ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


În cea de-a 34-a duminică după Rusalii, în cadrul Sfintei Liturghii din Biserica Ortodoxă se citește evanghelia de la Luca 15, 11-32.

„Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Și el le-a împărțit averea. Și nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea, trăind în desfrânări. Și, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă. Și, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis la țarinile sale să păzească porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcoavele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi.  Și, sculându-se, a venit la tatăl său, Și încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Și i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Și a zis tatăl către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; și aduceți vițelul cel îngrășat și-l înjunghiați și, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească.  

Iar fiul cel mare era la țarină. Și când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. Și, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos. Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele, ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, cîci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”. (Luca 15, 11-32)

Considerând această povestire din Evanghelia după Luca drept o chemare la schimbarea vieții, adevărata pocăință și încrederea în iubirea îndelung-răbdătoare a lui Dumnezeu, care se manifestă pentru fiecare suflet, oricât de deznădăjduit ar fi acesta, preotul profesor Vasile Mihoc de la Sibiu explică mântuirea ca pe o împreună-lucrare a fiului risipitor și a Tatălui:

„Mântuirea are două laturi, două dimensiuni : una este partea lui Dumnezeu, iar cealaltă, a omului care se întoarce la Dumnezeu. Pentru ca cineva să se mântuiască, trebuie să se întâlnească amândouă aceste dimensiuni, adică să se întâlnească voința de mântuire a lui Dumnezeu cu voința de mântuire a omului. (...) Pilda ilustrează marea iubire a lui Dumnezeu pentru toți fiii Săi și bucuria Sa pentru păcătosul care se pocăiește, o bucurie la care El asociază cerul întreg și la care se cuvine să se asocieze și toți fiii Săi credincioși de pe pământ. 

Cu fiul întors acasă, tatăl face risipă de daruri. Nu numai că-l iartă și nu-i mai aduce aminte de trecut, ci îl și onorează. Pare a fi un om strâns la mână, căci fiul mai mare îi reproșează zgârcenia în ceea ce-l privește pe el. Dar își risipește cu generozitate darurile pentru cel întors. Astfel încât, ținând seama de această generozitate, dar și de context, în loc să vorbim despre Pilda fiului risipitor, ar trebui mai degrabă să vorbim de Pilda tatălui risipitor. Iată, așa este Dumnezeu! - le spune Mântuitorul Iisus Hristos adversarilor Săi. Iubirea și generozitatea Sa sunt fără margini pentru păcătoșii care se pocăiesc!

Pe lângă aceasta, însă, pilda ne arată și partea omului în lucrarea pocăinței. Ea ne descrie foarte repede nu numai căderea omului prin păcat, ci mai ales nașterea și creșterea pocăinței în inimă și, apoi, realizarea ei practică. Fiul risipitor și decăzut, mai întâi de toate, și-a venit în sine; venindu-și în fire, și-a adus aminte de tatăl său, de bunătatea sa, de cât de fericită și îmbelșugată este viața în casa tatălui său; a recunoscut distanța imensă dintre ceea ce a fost și ceea ce este acum, a recunoscut deci starea de adâncă decădere în care l-a adus păcatul; biruindu-și curajos rușinea, s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său - o întoarcere plină de îndrăzneală, dar smerită și însoțită de mărturisirea păcatului pe care l-a săvârșit atât împotriva lui Dumnezeu (Care poruncește cinstirea părinților și osândește desfrâul), cât și împotriva tatălui său (pe care l-a aruncat într-o atât de grea și îndelungată suferință); se smulge, se ridică din această stare de decădere; își mărturisește plin de umilință păcatul și nevrednicia: Tată, greșit-am la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.

Iată, așadar, după această pildă, care este chipul adevăratei pocăințe și care sunt treptele ei: trezirea sau „venirea în sine”; îndreptarea inimii spre Tatăl ceresc; recunoașterea păcatului (și a adâncii decăderi în care el te-a aruncat); hotărârea (Mă voi duce la Tatăl meu); ridicarea din starea de păcat și pășirea hotărâtă și grabnică pe calea întoarcerii (a pocăinței); mărturisirea smerită și sinceră a păcatului, în întreaga-i grozăvie, precum și a nevredniciei în care el te-a aruncat; dorința de a-I sluji numai lui Dumnezeu, cu cea mai mare umilință și în locul cel mai de jos (Fă-mă ca pe unul din argații Tăi).

Străbătând aceste trepte, păcătosul încetează de a mai fi păcătos. (...) Dumnezeu îl restaurează pe păcătos în mod deplin în iubirea și în casa Sa. Cu fiecare păcătos care se pocăiește, Dumnezeu, prin harul Jertfei și al Învierii lui Hristos, săvârșește o adevărată minune a învierii din morți. De aceea și este pocăința o mare și sfântă taină. (...) Să ne ferim de a confunda această pocăință, de care cu toții avem nevoie, cu falsa pocăință, a celor care numesc pocăință nu părăsirea păcatului, ci părăsirea Bisericii! (...) Vrem să știm ce-i pocăința? Să  revenim mereu la istorisirea cu fiul care era pierdut și s-a întors la Tatăl, să recitim, iară și iară, nu numai cu ochii și cu buzele, ci mai ales cu inima, cu o inimă smerită și sinceră, această minunată pildă a Mântuitorului Iisus Hristos, adevărată Evanghelie în Evanghelie!”

Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Mihoc, Predici exegetice la duminicile de peste an, ed. Teofania, Sibiu, 2008