​Cred că putem întotdeauna vorbi de "elite", în sensul de fruntași în direcția relevantă. Poate că și etosul egalitar al democrației ne spune ceva despre azimutul modernității, despre linia pulverizării criteriilor și limbajelor, pe care trebuie să exceleze de acum și elitele specifice, ca vârfuri de lance ale abilității de a-și venera  egocentrismul tiranic și schizoid. 

Ne putem gândi la epopeile romanțate ale "nașilor" lui Mario Puzo. Sau la mai puțin măgulitoarea galerie a "donilor" din Council of Foreign Relations, adusă regulat la zi de James Corbett și prietenii săi. Fără a uita cronicarii academici ai "ocultei" și metodelor sale, ca James Webb, Antony Sutton, sau inevitabilul Carroll Quigley, mentorul lui Clinton și pionierul apologiei oficioase a fascismului financiar internațional.

Prin contrast, elitele Vechiului Regim cred că cel puțin nu își compromit singure "regatul" (calitatea aristocratică minimală pentru "cei vechi", observată de la antici până la profesorul libertarian Hoppe, fără a fi încă o virtute). Ba, uneori, au și resursele de a "sinergiza" cu purtătorii adevăratelor excelențe, pentru a-și perpetua caratele veritabil aristocratice și a nu degenera. Contrastul apare încă în mai toate romanele lui Jane Austen.

Revenind însă mai aproape de noi, întrebarea despre azimutul elitelor ne-am putea-o dori pusă tuturor aspiranților la un bacalaureat, pornind fie și numai de la câte o lectură din Dostoievski, sau Nicu Steinhardt. Pentru că tânărul ar trebui întotdeauna să se întrebe, "elite" din ce perspectivă, după ce azimut?

Steinhardt, de pildă, evocă aproape înduioșător machiavelismul încă relativ al "elitelor" din vremea lui Caragiale. Care se transformă însă implacabil, s-ar zice pe firul chipului și asemănării buldogilor lui Darwin (dacă nu greșesc, monahul de la Rohia nu s-a lăsat păcălit de Teilhard!) în machiavelismul absolut al elitelor lui Huxley și Orwell. 

Scriind despre Kipling, Orwell evoca de altfel cam același traseu. Asta pare a fi povestea "doar sufletescului" – la care s-au limitat, din păcate, multe din elitele Vechiului Regim...

Sigur, Steinhardt însuși se împărtășește de veșnicia altei aristocrații. De veritabila boierie, viața în Hristos, taina chipului și asemănării, a smereniei și mărinimiei până la Cruce, fără de care nu găsește Înviere, nici pentru aristocratul dezrădăcinat și uzurpat de pe "estate", nici pentru "ovreiul" văduvit de Pantelimonul copilăriei sale...

Există și la profeticul Dostoievski Prințul Mișchin, "idiotul" aruncat în epilepsie de apostazia binefăcătorului său și murind în fiecare zi, cu câte o victimă a modernismului, ca asasinul Rogojin, în brațe. Prințul Mișchin și binefăcătorul său ademenit de papistași, în lumea Marelui Inchizitor și a "demonilor" adiacenți, sunt probabil cele două căi sugerate de Dostoievski pentru sufletul aristocratic al Vechiului Regim: duhovnicească sau trupească, respectiv.

Ceea ce poate sugera întrebarea: în ce măsură mai poate reînvia simfonia Ortodoxă între aristocrația regală și Biserică?

Sigur, în Biserică este întotdeauna posibilă "valorizarea talantului": nu e așa mult, în fond, de când Contele George (ulterior Vlădica Grigorie) Grabbe a dat conștiința canonică redutabilă a ultimei insule de deplinătăte Ortodoxă - fosta Biserică Rusă în Exil. Sau de când Marea Cneaghină Elisaveta Fiodorovna întorcea martiric lui Hristos darurile 'memoriei genetice' ale osului său domnesc.

Dar rămășițele tradiției Ortodoxe mai pot oare limpezi, mai pot sfinți, mai pot trezi, chiar și astăzi, idealul regalității cu adevărat creștine? Cum a făcut-o, de pildă, tradiția pravoslavnică de odinioară, cu sângele "albastru", după câte știu predominant apusean, al Romanovilor?

