Cea de a VI-a Duminică a Postului Mare, a Floriilor, se poate traduce cel mai bine, din punct de vedere liturgic, prin mesajul simbolistic reflectat în cântările care au îmbrăcat întreaga săptămână premergătoare. Predomină așadar îndemnul urmării Mântuitorului Hristos în patimă, răstignire, moarte, îngropare și mai apoi în dumnezeiasca Sa Înviere.  

Perioada premergătoare Patimilor Domnului este marcată de două evenimente importante, esențiale în ascendența duhovnicească către Praznicul Învierii: Sâmbăta lui Lazăr și Duminica Floriilor. De acum și până în Vinerea Mare căutăm cu ochii duhovnicești ai sufletului la „întâlnirea dintre Hristos și Moarte – mai întâi în persoana prietenului Său, Lazăr, și apoi în Moartea lui Hristos Însuși”. Despre acest parcurs, părintele Alexander Schmemann spune că „este calea acelui ceas al lui Hristos despre care El a vorbit adesea și către care întreaga Sa misiune pământească a fost orientată” (Postul Mare – pași spre Înviere, București, 2013, p. 135). Pentru acest ceas al Său, Domnul îi pregătise dinainte pe Ucenicii Săi, prevestindu-le cele ce aveau să I se întâmple: „iată, ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi predat arhiereilor și cărturarilor; și-L vor osândi la moarte și-L vor da în mâna păgânilor. Și-L vor batjocori și-L vor scuipa și-L vor biciui și-L vor omorî, dar după trei zile va învia” (Mc. 10, 33-34).

În strânsă legată cu Praznicul Floriilor stă așadar „învierea lui Lazăr, cel mort de patru zile”. Această minune alcătuiește o parte importantă din contextul în care trebuie să înțelegem și să deslușim duhovnicește evenimentul Intrării trumfale a Domnului în Ierusalim. Momentul în sine este mai puțin cunoscut credincioșilor de rând, fiind evocat în sâmbăta de dinaintea Floriilor (In 11, 1-45), care se cheamă și Sfâmbăta lui Lazăr. Aceasta este cea de a traia înviere din morți pe care o împlinește Mântuitorul, alături de cea a fiicei lui Iair și a fiului văduvei din Nain. Lazăr, împreună cu surorile sale, Marta și Maria, erau „prietenii” Mântuitorului: „Lazăr, prietenul nostru, a adormit” (cf. In. 11, 11); „Și iubea Iisus pe Maria și pe sora ei și pe Lazăr” (11, 5). Aflăm iarăși din Sfânta Scriptură de multe ori Domnul rămăsese în casa celor trei frați și stătuse împreună cu ei la masă (cf. Lc. 10, 37-42). Și pe când se afla în Ierusalim a aflat că Lazăr murise, s-a întristat de aceasta, însă nu s-a grăbit să meargă spre locul unde se găsea, în Betania. Domnul le spune așadar ucenicilor că Lazăr „a adormit”, iar aceștia se bucură, crezând că „dacă a adormit, se va face bine. Iar Iisus vorbise despre moartea lui, iar ei credeau că vorbește despre somn ca odihnă” (In. 11, 11-13). Acesta este temeiul pentru care noi, creștinii, socotim moartea ca „odihnă veșnică” și nici pe departe „trecere în neființă”, după cum spun astăzi cei neștiutori sau îndărădnici. Și iarăși nu mai vorbim de morți, ci de „adormiți în Domnul” și pe ei îi pomenim, încredințați fiind că prin Lazăr și prin Iisus Hristos aceștia vor învia. 

Dacă pe Marta și Maria le găsim în preajma Mântuitorului, una șezând la picioarele Sale și ascultând cuvântul, alta slujindu-I la masă, despre Lazăr nu știm foarte multe. „În orice caz, el nu era mai puțin credincios decât surorile sale. Și nici mai puțin ascultător. Chiar dacă nu zice nimic – cel puțin în imaginea Evangheliilor – există totuși un moment în care Lazăr își exprimă credința și ascultarea printr-un act mai grăitor decât orice cuvânt: când îl cheamă Iisus, el răspunde și din mormânt. Era mort de patru zile, îmbălsămat și îngropat. Dar când Domnul îl strigă: Lazăre, vino afară!, Lazăr vine, chiar dacă trebuie să se scoale din somnul morții. El ascultă porunca, chiar dacă trebuie s-o facă cu mâinile și cu picioarele legate (In. 11, 43-44)” (Pr. prof. dr. Vasile Mihoc, Meditații la Evangheliile Duminicilor Triodului și Penticostarului, Sibiu, 2003, 95-96). 

