Mărturisire. Prin amabilitatea distinsului universitar sibian Tiberiu Dumitru Costăchescu intru în posesia unei cărți aparte, INVITAȚIE LA LECTURĂ. DE CE NU SUNT TOATE ROZ?, Sibiu, 2014, 104 p., semnată de cărturarul sibian Manuel Valeriu. Pe coperta întâi, un cer albastru pe care sunt proiectați niște norișori, iar pe acest fundal un mare semn de întrebare îmbrăcat în roz. Chiar de la prima vedere, titlul, prin definiția lui, derutează, născând semne de întrebare, dar și incită, așa că o deschizi. Prefața are și ea un titlu care răscolește și te întrebi: Cum adică Invitație la o invitație la lectură?

 

Dacă începi să răsfoiești cartea, te izbesc nenumărate interogații ale căror răspunsuri sunt și mai numeroase, mai pline de miez, toate scrise cu litere cursive. Așadar, suficiente „tentații” de a deveni curios. După primele pagini parcurse îți dai seama că lectura rămâne o simplă lectură, de aceea trebuie să o studiezi cu condeiul în mână, ceea ce am și făcut.

O a doua mărturisire. Este una dintre cele mai dificile cărți – nu de citit, ci de comentat – nu prin obscuritate, ci prin limpezimea, simplitatea și densitatea ideilor expuse în subtilele forme ale categoriei estetice utilizate ce se numește ironie. Pe scurt, cărturarul Manuel Valeriu publică o carte despre marele cărturar al veacului, Thomas Molnar- pe care îl admiră-, adică o traduce

și o prefațează. Nu se mulțumește doar cu această datorie de conștiință, așa că se hotărăște să scrie o carte despre cartea care vorbește și despre alți cărturari ai veacului. și astfel, marile idei ale cărturarilor din cartea cărturarului ajung direct la cititor. Citesc ei pentru cititorul de azi care, prin această carte de

sinteză, se ancorează în realitatea contemporană globală, reflectând asupra condiției sale ca individ și asupra condiției și parcursului umanității.

Cartea are o dedicație care convinge, pentru aceasta o reproducem în totalitate: „Dedic această carte memoriei eminentului profesor Thomas Molnar, ales om de cultură, intelectual de rară integritate, gânditor creștin de prestanță, mărturisitor al adevărului în lagărele de concentrare de la Dachau și Buchenwald.” Desigur că cititorul ar dori să afle mai multe despre acest om de aleasă cultură, iar răspunsul se lasă discret așteptat, întrucât autorul dozează informația biobibliografică pe parcursul întregii cărți, metodă pe care o folosește și în cazul multor autori citați, astfel ca cititorul să aibă, în final, modelul moral al unui întreg univers de cultură și civilizație.

Cum era și firesc, cartea are o prefață, intitulată mai mult decât sugestiv „Invitație la o invitație la o lectură”, semnată de profesorul Tiberiu Dumitru Costăchescu. De regulă, atunci când citesc o carte, zăbovesc asupra prefeței care îmi oferă deschiderea necesară. De data aceasta, am zăbovit de două ori, întrucât, într-o exprimare limpede și concentrată de numai două pagini, am descoperit esențele esențelor, adică ideile fundamentale care recomandă cititorului această carte unică în cultura română. Socotesc că ele sunt necesare și cititorului acestei cronici care nu va avea prilejul să citească nici prefața, nici această carte și nici operele lui Thomas Molnar: „Lectura cărților, pentru Manuel Valeriu, a devenit o datorie de conștiință; morala vie e mijlocul de factură providențială prin care societatea omenească își stimulează demnitatea; cărțile citite au un puternic mesaj moral; faptele mari, ca și ideile, pot genera împliniri colective; mesajele cărților trebuie preluate și popularizate, prin asimilare; cel ce citește se înalță pe sine, înălțându-i și pe cei cu care își încrucișează pașii prin timp; dramatismul unor amare constatări este estompat prin licărul speranței; de carte era mare nevoie acum, pentru că adună în paginile ei sinteza unor trăiri și experiențe ale unor personalități formate sub auspiciile culturii franceze.”

