Plăcută surpriza că, pe scena TNB, s-a jucat în această primăvară  piesa eponimă, într-un singur act, Lazăr sau vremea dintre valuri, a lui Pavel Chirilă.  Gândit ca patografie a societății, textul recurge la alegorie pentru a surprinde alteritatea eului într-un contingent ostil, trimițând explicit la personajul biblic, simbol al miracolului învierii.

 

Tânărul regizor Ștefan Ruxanda, pe care l-am cunoscut cu această ocazie, este extrem de bine ancorat în abordarea pieselor de teatru modern, punând în scenă acest text cu 7 personaje, în decorul minimalist și stilizat al unei corăbii, manifestându-se cu mare forță, talent și coerență artistică. Modul în care vitalizează supratemele teatrului absurdului – solitudinea, suferința, dar mai ales limbajul și raportarea la religie – trimite la piesele lui Beckett și Ionesco; dacă Beckett a fost ateist, e drept, nedeclarat, Ionesco a fost convins că, fără rădăcinile sale religioase sau metafizice, omul e pierdut, întregul său univers devine smintit, inutil, înăbușitor, adevăr pe care îl exprimă și piesa lui Pavel Chirilă.

 

Sugestia piesei este că singura formulă de evadare din lumea aceasta pe dos este rugăciunea iar modelul este, în acest sens, Lazăr, care, rugându-se aproape tot timpul, sacralizează scena, transformând-o în altar. În economia textului, Lazăr e condamnat pentru vina de a fi naufragiat corabia (necondusă de el) și  de a se fi rugat și pentru dușmanii celor de pe corabie (de altfel, în cel mai pur spirit creștin, necunoscut însă personajelor). Deși în structura textului pare ex-centric, totuși, el este Logosul, subiect ontologic, cel omorât repetitiv. Recunoaștem, de asemenea, că mitul biblic este  întors în parodie, piesa având multă atmosferă din Legenda soldatului a lui B. Brecht, în special în absurdul morții reluate.  În piesa pe care am vizionat-o cu mare bucurie, Lazăr știe care îi este rolul: Mă duc să-i tratez. Vorbăria celorlate personaje îi exorcizează cuvântul, făcându-l să adore tăcerea (manifestare sapientială, în concordanță cu Înțeleptul lui Cantemir). Pe aceste coordonate trebuie citită ultima frază a piesei (care îi aparține): Cine știe, scapă. Rețeta pe care o recomandă Lazăr este plânsul, ca formă de recunoaștere a păcatului: Te sfătuiesc să plângi pentru asta: că nu știi să plângi. El însuși decodează, la final,  sensul spațiului dramatic: Corabia asta e un spital în care trăiesc oameni în curs de vindecare.

 

Frumusețea textului se reține la nivel lexical, mai ales că, pe fondul agresiunii absurdului în viața omului, cuvântul are rolul de a persifla tragicul. Aducem spre exemplificare opozițiile lexicale (Faci rău în numele binelui.,  Mergem într-un loc unde timpul a trecut deja),  jocurile sinonimice glumețe (Viața a fost un mister și moartea un secret), parodiile (În timpul trăsnetelor ții audiențe?, Trăiască moartea Comandandului!, Cererea pentru revoltă se face cu 10 ani înainte., Nouă ne plac revoltele în care nu rezolvăm nimic., Luați loc în picioare., Prima dorință de când e mort., Înmormântarea ne-a luat prin surprindere cu o lună înainte., Liniște! Să aud ce zic indivizii din mine!), chiasmul (Patru ani din istorie minți și furi și alți patru furi și minți). Excelent ritmate de actorii care au făcut un joc de excepție!