Alex Mihai Stoenescu este un istoric român, născut la 2 octombrie 1953, la București, autor a  numeroase volume istorice, dintre care seria de succes: "Istoria loviturilor de stat din România", dar și "Armata, mareșalul și evreii". Volumul de beletristică, "Patimile sfântului Tommaso D'Aquino," a primit premiul Academiei în 1995.

La 19 ani a absolvit facultatea de Istorie a Universității București, iar apoi Facultatea de Utilaj Tehnologic.

În 1992 a fost consilier de presă al Ministrului Apărării Naționale, șeful Biroului de Informare Internațională al MApN. În 1997 a fost subsecretar de stat în Guvern, în cadrul Departamentului de Relații Publice al Armatei.

În 2006 a fondat Centrul de Istorie a Românilor "Constantin C. Giurăscu".
 
Inainte de întrebările punctuale, vă rog să ne spuneți cum vedeți România la 25 de ani de la căderea comunismului.  Cum se prezintă țara din punctul de vedere al unui istoric ce a studiat temeinic devenirea poporului român și dorința acestuia de a fi constituit un stat al său.

Voi folosi acest preambul pentru a preciza mai întâi că nu doresc să dau răspunsuri subiective, să-mi dau cu părerea despre ce simt sau cred eu, ci să încerc interpretări profesioniste de istoric, provenite tocmai din studiul istoriei ultimilor 25 de ani.
Pornind de la această premisă, diferența între România regimurilor comuniste și România de astăzi este o particularizare a diferenței între lumea bipolară dinainte de 1989 – 1991 și lumea globală de astăzi. Cunoaștem toate beneficiile lumii globale (libertate, comunicare, deplasare, consum, securitate) și suportăm procesul de degradare a națiunii, așa cum a funcționat ea din 1859 – 1861 până în 2007 (popor român întemeietor, teritoriu, solidaritate comunitară, limbă, istorie, identitate națională). Nu există alt traseu al României decât cel în UE și NATO, unde statutul nostru este definit prin performanțele mediocre ale guvernanței noastre. În planul istoric mai larg, suntem în situația declarației lui Nicolae Iorga din 1932: "Din acest moment, România nu mai poate face ce vrea, ci numai ceea ce poate”. 

Este corect să afirmăm, bazându-ne pe istorie, că interesele României nu au coincis întotdeauna cu cele ale Occidentului? De ruşi, nici nu mai discutăm.
 
Destinul României a luat un anumit traseu în 1862, când a fost asasinat cel dintâi prim-ministru, Barbu Catargiu. El voia să orienteze România spre modelul democratic britanic și modelul economic german. Alternativa a fost alături de Franța republicană, care, trebuie să o spunem, a fost Marea Putere cea mai slabă dintre toate care s-au impus în secolul al XX-lea. Ce șanse aveam noi când, așa cum a dezvăluit tot Titulescu, Franța ne acorda garanții de securitate și în același timp negocia situația noastră cu Rusia peste capul nostru? La fel a făcut și Germania în 1939. România a fost puternică atâta timp cât a avut un ideal național, un proiect de viitor și lideri politici performanți (Brătienii). Situația asta s-a terminat în 1927. 

Apropo de ruși ce fel de relații ar trebui să avem cu ei? Ar trebui să avem schimburi economice cu Rusia? 

Situația relațiilor noastre cu Rusia este, pe fond, foarte simplă: 1. Suntem parte a NATO și urmăm politica alianței, 2. Stabilirea unor relații normale cu Rusia este legată de rezolvarea problemei istorice: recunoașterea de către Rusia a agresiunii în 1940, ca act de război ilegitim, și recunoașterea de către România a agresiunii din 1941 – 1942 (trecerea Nistrului). Situația aceasta (pe care Rusia continuă să o refuze) ar stabili baza oricărui tip de relație, în contextul comunitar dat (NATO și CSI) și ar duce problema Basarabiei în domeniul său corect: relația exclusivă între România și rep. Moldova, între cele două națiuni care își exprimă voința liber (separate, unite, cu același statut internațional sau diferit; de ex. Rep. Moldova se declară țară neutră). 

Ar trebui ca România să-și negocieze mai dur pozițiile în cadrul NATO și UE? 

