Mărturisesc că găsesc demn de atenție spectacolul urii pe care o polarizează Lucian Boia în mediile virtuale. Spun Lucian Boia și nu scrierile lui Lucian Boia pentru că, aproape fără excepție, dacă vrei să pui capăt unei discuții pe acest subiect este suficient să arunci întrebarea magică : « Spune-mi, te rog, câte volume semnate de el ai citit ? » Și vei afla că, deși toți cunosc prea bine, nimeni nu se obosește să citească ceva. La ce-ar citi, când ideile oricum plutesc pe feisbuc? La fel cum poți intui ceva despre meșter din lucrul mâinilor sale, ura față de istoricul bucureștean spune ceva despre cei care o generează. Despre nivelul lor de cultură, despre gradul lor de seriozitate, despre visurile care-i mână la tastatură. Nu cred că mă hazardez dacă afirm că, dintre toate lucrările sale, De ce este România altfel? e, de departe, cea mai hulită.

Este drept să începem prin a ne întreba : dar este oare România altfel ? Și dacă, da, față de cine ? Nu cred că e o taină pentru nimeni faptul că România este diferită de Australia, bunăoară. Ori față de Marea Britanie. Sau China. Sau India. Întrebarea e doar dacă România are mai multe în comun cu celelalte țări din Europa de Est, pentru că e clar dintru început că aceasta este singura ligă în care mai jucăm cât de cât. Așadar, la scară mai mică (vai, cât de mică !), putem să ne întrebăm doar dacă România este mai mult diferită sau mai mult asemănătoare în raport cu : Ungaria, Polonia, Bulgaria, Cehia, Slovacia, țările baltice și ce-a mai rămas din Iugoslavia.

Mulți, citind lucrarea lui Boia, au ajuns la concluzia că « altfel » este un eufemism, o chintesență a răului pe care balaurul semnatar a împroșcat-o sub formă de venin coroziv, împuțit și fumegând pe chipul angelic al României. Cam așa gândesc toți cei care nu ratează ocazia de a-l înjura pe forumuri și pe feisbuc. Reflexul lor este de înțeles, și este unul strict defensiv. Avem de-a face cu două viziuni antinomice asupra istoriei. Pe de o parte, istoriografia comunistă ne-a inoculat ideea că voievodatele române nu s-au putut dezvolta economic prea mult din cauza războaielor nesfârșite cu turcii, tătarii, polonezii, ungurii, în vreme ce Apusul, în spatele pavezei românești, s-a putut ocupa nestingherit de artă, știință și tehnică, inventând, cântând, pictând și ridicând catedrale. De după colț, hop !, apare Boia care ne spune că războaie au fost în toată Europa, nici mai multe, nici mai puține ca la noi, ba chiar Renașterea italiană a apărut din niște stătulețe ridicole, Reforma cu mentalitatea ei progresistă tot prin stătulețe minuscule germane a prins rădăcini, deci nu-i nevoie nici de pace, nici de confort pentru a face cultură și civilizație, le faci sau nu le faci, depinde de fibra pe care o ai.

Noi știm că turcii au fost în istorie un blestem al poporului român, căruia i-am rezistat însă eroic, hop !, după colț apare Boia care ne spune că n-a fost cu desăvârșire rău, turcii au o imagine pozitivă în mentalul românesc, la fel ca nemții și de departe mai bună ca ungurii sau rușii, ba chiar avem sute de cuvinte din turcă în limba română (care rămâne în continuare latină, în ciuda împrumuturilor pe linia turcă și a sonorităților slave!), semn că au avut loc schimburi, și nu puține. Mai mult decât atât, turcii au respectat statutul de vasalitate al țărilor române, care n-au devenit pașalâc mai mult pentru că eram la marginea imperiului otoman, și nu mai exista energia necesară pentru a fi înglobați de-a binelea în conglomeratul de popoare stăpânite de Înalta Poartă.