La rândul ei, minunea învierii lui Lazăr trebuie de asemenea înțeleasă într-un context scripturistic mai amplu. Pe de o parte, așa cum am amintit la început, o înțelegem ca prefațare al Praznicului Intrării în Ierusalim, textul pericopei evanghelice fiind în fapt o completare omogenă. Pe de altă parte, își deslușește înțelesurile duhovnicești în legătură cu „Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr” (Lc. 16, 19-31). Este firesc să ne întrebăm dacă există o legătură între cei doi Lazăr și în ce fel se găsesc în legătură? Este de asemenea limpede că și unul și altul au legătură cu Învierea: unul viază în sânul lui Adam, celălalt în dragostea și prietenia lui Hristos. Lucrurile sunt încă și mai clare dacă ne luăm în calcul rugămintea bogatului din pildă, care se găsea la locul de osândă, și răspunsul patriarhului Avraam: „Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiți în casa tatălui meu, căci am cinci frați, să le spună lor acestea, ca să nu vină și ei în acest loc de chin. Și i-a zis Avraam: Au pe Moise și pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi. Și i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise și de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morți” (Lc. 16, 27-31). Mântuitorul rostise această pildă înainte de a împlini minunea învierii lui Lazăr, în Betania. A doua zi însă, arhiereii s-au sfătuit să-L răstignească „și pe Lazăr să-l omoare. Căci, din cauza lui mulți dintre iudei mergeau și credeau în Iisus” (In. 12, 10-11).

 

Un al doilea moment premergător Praznicului este ungerea cu mir de nard, adusă de Maria, sora lui Lazăr, pentru capul și picioarele Domnului: „Și I-au făcut acolo cină și Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce ședeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului” (In. 12, 2-4). Jertfa a fost adusă într-un vas de alabastru, socotit a fi de mare preț. Gestul făcut de Maria a fost bine primit de Domnul, dar dezaprobat de cei care erau de față, în special Iuda, cel care purta punga: „Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor?” (v. 5). Grija pentru cei săraci era în fapt un pretext, căci peste numai câteva zile vistiernicul cel viclean avea să vândă iudeilor pe „Mirul cel fără de preț”.

Domnul primește jertfa Mariei și casa întreagă să umple de bună-mireasmă. „Lucrul de mare preț în ofranda acestei femei sfinte este mai presus de orice iubirea ei fără seamăn. Ea a umplut atunci casa de mirosul frumos al mirului. Dar umple întreaga istorie creștină de mirosul frumos al credinței și al iubirii ei. Acest miros este atât de viu oricând și oriunde pentru sufletele credincioase” (Pr. prof. dr. Vasile Mihoc, Meditații la Evangheliile Duminicilor Triodului și Penticostarului, p. 97). Mai mult, ceea ce făcuse Maria se împlinește pentru ziua punerii Domnului (v. 7). Inspirată de Duhul Sfânt, ea a știut că, atunci când v-a muri, Iisus nu va avea parte de o înmormântare obișnuită. Sfintele Evanghelii confirmă acest lucru. Răstignirea a avut loc vineri după masă. După apusul soarelui la evrei începea ziua sâmbetei, sau ziua de odihnă, când nimeni nu mai avea voie să împlinească nicio lucrare. Ei s-au grăbit să dea jos de pe cruce Trupul Domnului și să-L pună în mormânt înainte de apus, lăsând însă neîmplinite celelalte rânduieli ale îngropării. Femeile nu au participat la ritualul de înmormântare, fiind îndepărtate și împiedicate să-I ungă trupul cu mirodenii. Această rânduială fusese însă împlinită de Maria, cu șase zile înainte de îngroparea Sa.

Vestea minunată a învierii lui Lazăr străbătuse până dincolo de porțile Ierusalimului. Acest lucru a făcut ca intrarea Domnului în Cetatea Sfântă să fie atât de ovaționată de popor: „A doua zi, mulțime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic și au ieșit întru întâmpinarea Lui și strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (In. 12, 12-13). Avem înainte de acum două tabere distincte: pe de o parte fariseii, care erau împotriva lui Iisus și care hotărâseră să-L omoare, și pe de altă parte, poporul care-L primea ca pe un împărat. Călare pe asin, Domnul intră triumfător în cetate.

 

Căutând cu ochii sufletului la aceasta, ne punem întrebarea firească: oare El nu știa că peste câteva zile avea să moară? Cum se face atunci că primește toate aceste aclamații și, mai mult, le încurajează? Evident că le știa toate. Cu puțin înainte am auzit de la Dânsul că Maria a împlinit ungerea pentru punerea Sa în mormânt. Îl vom vedea iarăși la Cina cea de Taină unde se va împărtăți euharistic Ucenicilor Săi. În Ghetsimani se lasă prins și înlănțuit de iudei după ce este vânduit de Iuda. Cunoaștem iarăși că de multe ori, El se dăduse la o parte din calea primejdiei, chiar și atunci când iudeii căutau să-L omoare. „De data aceasta” – spune mitropolitul Bartolomeu Anania – „totul este pe dos. Își vestește moartea foarte apropiată, merge în Grădina Ghetsimani și atunci când Iuda Îl descoperă, Îl identifică și-L arată ostașilor, în loc să se apere, întinde mâinile ca să fie legat, lăsându-Se ca un miel nevinovat care este dus spre junghiere”. 