România nu are ce statut să negocieze în NATO; deține drepturi și obligații egale cu ceilalți membri. Importanța noastră în NATO ar trebui să fie dată de puterea statului, ca sistem politic și performanță economică, astfel încât să-și permită o contribuție mai mare la securitatea Alianței. În momentul de față, importanța noastră este dată de aspectul static al poziției geografice și de aspectul dinamic al participării la teatrele de operații. 

Ar trebui să negociem cu Rusia revenirea Basarabiei în cadrul României? De ce credeți că SUA nu au sprijinit mai consistent unirea Basarabiei cu țara, dat fiind faptul că ar fi fost un picior de pod pentru ei în zonă și ar fi garantat iesirea zonei de sub influența Rusiei?

Statele Unite au făcut eroarea, recunoscută abia în ultimul timp, de a crede că Rusia se va integra ideologiei și practicii Globaliste, mai ales că își deschisese piața pentru produsele occidentale. Dar Rusia nu a renunțat niciodată la statutul de Mare Putere (pe care luptă să îl recâștige) și la concepția conflictuală a securității. Pentru Rusia, toate acțiunile globaliste americane de pace, prosperitate, cooperare sunt povești care ascund dorința de dominație. Este și motivul, după cum a declarat explicit ambasadorul rus la București, pentru care Rusia nu discută cu România probleme de vecinătate sau de securitate, ci cu Statele Unite, deoarece în concepția Rusiei noi sunt un fel de "colonie” a lor. Când istoricii români (Florin Constantinu, Gh. Buzatu, eu) strigau pe televiziuni că Rusia nu și-a modificat strategiile în zonă, li se răspundea că sunt niște înapoiați, care privesc situația prin ochii Războiului rece etc. Conflictul este abia la început și va costa enorm.

Rămânând tot în sfera politicii externe, s-ar putea pune bazele unei uniuni balcanice ca o contrapondere expansionismul rusesc sau chiar măsură de repliere în cazul prăbușirii UE? A existat un astfel de plan balcanic în politica românească?

Povestea comunității balcanice este veche; a existat și un proiect sovietic de federație balcanică. Este o idee fără orizont atâta timp cât suntem în UE; este cea mai bună comunitate pentru Balcani. Defecțiunea Greciei și problematica accesului Turciei arată doar stadiul unei evoluții, nu viabilitatea proiecției. 

Sub conducerea lui Carol al II-lea, România a pierdut teritorii și populație, ajungand in situația dramatică din 1940. Unii spun că şi azi s-ar putea repeta situaţia de atunci. Ne puteţi spune care ar fi greșelile făcute de țara noastră în acea perioadă și cum s-ar putea evita repetarea lor acum?

Întrebările dvs au nevoie de volume întregi de răspunsuri. Pierderea teritoriilor a fost consecința lipsei de reacție a națiunii la lovitura de stat din 8 – 13 iunie 1930, care a înfrânt Constituția democratică și a adus un aventurier pe Tron, și la instaurarea dictaturii regale în 1938. Am pierdut și timpul istoric de pace, stabilitate și consolidare pe care l-a oferit Nicolae Titulescu României și nu am știut să-l folosim. Restul este vorba lui Iorga.

E corectă afirmatia că politica externă românească din perioada interbelică a fost dictată de simpatii si sentimente? 

Este o proiecție superficială. Există declarații explicite ale lui Titulescu pe această chestiune: în raportul înaintat regelui la 9 aprilie 1933, Titulescu arăta foarte clar care erau rațiunile situației existente: „De multe ori, guvernanții Statelor Micii Înțelegeri sunt întrebați pentru ce fac o politică contrară intereselor lor economice, care reclamă o apropiere de Germania. Răspunsul invariabil al guvernanților Statelor Micii Înțelegeri a fost că Franța, fiind anti-revizionistă, trebuie să facem un sacrificiu în domeniul economic pentru a ne consolida situațiunea politică creată de Tratate”. 

Neagu Djuvara afirma la finalul anului trecut că asistă la "renașterea legionarismului”.  Dânsul a fost foarte prolific pe tărâm istoric în ultimii ani...

Din respect pentru vârsta dlui Djuvara nu am intervenit public la numeroasele prostii pe care le spune și le scrie. Vă recomand cartea istoricului Matei Cazacu de răspuns la aberațiile dlui Djuvara. 