 

Aceasta, pentru că Manuel Valeriu este un excepțional traducător ce ni l-a oferit în limba română pe marele om de cultură Thomas Molnar, iar domnul Tiberiu Costăchescu își joacă perfect rolul de intermediar între autor și cititor.

Cartea nu are decât puțin peste o sută de pagini, în schimb are o atât de mare densitate de idei, că ar putea învăța din ea omenirea întreagă. Debutează ex abrupto cu o interogație retorică: „Ce-ar fi să scrii o carte?” , pusă în seama maestrei internaționale de șah Irina Candea.

 

De fapt, pare o întrebare pusă sie însuși de un intelectual care a asimilat un bagaj enorm de cunoștințe și experiență de viață, și se întreabă dacă să le lase acolo, undeva, stocate, ori să le dăruiască cu generozitate semenilor. Odată cu replica, apare și îndoiala, al cărei răspuns trimite la modalitatea foarte eficientă folosită de autor pentru a-l conecta pe cititor în demersul său, așa că o ia pe Irina partener de ironie: „~i cine s-o citească, Irina, în afară de tine? Mă bate gândul să scot doar două exemplare: unul pentru mine (ca să-mi amintesc și eu ce-am scris) și altul pentru Irina (ca să vadă și ea c-am reușit să scriu o carte).”

Așadar, acesta a fost un prim pas al demersului: hotărârea lui Manuel Valeriu de a scrie o carte, hotărâre prezentată la modul ironic-aluziv.

Pasul al doilea debutează tot cu o întrebare retorică, având tot miez ironic, dar amar: „Mai știm cum

arată o carte?

De aici încolo, tonul ironic-amar se transformă într-unul ironic-polemic, iar scriitorul devine, pe măsură ce înaintează în demersul său, un foarte bun mânuitor al figurii de stil ce se numește aluzia - element fundamental al comicului cu multiple fațete pe care-l promovează cu inteligență, trăsătură dominantă a marilor spirite. Iată o mostră superbă: „Problema în țara aceasta este că se citește prea mult, în special critică și istorie literară. Toată lumea vorbește despre G.Călinescu,  M. Dragomirescu, T. Vianu, Hippolyte Taine, Emile Faguet..., de aici eleganța limbajului și comportamentului, cultura neasemuită, care fac din noi cel mai distins popor din Europa.” Ca o completare la această constatare amară, vine cu o altă întrebare care să justifice și să întărească ironia: „La ce folosește limba latină?” Așa că, tot ironic, pune în discuție expresiile latinești al căror conținut semantic este total deformat în cultura română: „in vino veritas”, „fiat lux”, „in principio erat verbum”, „festina lente.”

După această incursiune în care dezvăluie incultura și impostura, consideră că este necesar să-l introducă pe cititor în problematica acestei cărți, informându-l că a tradus cartea lui Thomas Molnar „Eu, Simah”

la care a adăugat și cealaltă parte a titlului, „Prefectul Romei” pentru a defini mai bine personajul.

Își mai ia o măsură de prevedere, prin ironie, deplângând atitudinea contemporanilor care se străduiesc să-l uite pe Simah cu lumea lui, adică trecutul, care, paradoxal, este uimitor de asemănător cu prezentul: „Spre anul 400, singura sarcină a indivizilor și a claselor sociale era autoprotecția. Pentru un mic grup de oameni – menținerea luxului, iar pentru mase – jocurile. Familiile nobile și tinerii de bani gata își cultivau ambițiile care nu duceau nicăieri.” (p.11)

De aici încolo, pornind de la subiectul principal al cărții, democrația, Manuel Valeriu pune niște probleme morale ce derivă din acest concept, de o stringentă actualitate, având ca suport operele unor mari gânditori.

Începe cu o carte a lui Jan Haupt, „Le procčs de la démocratie.” Nu face vreun rezumat, nu interpetează, ci esențializează citând, lăsând pe cititor să reflecteze și să compare: 

„Conștiința universală, democratică, se substituie conștiinței individuale.” „Nu trebuie confundată libertatea presei cu independența presei.”

