dreptatea-ți țin". (Maria Toacă, decembrie 2003)

Vedeți și Maria Toacă: 140 de viori au cântat Balada la mormântul lui Ciprian Porumbescu