Românii au ales etnic german de altă confesiune decât majoritatea în funcția de președinte. Se poate spune că indică o evoluție democratică sau o scădere accentuată a percepției despre importanța propriei etnii și confesiuni? 

Întrebarea dvs îmi oferă prilejul să amintesc acuza formulată frecvent în istoriografia și politologia occidentală că suntem "popor naționalist”. Am ales și numit tot felul de cetățeni, de diferite etnii, confesiuni și profesii. Este o acuză stupidă, dar funcționează în continuare pentru a destructura ce mai e de distrus. Eu am votat Iohannis pentru că este încă o șansă (nu știu câte vom mai avea) de a ieși din chinga dezastruoasă a sistemului de putere introdus de regimul Iliescu (1990 – 1996) și pe care Traian Băsescu a încercat doar să-l controleze, nu să-l distrugă. Alegerea dlui Iohannis a fost fără alternativă, pentru cine vrea binele românilor. Putea să fie un pakistanez însurat cu o româncă acum 20 de ani, nu contează. Important este dacă PSD-ul are forța internă să se desprindă de mafia Iliescu, și va fi foarte greu: a încercat Rus, a încercat Năstase, a încercat Geoană, acum încearcă și alții. PSD nu se poate reforma decât atunci când va renunța la bazele sale constitutive: crimele din decembrie 1989. Este drama României că partidul său socialist sau social-democrat, de care avem nevoie indubitabil, alături de un partid puternic de Dreapta, rămâne atâtea decenii prizonierul unei complicități criminale. 

Rămânând la politică, cum se face ca nu mai exista in viata politica un partid autentic conservator? 

Partidele de Dreapta nu sunt partide de masă, ci de elite. Ele reprezintă de regulă voința părților dezvoltate economic ale unei țări, au o doctrină și o practică politică la care nu renunță pentru diferite oportunități, motiv pentru care nu fac compromisuri, dar nici nu ajung la putere decât după timp îndelungat și, de regulă, în situații de criză. Un partid de Dreapta autentică în România trebuie sprijinit financiar mulți ani, trebuie să se constituie într-un model de a face politică națională și de Alianță, până când o majoritate a electoratului înțelege rolul său, acceptă restricțiile pe care le aduce, proiecțiile de viitor, solidaritatea națională și socială. Nu avem așa ceva.  

În cărțile dvs ati abordat de foarte multe ori conflictul stat-cetatean. Avem un stat croit dupa cetățeni sau încercăm să croim cetățenii care să populeze un anume tip de stat? 
Ar trebui ca Romania să încerce să-și creeze propriul model de dezvoltare socială chiar daca ar intra in conflict cu marile puteri? Exista un model românesc?

Nu există alternativă la libertate, sistem democratic și economie de piață. Interesul național al românilor trebuie să fie performanța pe aceste realități. Politicienii și guvernanții sunt votați de noi. Mentalitatea că statul este o entitate separată care ne conduce provine într-adevăr din conflictul stat-societate cu care ne-am născut în secolul al XIX-lea. România avea nevoie de mult, încă din 1990, de referendum național cu vot obligatoriu asupra formei de guvernământ, formei structurii de stat și regimului politic, confirmarea separației puterilor în stat, nu a corciturii care este astăzi, întemeierea statului pe solidaritatea națională și socială (cum face Franța, de ex.), definirea rolului partidelor și a regulilor lor de funcționare, stabilirea unei relații directe alegător-ales, îndreptarea principială a economiei spre inițiativa privată și producție, nu spre contracte cu statul, importuri și speculații comerciale. 

Apropo de speculații, în ultima vreme a pornit, mai ales pe internet, un curent dacist, care neagă romanizarea. Care este adevărul despre rolul dacilor in istoria Romaniei?

Este un curent fantezist, nu are legătură cu Istoria. Vă recomand volumul Istoria României, coord. Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca, 2004, pp. 73 – 83. 

O parte a istoriei noastre, mai puțin cunoscută, se referă la legătura dintre români și spanioli. Ce ne puteți spune despre acest subiect?

