ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


„[...] Slavici sosește în capitala Ungariei în 1868, pe toamnă, cînd dezbaterile asupra proiectelor de legi se duceau cu mai multă aprindere. Era decis să urmeze "drepturile” și se înscrie la facultatea de drept și științe de stat a Universității din Budapesta. Slavici spune că trecuse peste voința mamei sale, care dorea să-l vadă popă, ori "scrietor” la vreun notar în vreo comună învecinată. Se prea poate. Din matricole rezultă că părăsise ideea de a se face avocat. Visa probabil să devină om politic, ca Sigismund Borlea, unchiul său, ale cărui cuvîntări se puteau citi în toate ziarele. În Budapesta trage la Teodor Serb din Cuvin, acum înalt funcționar, cu al cărui fiu, Gheorghe, stătuse la Arad în "cortelaș”. În casa lui Teodor Serb se strîngeau fruntașii românilor și discutau chestiuni politice, deși el, înalt funcționar de stat, nu făcea politică. Slavici asistă la discuții și cunoaște mai bine frămîntările politice prin care treceau românii de peste munți.
 
Cursurile Facultății de drept și științe de stat nu-l încîntară. Dualismul își arăta urmările. Profesorii căutau cu orice chip să fie pe placul guvernului. Un Hoffmann, un Kautz, un Wentzel, deși nemaghiari, se sileau să-și țină lecțiile în limba maghiară și, necunoscînd-o, o poceau îngrozitor. Se stricau în felul acesta și rosturile culturale ale maghiarilor. Studenții nu veneau la cursuri sau le ascultau în silă și-și treceau timpul prin berării și cafenele (...).
 
În casa familiei Serb, înalt funcționar, Slavici întîlnea și lume necunoscută și trebuia să se îmbrace totdeauna cît mai bine. Dispunea însă de posibilități foarte restrînse și suferea din pricina condiției sale sociale. Își rări vizitele în familia protectorului său și în cele din urmă nici nu se mai duse. Insistențele lui Gheorghe Serb, colegul de facultate și bunul său prieten, îl readuse în casa septemvirului, iar doamna Serb îl mustră părintește: "Să știi că la masa noastră – îi spunea ea – se pune-n toate zilele un tacăm pentru d-ta și suntem mîhniți cînd scaunul pus pentru d-ta rămîne neoupat”. Dar lui Slavici îi venea greu să profite de bunăvoința care i se arăta. Teodor Serb se îmbolnăvi grav și Slavici nu înțelegea ca familia septemvirului să mai aibă și grija sa. Teodor Serb muri, în 9 februarie 1869, și Slavici crezu acum, cînd familia septemvirului fu lovită de marea nenorocire, nu mai putea profita de bunăvoința care i se arăta. Închirie la portarul unui imobil un "ietăcel nemobilat”, în care își instală un pat, o mescioară și două scaune. Mîncarea și-o făcea singur, dacă se mai putea numi așa. Diminețile își fierbea o cafea, serile cîțiva cartofi, mai rar cîte un ou. Își cumpăra, uneori, cîteva felii de mezeluri. Prînzul îl lua la unul din "birturile economicoase”, foarte frecventate de studenții români. Slavici intră în rîndul studenților care duceau viață de mizerie. În octombrie 1868, "Federațiunea” scria despre lipsa mare de "cartire” [gazde] pentru studenți: "Mai deunăzi – arată ziarul lui Al. Roman – 17 juriști [studenți în drept] au trebuit să doarmă în omnibusele locale într-un șopron, solvînd [plătind] 10 cr. de persoană pentru acest cartir”. Traiul studențesc nu-i pria nici lui Slavici, și adesea suferea de dureri de stomac. Începe să aibă și febră, cu stări de somnolență. Adormi la cursul profesorului Hoffmann, care, descoperindu-l, îl apostrofă: "– Văd acolo un domn care doarme... Dacă și-a petrecut noaptea chefuind, făcea mai bine să rămînă acasă.”
 