Părintele Serafim Rose și alții citează proorocii care sugerează că nu ar fi fost, sau nu ar fi, total cu neputință așa ceva. Cu prețul unei adevărate pocăințe pentru regicid și apostazie. Pentru ecumenism și serghianism. Pentru amestecarea criteriilor Bisericii cu ale Lojii sau Partidului, cu duhul viermelui hiliast neadormit.

Toate sunt cu putință în Iisus Hristos, Cel ce este "ieri și azi același, și în veci." Să spunem așadar și noi, cu Sfântul Cosma al Maiumei: "Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta, biruință pravoslavnicilor Domni asupra celor potrivnici dăruiește!"

Cred că observația poate fi extrasă deja din Platon și este cumva consolidată de Aristotel. Aristotel nu mai reduce, daca am înțeles bine, exercițiul formării caracterului uman (baza "acțiunii umane", în sens clasic) la altceva decât urmarea omului deplin (al său "spoudaios"). Ceea ce implică, în plan discursiv, centralitatea poveștii omului deplin, exemplar. Așadar, arta povestitorului sau a retorului responsabil aplicată la povestiri exemplare, apropiate de istoricitate. Modele cu valoare practică verificată, nu doar basme inventate.

Cine povestește poveștile exemplare controlează, prin urmare, limbajul care contează. Limbajul caracterului și al raționalității practice. Nu e foarte complicat. 

Pe scurt, "biografia este cel mai bun profesor". Nu este, așadar, o coincidență, că cel mai "percutant" Rothbard este de găsit în "viața lui Mises", sau în "perspectiva austriacă" asupra istoriei (și personalităților!) economice. Nu este o coincidență că păgânii interesanți excelează în istorisirea vieților oamenilor iluștri. Nu este o coincidență că mai toți marii sfinți sunt îndrăgostiți de viețile sfinților. Nu este o coincidență dacă o conștiință istorică se zidește cel mai ușor din vechile istorii centrate pe regi și regine, legitimați de stâlpnicul din vârful stâlpului (vezi și remarcabila încercare de reluare a sintezelor de acest tip comisă de Vladimir Moss, cu toate riscurile unei întreprinderi atât de eroice!). Nu este o coincidență că, pentru MacIntyre, inspirat de Lakatos, până și istoria științei prin oamenii de știință pare mai inteligibilă decât acrobațiile "epistemologice" ale lui Popper, Kuhn și Feyerabend. 

Acum, MacIntyre pune fericit punctul pe Aristotel și îi descoperă implicațiile narative. Dar el se vrea mai modern, mai "neeuclidian" decât stagiritul. El ar lăsa bucuros la o parte presupoziția modelului deplin, în căutare de virtuți aristotelice fără ancore antropologice. Sau, dacă trebuie și așa ceva, să fie ancore biologice, trupești. Nu insist, dar singura lui grijă pare a fi în fond "sociologia", coerența sociala.

Oricum, și pentru MacItyre omul este un "story-telling animal".  Limbajul său practic nu privește decât ipotetic spre un țel final, dar e "recursiv", dependent de "pasul" istoric, cu toate "excelențele" presupuse de sesizarea distincției între "nucleul dur" al "bunurilor interne ale tradiției" și "învelișul" mai negociabil al instițuțiilor "protectoare". Omul său "narativ" întelege că deprinderea și "preluarea ștafetei" începe explicând copilului "ca o poveste" de ce dă vecinul zăpada. Sau de ce trebuie să se ducă (sau să nu se ducă) la școala publică. Sau pe ce criterii să primească (sau să nu primească) ultimul "sinod" al tradiției din care face parte. Sau de ce în interiorul tradiției există ucenicie a înțelepciunii practice (a acțiunii distinct umane, coextensive justelor sentimente social împărtașite, după care ofta C.S. Lewis în The Abolition of Man), iar în afară nu există decât abstracțiuni "geometrice" și raționalitate practică cel mult reziduală, tinzând spre babilonie și pulverizare, odată cu societatea și fiecare suflet în parte. (Fără a exclude, prin aceasta, importanța "jocurilor geometrice", dar ca "jocuri secunde", în interiorul tradiției, al contextului narativ, care le dă pondere și sens, din perspectiva înfloririi umane.) 

Cine controlează contextul narativ controlează, deci, lumea dependențelor de istorie, lumea raționalității practice. Concluzia asta nu știu dacă o trage MacIntyre, dar cred că se impune și în ordinea lui de idei (ca și exemplele de adineaori, nu întotdeauna ale sale). 