Nu vă pot explica într-un interviu ce am demonstrat pe zeci de pagini în Istoria Olteniei. Cercetările antropologice și moderne (AND) sunt un indiciu al persistenței unor trăsături moștenite de la coloniștii hispanici aduși de Traian din Spania (predominanța rasei mediteraneene în Oltenia). Vă recomand lucrările publicate la Madrid de Școala românească universitară de acolo. 

În altă ordine de idei, s-a observat o accelerare și o intensificare a atacurilor asupra Bisericii Ortodoxe Române, profitându-se de unele probleme, reale sau nu, ale clerului.  In ultima dvs carte, "Mari Olteni", spuneați în capitolul dedicat lui Dionisie Eclesiarhul că toți ocupanții străini ai țării au căutat să rupă legătura dintre poporul român și Biserică. Credeți că și acum este vorba tot despre același scenariu? Și dacă da, cine sunt ocupanții?

Procesul de laicizare a societății umane pornit de Revoluția Franceză este accelerat astăzi de ideologia Globalizării, care consideră națiunile, identitățile naționale, religia, tradiția drept obstacole în calea dezvoltării omului universal. Profilul acestui om universal pare a fi foarte simplu: "dacă ești liber și ai ce mânca, nu mai contează cine ești”. Or, poporul român are încă o identitate în cadrul națiunii moderne, iar ortodoxismul este un element constitutiv al acestei identități. Procesul general de degradare spre distrugere a identității naționale (considerată nocivă, înapoiată, naționalistă, neperformantă) atacă și componenta confesională.  

In plan general, ce rol a avut creștinismul în dezvoltarea poporului român și a conștiinței de sine? A avut un rol benefic sau mai degrabă, nu? 

Creștinismul ortodox este o componentă a identității poporului român, ca întemeietor de națiune modernă și de stat modern. Ideologia Globalizării afirmă că acest stadiu este depășit și, mai mult, că ar conține elemente nocive dezvoltării post-moderne, globaliste, deoarece accentuează diferențe și readuce din trecut aspectele conflictuale, violente ale istoriei. Noi afirmăm că existența noastră ca popor este legată de ortodoxie, și o putem dovedi cu numeroase probe istorice, iar Globalizarea afirmă că acest lucru este inutil în societatea actuală, că este doar o poveste din trecut, depășită de realități. Nu are nicio semnificație pentru relația de aliați în NATO  a românilor și turcilor, componenta religioasă a conflictului nostru cu Imperiul otoman.
Adevărata problemă este faptul că noi existăm ca stat independent, suveran etc. ca urmare a unor lupte istorice, și nu putem afirma că statul român a apărut în 2001 sau 2007. Esența dezbaterii este tipul de Drept internațional la care ne raportăm: noi continuăm să ne raportăm la Dreptul istoric (vezi art.1 din Constituție), în timp ce ideologia Globalizării impune Dreptul politic: performanța în sistemul politic democratic și în economia de piață. Fiind un stat slab, din acest punct de vedere, toate aceste procese, inclusiv atacul la adresa religiei, ni se par agresiuni la Dreptul nostru istoric, în timp ce un stat performant în Dreptul politic își reglementează raporturile religie – societate mult mai calm. 

Ce împiedică statul român să sărbătorească 100 de ani de la începutul Războiului care ne-a adus Marea Unire?

În momentul de față, în istoriografia străină despre noi se încearcă lansarea unei teorii potrivit căreia națiunea modernă română s-a format după 1 decembrie 1918, iar România Mare a fost un stat nou. Această teorie urmărește să inducă imaginea unui stat artificial, constituit de Marile Puteri într-o anumită conjunctură și din mai multe "națiuni” (ungurii, evreii, țiganii etc.) pe care românii i-au opresat, cea mai bună soluție pentru acest "spațiu” fiind o regionalizare lingvistică fără stat și națiune-stat.
 
În timpul ăsta, istoricii pe care i-ați invocat au dormit sau au făcut bani din propagandă socialistă sau anti-naționalistă. În ce mă privește, sunt complet detașat de politică, nu mai urmăresc posturile românești de televiziune (de la fratele meu am aflat întâmplător în preziua alegerilor că nu mai candidează Antonescu, ci Iohannis) și m-am dedicat cu totul studiilor de Istoriografie, Tratatului de Istoriografie Generală, pe care îl las românilor ca reper, indiferent în ce formă socială și politică vor supraviețui.