Un doctor, la care îl duseră colegii, îl consultă superficial și promise că va veni acasă să-l vadă, dar nu se ținea de cuvînt. Își dăduse seama probabil că nu putea aștepta cine știe ce recompensă și nu se mai osteni să facă vizita promisă. Slavici, deși în februarie, nu-și făcuse pînă atunci foc. Se îmbrăcă și merse la "Kreisler”, în apropiere, să cumpere un braț de lemne. La întoarcere căzu, istovit, în stradă. Se strînse lumea în jurul său și un comisar îl luă și îl duse acasă. Doctorul chemat din grabă constată că suferea de "catarh de stomac”, care se complicase și cu o peritonită acută. Viața în "cortelaș” (gazdă), dusă ca elev, ani în șir, numai cu ce primea de acasă, și traiul, ca student, încep să se răzbune.
 
Slavici este internat la Spitalul Rókus, la universitate, la facerea catalogului urmînd să strige "prezent” unul din colegii săi. Slavici însuși răspunsese în locul altora și profesorii se felicitau, neîndoios, pentru buna frecvență.
 
În Spitalul Rókus zace aproape trei săptămîni, într-o sală în care se aflau îngrămădite vreo douăzeci de paturi. Bolnavii, cei mai mulți, trăgeau să moară și întîmplările acestea cutremurătoare erau privite cu nepăsare. "Mi-a rămas viu întipărită – avea să scrie la adînci bătrînețe – nepăsarea, cu care cei vii se uitau la cei care trăgeau de moarte. Dacă se-ntîmpla ca vreunul dintre aceștia să-și aibă patul la fereastră ori mai aproape de sobă, ceilalți se certau pentru patul în care zăcea cel gata de a pleca din lumea aceasta.” Slavici înțelese că fără condiții de trai nu putea face studii universitare, iar după cele văzute în spital, viața însăși nu o mai putea privi ca mai înainte.
 
Îndată ce iese din spital, se întoarce la Șiria, deplin încredințat că mamă-sa avea dreptate cînd stăruia să intre "scrietor” notarial în vreo comună apropiată. Ea se și interesase de un loc de slujbaș și-i găsi un post de "scrietor” notarial în Cumlăuș, comună în imediata apropiere a Șiriei. Unul din preoții din Cumlăuș, veche cunoștință a lui Savu Slavici, stărui pe lîngă Alexa Popovici, notarul comunei, și Slavici este primit în slujbă mai curînd decît se aștepta. [...]”
 
Dimitrie Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea prin care a trecut, București, 1968, p. 61–70. via Mária Berényi:
 
IOAN SLAVICI A STAT ÎN ÎNCHISOAREA DIN VÁC (UNGARIA) ALĂTURI DE SOȚIA ȘI COPILUL SĂU

Orasul Vác are un rol deosebit în geografia publicistică a lui Slavici (și în viața multor români ardeleni). Nu atît orașul, cît penitenciarul de aici. Unii dintre condamnați aveau un regim semideschis. Puteau fi încarcerați nu în instituția de corecție, ci în niște clădiri din preajmă. Aici primeau vizite peste zi și beneficiau de diferite servicii (contracost, evident!). Nu erau supuși programului strict al altor deținuți, doar seara li se închidea ușa, pentru a nu putea părăsi incinta. Slavici a profitat de acest regim. I s-a dat posibilitatea să-și aleagă unde își va ispăși pedeapsa de un an pentru delict de presă și a decis să meargă la Vác. A evitat pușcăria de la Năsăud, una mult mai strictă și cu faimă proastă.

Scriitorul român avea să fie însoțit în detenție de soția însărcinată și de un copil de cîțiva ani. Doamna va fi instalată într-o locuință din oraș, închiriată chiar lîngă penitenciar. Dacă nu ar fi fost la mijloc anul de pușcărie, mai că publicistul nu ar fi avut de ce să se plîngă.