„Fericirea, astăzi, se măsoară în cantitatea de bunuri pe care omul le posedă sau nu, în comparație cu vecinul.”

„Cum poate democrația incita oamenii ca să se aibă ca frații, când îi incită să se divizeze în partide politice?”(p.13)

Urmează altă carte, de data aceasta a lui Vladimir Volkoff, „De ce nu sunt decât pe jumătate democrat.” Două citate sunt suficiente pentru a ilustra o realitate dură: „Democrația pură este despotismul canaliei.”(Voltaire).(p.24)

„Democrația este fondată pe cantitatea de votanți, nu pe calitatea lor.”(p.14) 

În continuare, aduce în prim-plan o altă idee a cărții lui Molnar referitoare la hegemonia societății de consum, aducând argumentul lui Charles Péguy din „L’ homme et l’argent”:

„Pentru prima dată în istoria lumii, puterile spirituale au fost date înapoi de o singură putere, aceea a banului. Peste tot, gândirea este cea vizată. Sufletul însuși e ținta ce această putere vrea s-o atingă și s-o distrugă pentru totdeauna.” (p.15) 

Discret, autorul îl direcționează pe cititor spre o altă temă a cărții, notorietatea - și ea componentă a democrației, ajungând la o constatare paradoxală, tot ironică: „Mă gândeam că, la ora actuală, sunt mai mulți scriitori decât cititori.” Autoironia intră și ea în joc: „Aș putea povesti mai bine decât Homer? Aș descrie mai bine decât Balzac sau aș filosofa măcar zece la sută din nivelul lui Platon?” ~i, tot întrebându-se, ajunge la notorietate, plecând de la șansele unui scriitor contemporan de a fi citit azi, dacă nu sunt citiți nici marii autori precum Radu Gyr, Nechifor Crainic, Mircea Vulcănescu, Flaubert sau Cervantes. Înșiruirea acestor mari nume ale culturii provoacă o dezlănțuire a ironiei și a revoltei. 

Astfel, dacă cineva caută pe Google numele Nicolae, pe primul loc este Guță, mult înaintea lui Nicolae Cartojan, Nicolae Grigorescu, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu etc.

Caută un alt nume, Marcel, iar pe primul loc, la distanță mare de ceilalți, apare acordeonistul Budală, și mult înaintea unui autor belgian, profesor de Filosofie la Universitatea din Ličge, Marcel De Corte, autor al unor lucrări fundamentale precum „L’homme contre lui- męme”,

„Essai sur la Fin d’une civilisation”, din care citează, desigur spre a convinge:

„Sufletul este tot atât de fardat ca și trupul.”

„Fenomenul capital al civilizației noastre este pierderea sensului sacrului în cazul elitelor.”

„Peste tot, utopia mereu reînnoită va înlocui realitatea socială propriu-zisă.”

„Ideologiile au devastat relațiile spirituale... civilizația noastră este una de tip strict economic.” (p.24)

Alt nume de notorietate de pe Google, Jean de la Craiova apare cu mult înaintea unor nume celebre ale artei și culturii mondiale precum Jean Marais, Jean-Paul Belmondo, Jean Gabin, Jean-Paul Sartre, și deplânge faptul că pe această listă nu se găsește și Jean Madiran, autor al unui studiu precum „La presse et l’ argent”,

care nu are șanse să fie mediatizat, dar din care citează cu amărăciune, spre luare-aminte: „Ateismul a câștigat partida în Occident.”

„Instalarea proclamată la nivel mondial a cultului omului democrat, omul fără Dumnezeu, fără strămoși și fără descendență.”

„Transformând presa de opinie în presă de informație, publicitatea comercială a mutilat, din punct de vedere intelectual, presa.”(p.30)

Desigur că exemplele de incultură ar putea continua cu... Adrian (Copilul Minune), citat înaintea

lui Adrian Marino, dar ce mai contează...