Toate aceste lucruri și întâmplări, adunate înaintea noastră începând din Duminica Floriilor și până la Dumnezeiasca Înviere trebuiesc înțelese în profunzimea lor. Aici să în fapt măreția creștinismului! Mesajul adevărat al Mântuitorului Hristos nu a fost înțeles de conaționalii Săi. La intrarea în Ierusalim L-au văzut ca pe un om înzestrat cu puteri extraordinare, ca pe un împărat eliberator al poporului de sub jugul dominației romane. În mintea poporului, Cel care îl înviase pe Lazăr din morți, putea oricând să meargă într-un cimitir, să ridice de acolo armată și să-i zdrobească pe cotropitori. Profețiile erau acum înțelese politic și Mesia nu mai venea să-i dezrobească pe iudei din robia păcatului, ci din robia romanilor. Promisiunea dumnezeiască a izbăvirii se transformare într-un ideal național. 

De multe ori Domnul spusese:  „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36) și iarăși: „Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână întuneric” (In. 12, 46). „Cum să priceapă păgânul Pilat și cum să priceapă evreii că există o altă împărăția!” – mai spune mitropolitul Bartolomeu – „Ori este aci, ori nu este? Vrem să o vedem pentru că ne trebuie! Lucrurile sunt foarte clare: ei gândeau pământește, ca niște pământeni, Iisus gândea dumnezeiește, ca un Dumnezeu. Dintre toți, fariseii gândeau mai omenește decât toți și ei se temeau că va fi proclamat împărat, nu pentru că urmau să fie astfel dezrobiți de romani, căci asta o doreau și ei, ci pentru că nu era omul lor. Era adversarul lor. Și atunci când ești egoist și interesat politic, nu te mai interesează binele comun al patriei, ci interesele partidului din care faci parte și ei, fariseii și saducheii, erau partide politice. Nu este de-al nostru, nu ne trebuie, chiar dacă ar fi să ne dezrobească! Știm ce s-a întâmplat peste numai câteva zile”.

Urmează să ne întrebăm în mod firesc: când a fost sincer poporul, atunci când l-au ovaționat la intrarea în Ierusalim, sau mai pe urmă, când l-au condamnat la moarte, alegându-l pe Baraba pentru grațiere? Putem spune, fără să greșim, că și într-un caz și în celălalt. Despre prima situație deja am vorbit, fiind configurată și justificată de imboldul politic. Cea de a doua își găsește răspunsul în psihologia de turmă. Domnul merge așadar de bună voie la Patimă, este legat, biciuit, scuipat, judecat și apoi răstignit între doi tâlhari. Din acestă postură, poporul nu-L mai putea percepe ca pe un împărat. Imaginea Lui mântuitoare fusese deîndată dată uitării și aceiași oameni, care astăzi Îl primesc cu osanale, mâine Îi vor striga: „Răstignește-L! Răstignește-L!”.„Cetatea Ierusalimului, care astăzi e teatrul acestei sărbători strălucite” – zice Ilie Miniat – „peste câteva zile va fi priveliștea înfricoșătoarelor tânguiri. Ea, care-L primește acum ca pe un împărat al lui Israel, peste câteva zile Îl va pironi pe cruce ca pe un făcător de rele. Acest popor care acum fâlfâie stâlpări de finic, peste câteva zile îi va ciopli crucea. Aceștia, care îi strigă acum Osana, vor striga să se răstignească. Astăzi îi arată atâta cinste, iar peste câteva zile atâta defăimare. Aceștia care acum se închină Lui, sunt cei care Îl vor răstigni” (Ilie Miniat, Predici, p. 242).

Întreaga pleiadă de evenimente liturgice pe care le trăim astăzi, la fel ca în fiecare an, în duhul și lucrarea Bisericii reprezintă idei legate de „bucuria sau tristețea” prăznuirii, ci „realitate vie și concretă”. „Una este să știm că, prin strigătul Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?, Hristos S-a manifestat în starea Lui de chenoză și de smerenie. Cu totul altceva este să prăznuim acest eveniment în fiecare an, în acea Vineri unică în care, fără să-l raționalizăm, știm cu certitudine faptul că aceste cuvinte, fiind spuse o dată, rămân etern reale, așa încât nici victoria, nici slava, nici toate acestea la un loc nu le vor putea șterge. Una este să explicăm că învierea lui Lazăr este spre «încredințarea învierii cea de obște» (troparul), cu totul altceva este să sărbătorim, începând de a doua zi, pentru o săptămână întreagă, această lentă întâlnire între viață și moarte, să devenim parte din ea, să vedem cu proprii ochi și să simțim cu întreaga noastră ființă ceea ce implică vorbele lui Ioan: «Atunci Iisus a suspinat cu duhul și S-a tulburat întru Sine ... și a lăcrimat» (In. 11, 33, 35). Pentru noi și cu noi toate acestea se întâmplă astăzi” (Al. Schmemann, Postul Mare, p. 140-141).