ActiveNews este încântat să anunțe în premieră unei noi ediții a lucrării despre asasinarea lui Eminescu scrisă de cel mai acerb jurnalist de investigații post-decembrist, cunoscutul luptător pentru adevăr Ion Spânu, mânuitor desăvârșit, în apărarea Românului Absolut, al tuturor armelor cuvântului, de la igienica pușcă semiuatomată cu lunetă la maceta de junglă, pentru a secționa toate hățișurile mafioților culturnici și nu numai, din România.

Doritorii pot face comenzi la telefonul 0773.368.495, iar volumul va fi expediat ramburs prin curier. Fiecare exemplar comandat prin telefon va avea - la cerere - și autograful autorului, pe care îl puteți citi regulat în Cotidianul dar și la ActiveNews. Iată Introducerea volumului, care nu trebuie să lipsească din biblioteca nici unui român.

ASASINAREA lui EMINESCU

INTRODUCERE

Cartea de față reprezintă prima investigație jurnalistică asupra evenimentelor petrecute în ziua de 28 iunie 1883, cînd Mihai Eminescu a fost internat cu forța în ospiciul dr. Șuțu, primul și cel mai important pas al crimei care avea să-și producă efectul final în iunie 1889. Sigur că acest lucru pare destul de ciudat dacă ne gîndim că Eminescu rămîne și azi unul dintre cei mai mari gazetari români, activitatea sa derulîndu-se, pînă la internarea sa forțată din acea zi fatidică, în special în domeniul presei! În mod normal, niciunui ziarist care se respectă nu ar trebui să-i fie străine miile da pagini scrise de Eminescu în ziarele vremii. În ele, orice tînăr ar găsi principiile care guvernează activitatea de presă, Eminescu fiind un adevărat precursor al deontologiei gazetărești, concept care definește și azi acest domeniu. Experiența mea de conducător al mai multor instituții de presă din acești ani, în care mi-au trecut prin mînă mulți tineri care vroiau să devină gazetari, m-a făcut să constat cu tristețe că, din păcate, pentru cei mai mulți, lectura articolelor lui Eminescu nu reprezintă nici măcar o curiozitate. N-am încetat să recomand tuturor să citească măcar acel ultim articol publicat de Eminescu în „Timpul” chiar în ziua de 28 iunie 1883, căruia i s-a dat ulterior titlul „Pentru libertatea presei și a jurnalistului”, spunîndu-le că tocmai cu acest articol sub braț a fost arestat sau, mă rog, internat cu forța cel despre care știau cu toții doar că este cel mai mare poet român. N-am reușit să-i conving ca, înainte de a avea pretenția că au devenit ziariști, să-și facă ucenicia citind articolele lui Eminescu. Aș avea o mare bucurie dacă acum, după această anchetă, cei care vin în acest domeniu ar simți imboldul de a începe o carieră în presă cu asimilarea textelor eminesciene.

Subiectul legat de ziua de 28 iunie 1883 i-a preocupat, desigur, pe istoricii literari, dar încorsetarea  pe care o impune specificul acestui tip de abordare nu avea cum să ducă la dezvăluirea dedesubturilor din acest caz, întrucît istoria literară are un alt rol, desigur, important, acela de a pune la dispoziția publicului documentele păstrate peste timp. Interpretarea pe care și-o poate permite istoricul literar diferă de aceea care rezultă dintr-o anchetă, fie ea și jurnalistică. Aceasta din urmă seamănă, mai degrabă, cu cea făcută de procuror, în care documentele sînt probe, nu mărturii cu caracter istoric. Iar probele, într-o anchetă de presă, se interpretează, nu doar se consemnează, așa cum se întîmplă într-o anchetă juridică. În cadrul acesteia din urmă, interpretarea probelor revine judecătorului, ori, în cazul nostru, această instituție a ratat ocazia de a se implica în acest caz încă de la sfîrșitul secolului XIX.

Aventura noastră are ca început o emisiune TV de acum cîțiva ani. În emisiunea „Dan Diaconescu Direct”, în care, de regulă, se discută despre cazuri din stricta realitate, ziaristul George Roncea a propus într-o seară ca dezbatere tocmai ciudățeniile legate de internarea lui Eminescu. Mi-am amintit atunci de cuvintele istoricului literar Nicolae Georgescu, care spunea că „restabilirea adevărului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziariștilor” și, firesc, mi-am pus întrebarea dacă nu cumva acest subiect rămîne în actualitate și azi, din moment ce aproape toată problematica sa păstrează încă atîtea lucruri nelămurite.

Documentele erau, în general, binecunoscute (corespondență, jurnale, însemnări), dar, punîndu-le acum față în față, ele păreau să scoată la iveală lucruri noi, rezultate din contradicțiile dintre ele. De atunci, am risipit mult timp prin biblioteci, încercînd să refac documentarul esențial al „Cazului Eminescu”, cu convingerea că va veni și ziua aceea în care moartea ciudată a lui Eminescu nu-i va lăsa indiferenți pe compatrioții marelui poet și gazetar.