Domnul Manuel Valeriu nu rămâne numai în sfera generalităților și a esențializărilor acestora la nivel global, ci se apleacă cu un ochi extrem de critic la ceea ce se întâmplă în societatea românească, într-un eseu cu puternice accente de revoltă: „În ceea ce privește vedetismul, el constituie una dintre plăgile modernității. Am înlocuit eroii, sfinții, scriitorii, oamenii de cultură clasică, cu vedete mediocre ale micului ecran. O propagandă continuă, absolut sufocantă, ne bombardează mereu cu știri despre viața vedetelor, trecând sub tăcere sute de ani de istorie și de cultură. Câtă ipocrizie îți trebuie ca să te lamentezi că nu mai e interes despre cultură când tot încerci să imbecilizezi un popor întreg și, în primul rând, generația tânără. Culmea ridicolului e atunci când civilizația pielii (aproape) goale ne vorbește despre valori morale, între două emisiuni televizate cu glumeți de duzină și saltimbanci.” (p.32)

 

În continuare, trimiterile la societatea românescă de azi sunt tot mai dese și mai directe. Ironia devine autoironie: „Cartea mea nu are nici subiect, nici predicat, nici atribute, nici complemente, pentru că hârtia suportă orice, e rudă cu contribuabilul.” Ironia acidă se transformă în revoltă amară: „Noi, cei care am citit suficiente <almanahe>, nu putem avea <succesuri>, vom rămâne cu <eșecele>. Durante causa, durat effectus.”

Cu un citat din discursul de recepție la Academia Franceză al lui Claude Autant Lara ajunge la ideea devalorizării spiritului, a culturii clasice, prin televiziune: „Astăzi, spectatorul a devenit un prunc care suge la sânul mamei-televiziune. El nu mai are autonomie. I se servește hrana vizuală la domiciliu. O linguriță pentru tata, o linguriță pentru mama. și mai ales o liguriță pentru cel mic.”(p.40)

De abia acum, la jumătatea volumului, Manuel Valeriu dezvăluie că toate citatele din Thomas Molnar au fost luate din cartea „Eu, Simah, prefectul Romei”, Editura Logos, 2013, căreia îi realizează traducerea și prefața. Urmează câteva zeci de pagini în care este prezentată personalitatea lui Thomas Molnar, autor a patruzeci și patru de cărți, scrise în engleză, franceză, italiană, maghiară, traduse în multe limbi de circulație internațională, iar la domiciliul său din Statele Unite avea o fotografie cu Eugen Ionescu, Emil Cioran și Mircea Eliade.

Un citat din Mircea Eliade îl pune pe cititor pe gânduri: „Ce oameni excepționali trec pe lângă noi, anonimi, și noi admirăm prostește atâția neghiobi, numai că au vorbit de ei presa și opinia publică.”(p.46)

De aici încolo, singurul lucru pe care îl pot face în acest comentariu este să-l pun în legătură pe

cititor cu marile idei ale unor iluștri gânditori pomeniți în această carte: „Nu există Presă, ci oameni care au

influență în Presă.” (Charles Maurras) (p.52)

„Într-o lume de papagali, nu mai este nevoie de cenzură. Grav e când și intelectualii devin trompete ideologice ale unui sistem mincinos și ipocrit.” (Martin Peltier) (p.54)

„E specific epocii noastre de a fi creat un proces de subminare a culturilor... Dovada o constituie tentativa sistematică, remarcabil organizată, de eradicare în întregul Occident a elementelor ce compun cultura națională.” (Claude Rousseau, Claude Polin) (p.54)

„Televiziunea, realizare tehnică remarcabilă, a devenit cea mai puternică mașină de a produce descreierați.” (Georges Dillinger) (p.58)

„O Democrație fără democrați, o Republică fără cetățeni, e deja o dictatură, e dictatura intrigii și a corupției.” (Georges Bernanos) (p.63)

„Spectacolul culturii americane contemporane e unul dintre cele mai derutante. Această cangrenă culturală este exportată de treizeci de ani, pretutindeni.” (Georges Matthieu) (p. 72)

„Viața pierzându-și

sensul, căutarea  lui <a fi> e abandonată pentru aceea a lui <a avea>.” (Jeremy Rennher) (p.74)

„Omul modern s-a prăbușit sufletește într-o indiferență la toate, cu excepția banului.”