Nu este atunci o coincidență nici că manipularea educației (chiar înainte de manipularea monedei și a creditului, sau a funcției protective a binelui comun de altă natură) începe cu manipularea memoriei, a istoriei (de la marxiștii culturali și fabieni citire) și a imaginii subiacente despre om (triumful imaginarului inerent căzut asupra experienței, în primul rând duhovnicesti!)

Este o întrebare mai potrivită pentru Virgiliu Gheorghe sau Jay Dyer și mulți alții, care cunosc mai bine lucrurile astea. 

Dar este oare evidentă trezirea prin internet? Spunea Weaver (daca rețin corect) că "epoca informației = epoca nominalismului". Un fel de dezintegrare în pulberea informației particulare, fără nici un fel de ancoră interpretativă, dincolo de lupta pentru controlul contextului narativ, de care vorbeam. 

Cultul acesta al nominalismului va corecta oare presupozițiile metafizice și antropologice implicite? În particular, va corecta marasmul afiliat la cultul, de acum milenar, al confortului și narcisismului, care se revarsă în prezent din toată "media"? Va corecta dependența de fantezie, care il leagă pe Francisc din Assisi de Disney, trecând prin Ignațiu de Loyola, Teilhard de Chardin și clonii lor, pe linia deplânsă în prea puțin valorizatul curs de supraviețuire ortodoxă al Părintelui Serafim Rose?

Sau vom vedea, mai curând, perpetuarea exemplelor și presupozițiilor comode? Căutarea, de pildă, doar la curiculul și metafizica elitelor "matematice" în teorie și machiavelice în practică, după alternative "salvatoare"? Altfel spus, generația Disney nu va căuta, oare, odihna tocmai în "softul" celor care o împing, câteva prăjini înaintea lor, în groapa etosului de sclavi legați cu lanțurile patimilor, între care "stăpânul" se distinge doar prin abilitățile diabolice relativ "superioare"? (Slavă Domnului că modernitatea "românească" nu a dat matematicieni "filosofi" sau "filosofi" matematicieni de calibrul lui Bertrand Russell, în sfera reeducării!)

Și dacă ar fi așa, ce e de făcut? Se mai poate face ceva?

 

Să spunem, ca pas preliminar, că planul narativ contează. Pesemne că  oricum prinde bine atunci o hartă, bătută cu piciorul, a vieților exemplare. Am auzit că odinioară, pe la țară, se citeau la rând viețile sfinților, cu ochi de copil, până pe la 15-16 ani, de vreo câteva ori. Atunci mai știam despre ce e vorba, mai puteam ține aproape de "referențialul natural", de modelele exemplare. Ai lui Dostoievski - spunea cred un biograf - înca citeau și ei cam jumătate "vieți", jumătate Misterele Parisului, acasă - și a fost suficient ca 'micuțul' F.M. să bată toți "englejii"! E deja remarcabil.

Apoi însă, iarăși, cine știe, că începe ascensiunea duhovnicească! Totuși, în versiunea fericită, a cuvioșilor ortodocși, auzim și că virtuțile sunt cumva înnăscute. Deci, cu ajutorul lui Dumnezeu, se tin și ele pe undeva lanț. Oarecum ca și competențele lingvistice ale lui Chomsky, dar în registrul conlucrării deliberate a creatului cu necreatul, dacă e posibilă comparația. De evitat rămâne atunci oricum trândăvia și înșelarea, începând cu pasul curățirii. 

Adică vreau eliberarea de proasta așezare (păcat ancestral, memorie genetică, groapă psihanalitică proprie...). Doresc să fac loc binelui în viața mea. Cu preț de nevoință. Bine. Dar odihna confortului îmi propune arderea etapelor ("sări peste treptele Scării și te visezi direct la măsurile rugăciunii starețului Siluan Atonitul!"). Guruismul New Age ușor va propune așa ceva și alte acrobații, evident incongruente cu ansamblul vieților exemplare, în conglăsuirea lor.

Pașii următori Dumnezeu îi știe. Dar El ni l-a lăsat, bunăoară, pe Sf. Ignatie Briancianiov, ca mentor al începătorilor în problemele astea, spuneau ultimii stareți de la Optina...