Timpul petrecut de Slavici la Vác este bine cunoscut. Intră în temniță la 1 iulie 1888, deși trecuseră două luni de la condamnare, petrecute cu recursuri (respinse), dar și cu pregătiri pentru anul greu ce va urma. Va sosi la poarta penitenciarului împreună cu soția și băiatul. Directorul va fi surprins. Va decide să fie întemnițat într-o anexă a închisorii, unde ziua putea să stea și familia. După cum vedem, condițiile nu nu sînt așa de severe, ba chiar sînt destul de permisive, mai îngăduitoare, dacă vrem să facem o comparație, chiar și cu cele de astăzi, după 130 de ani! Slavici poate lucra aici din plin. Avea cu el documentele din colecția Hurmuzachi și șpalturile (corecturile) la acestea. Trudea din greu la volume. Banii cîștigați de aici erau puțini și-i parveneau neregulat. Ori, cheltuielile erau destul de mari. Familia Slavici plătea chiria pentru cămăruța închisorii pusă la dispoziția deținutului, chirie pentru găzduirea soției gravide și a primului copil, precum și o sumă pentru femeia ce avea grijă de băiat și ajuta în gospodărie. Costau destul de mult cele necesare traiului, mai ales că toți membrii familiei erau într-o situație deosebită.

Scriitorul de după grații este ajutat și de prieteni, care îi trimit și bani, și alimente. În 18 ianuarie 1889, Slavici plătește o cauțiune și iese din temniță. Primise o suspendare a pedepsei pentru 14 zile. I se născuse o fetiță. Vine să o boteze Ioan Hosanu, vechi prieten.Cum era și ziua sa de nume, Sf. Ioan, scriitorul are cîteva zile mai bune. Contribuiseră la aceasta și susținătorii săi, primise, prin strădaniile lui Vasile Mangra, un butoi de vin din podgoria Minișului. Generalul Traian Doda îi pusese la dispoziție un căprior. LA ÎNCHISOAREA DIN VÁC AU FOST ÎNTEMNIȚAȚI MULȚI POLITICIENI, ZIARIȘTI, SCRIITORI ROMÂNI, PRINTRE CARE IOAN SLAVICI, ALEXANDRU ROMAN ȘI MULȚI ALȚII. BADEA CÎRȚAN A VENIT ȘI LE-A CÎNTAT LA FLUIER MEMORANDIȘTILOR.  (Mária Berényi)
 

Militant pentru Unirea tuturor Românilor

În vara anului 1871 a organizat la Putna împreună cu Mihai Eminescu aniversarea a patru sute de ani de la zidirea mănăstirii Putna.

 Slavici debutează ca scriitor, în „Convorbiri literare”, în martie 1871. Revine în România în 1874, stabilindu-se mai întâi la Iași, apoi la București, unde a lucrat ca publicist, profesor și ziarist. Slavici a fost redactor la ziarul „Timpul” (1877-1880), alături de Mihai Eminescu și de Ion Luca Caragiale. Împreună cu Ion Luca Caragiale și George Coșbuc editează revista "Vatra”, iar în timpul Primului Război Mondial colaborează cu ziarele "Ziua” și "Gazeta Bucureștilor”. În anul 1875 se căsătorește cu Ecaterina Szoke Magyarosy, călătorește la Viena și Budapesta, iar în toamnă este numit profesor la Liceul Matei Basarab din București de către Titu Maiorescu.

Preocupat de soarta românilor ardeleni, Slavici înființează în aprilie 1884, la Sibiu, ziarul „Tribuna”, primul cotidian românesc din Transilvania. Este ales secretar al Partidului Național Român din Transilvania, funcție pe care a deținut-o până în mai 1887. Datorită activității sale în favoarea drepturilor românilor din Transilvania, Slavici a fost acuzat de „agitație împotriva statului”. I-au fost intentate cinci procese de presă, fiind nevoit să plătească mai multe amenzi, dar și să execute un an de închisoare,  la Vaț (1888-1889). Întors la București în 1890, a primit cetățenia română doi ani mai târziu. Consecvent ideilor politico-sociale și morale din tinerețe, Slavici nu a ezitat să-și manifeste convingerile filo-habsburgice, în contextul declanșării Primului Război Mondial.