Cel mai mare oponent al lui Lucian Boia nu este profesorul Ioan Aurel Pop de la UBB. Criticile istoricului clujean sunt adesea subtile, nuanțate, elegante și nu depășesc nivelul unor polemici între confrați. Nu de acolo bate crivățul. Marele rival este profesorul Feisbuc, furnizor de istorie în doze mici și dulci. Hai să luăm o astfel de picătură : « Să știți voi, europenii / Domn, de nu era munteanul, / Acum voi și încă alții / În genunchi, citeați CORANUL ». Probabil că încă nu ați apucat să vă concentrați, să vă faceți comozi, să scoateți un creion și o foaie de hârtie, însă lecția de istorie a profesorului Feisbuc tocmai s-a terminat. Așa e prin rețelele de socializare, te lași în voia lor și devii savant instant cu pipeta. Lăsăm deoparte faptul că abuzul de virgule provoacă același efect deconcertant ca și penuria, însă nici la capitolul achiziții culturale nu avansăm prea mult : Coranul NU se citește în genunchi. Ei, și vine Lucian Boia de după colț și, hop !, afirmă că nici pomeneală. Și dă cazul Dobrogei, unde creștinii bulgari și români au rămas creștini, deși au fost conduși de pașale turcești într-un regim care a aplicat, negreșit, shari’ah islamică. Și nu e acesta singurul punct în care afirmațiile profesorului Feisbuc și cele ale lui Lucian Boia se bat cap în cap. Ajunși în punctul acesta, e foarte greu să nu te lași cuprins de ideea că Lucian Boia urăște România, românii, dacii și sentimentul românesc al omului de bine.

Altă idee a profesorului Feisbuc : noi, românii, am dat genii peste genii, inventatori peste inventatori, într-atât încât istoria lumii ar fi fost foarte debilă fără aportul nostru prețios. Nu vă spun de unde apare Lucian Boia și hop ! (mă rog, în caz c-ați uitat : de după colț), spune că intrarea României în modernitate s-a făcut târziu și în mare grabă, deci pe alocuri foarte prost, și că datorăm modernizarea țării noastre celor din alte popoare. Eu vin și adaug : România a conservat, prin tardivitatea noastră, un inestimabil tezaur folcloric. Franța, de exemplu, din tot ce avea înainte de literatura cultă, a rămas doar cu Frère Jacques, frère Jacques, dormez-vous, dormez-vous ? Sonnent les matines, ding-dang-dong, ding-dang-dong (nu glumesc, tocmai ați parcurs mai mult de jumătate din folclorul francez). Lucrurile sunt ceea ce sunt, o cultură modernă precoce distruge complet moștenirea tradițională, o intrare târzie în corul modernității a fost șansa moștenirii noastre.

Și da, este adevărat, în vremea când alții aveau deja biblioteci în limbile vernaculare, țările române nu produceau niciun document. E adevărat că am fost sub vremi, ne-am bulgarizat, ne-am grecizat, apoi ne-am occidentalizat, ne-am franțuzit și mai nou ne americanizăm, doar că nu suntem singurii, la curtea regilor Angliei s-a vorbit sute de ani doar în limba franceză, și acesta este un adevăr istoric pentru care nu caută nimeni istoricul ispășitor. Mai grav a fost faptul că nu există pagină de cronică românească fără trădări, iar pe astea nu le-a scris Lucian Boia, ci Miron Costin, Grigore Ureche, Ion Neculce și alții. Formula « Le roi est mort, vive le roi ! », rostită atunci când murea regele Franței, stabilea instantaneu succesiunea la tron. La noi, când vodă murea, începeau niște... discuții. Se negocia intens cu sabia, pistolul și calomnia la Înalta Poartă, fiecare avea o propunere pe care trebuie s-o aducă în fața altuia. Este imposibil să citești istorie românească și să nu constați ponderea enormă pe care au jucat-o în fasonarea sufletului acestui neam trădările și corupția endemică.