Măcar pentru simplul fapt că în 28 iunie 1883, cînd a fost internat cu forța, Eminescu avea doar 33 de ani și reușise să scrie aproape tot ce este cunoscut azi ca fiind Opera sa. Dacă nu ar fi devenit ținta acestui atentat, poate că Eminescu ar mai fi trăit 30-40 de ani. Starea sa de sănătate, puterea sa incredibilă de muncă, lipsa antecedentelor în ceea ce privește bolile care grăbesc sfîrșitul unui om – toate acestea arată că viața lui nu avea semnele unui sfîrșit timpuriu. De altfel, faptul că după atentatul din 1883, în ciuda unui tratament extrem de dur, Eminescu a mai trăit încă șase ani dovedesc o rezistență ieșită din comun a organismului său. Dacă în doar 10 ani de maturitate creatoare ne-a lăsat binecunoscuta sa moștenire, care-l face și așa „omul deplin al culturii românești”, cum îl numea Constantin Noica, nu e greu să ne imaginăm ce pierdere a suferit întrega noastră spiritualitate prin curmarea bruscă a unui destin atît de grandios cum a fost al lui Eminescu.

Dacă ar fi fost bolnav sau dacă ar fi fost victima vreunui accident banal aveam toate motivele să ne plîngem nenorocul după moartea sa. Știind însă acum că Eminescu a fost scos din viața publică în urma unui complot criminal, organizat de români, ba chiar de unii prieteni de-ai săi, nu avem dreptul să ne tînguim pînă cînd nu vom face totul pentru a afla adevărul acelei triste zile de 28 iunie 1883.

Documentele care stau la temelia acestei cărți asta arată: că Eminescu a fost sacrificat pentru că activitatea sa de gazetar strica jocurile politice ale unor grupuri care conduceau atunci țara. Poziția sa din cadrul Societății „Carpații”, precum și articolele publicate în „Timpul”, demonstreză fără putință de tăgadă că Eminescu milita pentru România Mare. Călăii săi au fost martorii acestui eveniment crucial, în 1918, el însă a trebuit să fie mielul sacrificat. Dacă lucrurile nu se mai pot îndrepta, oare de ce i se refuză și azi măcar acest drept, de a fi pus în rîndul martirilor care au luptat pentru împlinirea acestui vis secular al românilor?

Fără îndoială, demersul nostru de aici își va găsi contestatarii în rîndul celor care, pentru un pumn de arginți, se înrolează în orice tabără, fără a-și pune prea multe întrebări. Semnificativ este faptul că Sorin Ilieșiu, unul dintre cei care mimează lupta pentru deconspirarea Securității comuniste administra, în același timp, imaginea și averea nepotului contelui Kalnoky, nimeni altul decît cel care primea, încă din 1882, rapoartele despre activitatea lui Eminescu la Societatea „Carpații”! Iată un pasaj din Nota primită de Kalnoky de la baronul von Mayr: „Eminescu, redactorul șef al ziarului „Timpul” a făcut propunerea ca studenții transilvăneni de națiune română, care umblă pe la școlile de aici pentru învățătură, să li se încredințeze pe timpul vacanțelor acasă ca să lucreze pentru pregătirea publicului în favoarea unei Dacii Mari.”

Și iată acum textul scris în zilele noastre de nepotul său, Tibor Kalnoky: „Ceea ce au făcut strămoșii mei de-a lungul timpului a fost să mențină Transilvania ca parte a Europei și cred că responsabilitatea mea față de ei și față de copiii mei este să continui în această direcție și să nu las ca totul să fie uitat sau distrus.”

Așadar, în timp ce nepoții celui care spiona activitatea patrioților români ce luptau pentru unirea cu Transilvania văd o „responsabilitate” de familie continuarea „în această direcție” și să nu lase „ca totul să fie uitat sau distrus”, noi, „nepoții” lui Eminescu, stăm cu mîinile în sîn, ca proștii, și dăm cu var pe castelele spionilor care au pus la cale asasinarea lui! Oricît de îngăduitori am fi cu noi, numai ignoranța ne poate scuza față de dezinteresul de a pune lucrurile în adevăr măcar în ceea ce privește imaginea celui mare poet și ziarist român.

Cartea aceasta nu se vrea altceva decît o aducere în actualitate a evenimentelor din 28 iunie 1883, cînd a fost declanșată operațiunea de scoatere din viața publică a lui Eminescu. Tot ca o „responsabilitate” a noastră, pentru „a nu lăsa ca totul să fie uitat sau distrus”. Nu avem dreptul să-l lăsăm și azi pe Eminescu în cămașa de forță în care „prietenii” săi l-au pus în acea zi din ordinele primite de la darnicul împărat.

Provocarea de față se adresează în special tinerilor jurnaliști, pentru care Eminescu nu este numai un precursor strălucit, ci și un martir care poate justifica ideea de sacrificiu în favoarea adevărului. Chiar dacă, „pentru că panta este alunecoasă și nu are piedică până-n prăpastie” (cum scria Eminescu în ultimul său articol, publicat chiar în ziua internării sale în ospiciu), riscul de a spune adevărul trebuie să fie asumat ca o „responsabilitate” a meseriei de ziarist. Aceasta e lecția pe care, dincolo de mormînt, ne-o predă mereu Eminescu.

Demersul nostru poate că n-ar fi putut ajunge la final fără sprijinul acordat de scriitorul Fănuș Băileșteanu, fostul director al Bibliotecii Academiei. Îi mulțumesc lui și, mai ales, prietenului meu, Constantin Barbu, eminescologul nepereche, despre care Constantin Noica scria că este „excepțional de înzestrat pentru lucrări de erudiție și istorie literară”. Fără sutele de controverse de pe „Banca lui Socrate” de lîngă Universitatea din Craiova și fără cîteva documente inedite pe care Constantin Barbu ni le-a pus la dispoziție cartea aceasta n-ar fi fost decît un vis risipit.

Ion Spânu