În fapt, Slavici împărtășea opinia regelui Carol I, un susținător al alianței cu Puterile Centrale. Și-a expus opiniile în ziarul „Ziua”, pe care l-a condus între 31 iulie 1914 și 15 august 1915. Ulterior intrării României în război împotriva Austro-Ungariei, în 1916, Slavici a fost arestat și închis acuzat de propagandă antiromâneasă. Slavici a fost întemnițat la Domnești, în Ialomița, iar după câteva luni de detenție forțată, timp în care i-au fost confiscate manuscrise importante, printre care și un roman, a fost pus în libertate. Manuscrisele nu le-a recuperat, deși le-a cerut, argumentând că a muncit ani pentru ele. Un subdirector la Direcția Poliției și Siguranței Generale, Constantin G. Comșa îi întocmea o fișă, într-un document nedatat:

„Slavici Ioan. Român supus austriac – publicist, Clopotarii Noi no. 14. Face propagandă în cercul cunoscuților lui în favoarea austro-germanilor, scrie articole favorabile Puterilor Centrale în ziarul de propagandă Ziua. A luat contact cu persoane suspecte. Arestat, cercetat de comisiune la București și hotărât a fi lăsat în libertate, dar supraveghat. Rămas în București în prezent dirijează ziarul Gazeta Bucureștilor. După tabloul de suspecți dosarul fiind evacuat”.

În 6 iulie 1918, Slavici îi scria ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice, Simion Mehedinți, acuzând faptul că a fost arestat în noaptea zilei „în care s-a pornit nenorocitul războiu […] în urma unor presupuneri, al căror rost n-am ajuns nici până acum să-l înțeleg”. Poliția i-a confiscat ,,manuscriptele’’ aflate pe masa de lucru și în sertare, reprezentând un roman intitulat „Musculița” și partea a doua a „Gramaticii – Sintaxa”, pentru care „am adunat timp de zece ani material”. (Dosar 16/1918, Arhivele Naționale).  În timpul ocupației germane, a colaborat la „Gazeta Bucureștilor”, publicație de orientare pro-germană. În ianuarie 1919, după încheierea păcii, a fost arestat din nou, judecat și condamnat la șapte ani de închisoare. Slavici a avut o atitudine demnă în timpul procesului în care procurorii îl învinuiau de trădare și aservire față de germani.

„Dacă m-am vândut acum, atunci eu, care toată viața mea, timp de cincizeci de ani încoace, am spus aceleași lucruri, pe care le spun acum, mereu m-am vândut. Cum se poate să fiu cu toate acestea, om sărac, după ce m-am vândut și azi și ieri și alaltăieri”, a spus Slavici în apărarea sa.

Ziarul „Universul”, în ediția din 14 februarie 1919, își informa cititorii despre acuzarea, de către Parchetul Curții Marțiale, la Văcărești, a unora dintre colaboratorii Gazetei Bucureștilor, pentru „atentat la siguranța statului și concurs dat inamicului”. Printre ei: I. Slavici, T. Arghezi, D. Karnabatt, I. Grosman, Dem. Theodorescu, Leontin Iliescu, A. Camburopol.

Sentința a fost considerată nedreaptă de opinia publică. O campanie de presă fără precedent și presiunea publică pusă pe autorități a condus în final la eliberarea sa, după mai puțin de un an de detenție. Scriitorul a fost eliberat la sfârșitul anului din închisoarea Văcărești.

Declinul și sfârșitul

 În 1921 va publica volumul „Închisorile mele”, iar trei ani mai târziu „Amintiri”. În aceste memorii își justifică activitatea militantă din Transilvania și din Vechiul Regat și descrie marea pierdere pe care a suferit-o prin dispariția manuscriselor. Nedreptățit și bolnav după celulele reci și mucegăite, Ioan Slavici se retrage la fiica sa, Lavinia, la Panciu, în Vrancea. Moare în satul Crucea de Jos, la 17 august 1925, și este înmormântat la Schitul Brazi din Panciu.

„Nu duc cu mine nici un gând ascuns, tot am lăsat aici pe pământ, în scris și cu fapta” – au fost ultimele cuvinte rostite pe patul de moarte către soția sa. (Rador)

 
Ioan Slavici: Cum arăta o ședință de redacție cu Eminescu și Caragiale la ziarul Timpul