(Alexis Carrel) (p.77)

„Se plănuiește o adevărată mutilare psihologică cu scopul de a izola generațiile viitoare de trecutul lor.” (Pascal Bernadin)

„A nu-i vorbi copilului despre Dumnezeu, timp de șapte ani, când i se face instrucție șase ore pe zi, înseamnă să-l lași

să creadă că Dumnezeu nu există...” (Monseniorul Charles Freppel) (p.84)

„~colarul de azi e telespectator, înainte de a fi școlar.” (Liliane Lurçat) (p.96)

Odată cu acest citat, autorul trece la o analiză subtilă și directă a școlii în general, a învățământului românesc în particular, îmbrăcând-o, după cum și-a obișnuit cititorul în toată cartea, în haina umorului acid care se cheamă sarcasm. Un exemplu: „La cea mai bună școală dintr-un oraș din România, elevii celei mai bune clase nu citiseră <O scrisoare pierdută>. Cum s-o citească, dacă a fost pierdută? Dacă ar fi ajuns la destinație, poate că unii ar fi citit-o.” Sau: „-La ce te gândești, dacă nu citești?” „-La episoadele următoare din telenovelă, la relația dintre vedetele X și Y, la noile manele, la certurile dintre politicieni, la ultimele cazuri de corupție, la atotprezentele reclame, la facturile de mâine...” (p.82)

N-am epuizat nici pe departe numele celebre, cărțile consultate și nici citatele utilizate ca argumente de către domnul Manuel Valeriu. O întrebare de-a Domniei Sale comasează, de fapt, celelalte întrebări: „S-au înlocuit oare directivele de la Moscova cu cele de la Bruxelles și Washington? Simplă întrebare, complicat răspuns, pare să conchidă autorul ei. Eu cred că răspunsul l-a dat această carte a Domniei Sale, tot printr-o fină aluzie. Cine are ochi să citească și cap să gândească,găsește și răspunsul.

Mai sunt multe de spus, dar eu mă pregătesc să-mi selectez din carte, în final, un citat pe care îl consider ironic-apoteotic: „Lupi autohtoni? Sau eurolupi? Nu contează, lupi să fie, că oi se găsesc!” (p.89) Este sunetul surd al unui clopot tras cu puterea voinței de a trezi conștiința neamului, ori sunetul pe care îl absoarbe pustiul imensului deșert cultural și moral ce-l înconjoară?

Reiterez opinia din debutul acestei cronici de întâmpinare. Este dificil de comentat. Nu-mi dau seama dacă am reușit să esențializez esențializările unor mari cărturari pentru un cititor având o instruire medie. Un comentariu exhaustiv ar presupune încă vreo două-trei cărți pe deasupra. Chiar de la o primă lectură, cartea devine foarte accesibilă prin stil, aș putea spune - unic, pentru că instruiește, invită la reflecție, trezește conștiințe adormite, pentru că ironizează și polemizează. Aluzia amară este formula cea mai potrivită găsită de autor pentru a pune în mișcare inteligența cititorului care, discret și curios, este invitat la această aventură care se numește lectură. Aceasta este o primă calitate deosebită a cărții. Cealaltă, și mai importantă, pentru că nu se mulțumește să rămână doar în plan strict teoretic și retoric. Ancorează fiecare text citat în realitatea cotidiană românească, relevându-i cititorului autohton un fapt neașteptat și necunoscut: realitatea românească nu este cu nimic deosebită decea a Occidentului.

Mesajul cărții este unul global, dar și național. Conștiințele individuale cărora li se adresează trebuie să se însumeze pentru a deveni conștiință colectivă. O astfel de carte unică nu poate schimba prea multe, dar, cu certitudine, trezește conștiințele adormite de febra democrației

și a banului.

Până la efectul scontat, si tira avanti...

Prof. Titi DAMIAN