În secolul XIX, civilizația românească știa mai multe despre transhumanță, fierul plugului, miere de albine și grâne decât despre tehnologie, raționalism, democrație, colonialism și comunism. Eram departe de Occident, atât de lucrurile bune cât și de cele rele de acolo. Fără proiecte de anvergură, cu instituții instabile, care ignoră largi pături sociale (cazul țărănimii), România intră în istoria modernă datorită străinilor. Tot ce se cheamă artă românească (Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Ion Andreescu, Ștefan Luchian) folosește tehnică artistică occidentală. Medicii autohtoni îi poți număra pe degete (Carol Davila, organizatorul școlii medicale românești, este francez). Negustorimea e în special formată din greci și evrei. Meseriașii sunt și ei în majoritate evrei. Arhitecții sunt străini și ei. Sculpturile din banii publici se atribuie artiștilor francezi. Paradoxal, pe noi ne-au scos bine la export, aruncându-ne frumos in universalitate, doar două nume: Tristan Tzara (care era evreu) și Constantin Brâncuși, căruia ne câcâim jalnic să-i cumpărăm o operă prea scumpă pentru calicia noastră.

Prima modernizare a țării este opera generalului rus Pavel Kiseleff, el însuși foarte occidentalizat, guvernator al principatelor în perioada 1829-1934. Lui i se datorează Regulamentele Organice, prima constituție românească. Mai târziu, dinastia regală românească începe cu un german, Carol I. Toate revoluțiile românești sunt ecouri ale revoluțiilor europene. La noi, încep doar răscoalele unei țărănimi famelice, supraexploatate, care nu există decât în statistici și de care proaspătului stat românesc îi este profundă rușine. Exemplul răscoalei de la 1907, în care țăranii care-și cer demnitatea sunt exterminați ca indienii din rezervațiile americane, cu mitraliera și tunul, în plină democrație românească (!) ar trebui să ne pună pe gânduri. Da, România modernă ne-au făcut-o alții, mai ales ideile altora. Noi am prins treaba din zbor, am mers și-am făcut studii la ei, în Franța, în Italia și-n Anglia. La fel au făcut și rușii, și sârbii, și polonezii. N-a fost chip să inventăm modernitatea, ne-am dus la cei care o inventaseră și am adus-o înapoi în valiză aici. N-a durat mult și am început să-i imităm pe aici, dar n-a fost ca la ei, ci altfel, ca la noi. De meteahna asta, a maimuțărelii, n-am scăpat nici în 2016, altfel n-am avea plagiatori dovediți la conducere, slugărnicie necondiționată și sinucigașă față de UE și SUA, un nivel sufocant al corupției, toate coroborate cu absența desăvârșită a unui proiect de țară care să coaguleze resursele umane ale acestui neam. Între timp, industria s-a dus, băncile sunt ale altora, pământul arabil se vinde iar românii fug să ia cetățeniile celorlalte state din UE. Dacă asta nu e România altfel, spuneți-mi voi ce este !

La ce suntem neîntrecuți, noi, românii ? La mimat. Acuzația pe care o aduce Mihai Eminescu împotriva importului de instituții moderne fără suport, cea a « formelor fără fond », este în continuare de actualitate. Noi am mimat modernitatea, am mimat comunismul, acum mimăm democrația. La noi, respectul pentru reguli, fundamental pentru bunul mers al unei lumi, oricum ar fi ea tocmită (și dictatura, și democrația au nevoie de respectarea regulilor !), ține de excepție : de exemplu, regele Carol I, unul din puținele repere de normalitate în istoria noastră recentă. Ne supărăm când cineva ne spune că deplin român - miștocar, indolent și egolatru - este Carol al II-lea (nu căutați la Boia afirmația asta, e a mea și mi-o asum). Poate că cel care ne-a intuit cel mai bine starea, balansul neîncetat între supunere fața de cel mai puternic și trasul pe sfoară a celui față de care suntem supuși, este Ion Luca Caragiale. Citiți-l, înjurați-l, dar apoi luați o pauză și reflectați la faptul că ultimii ani ai vieții și i-a petrecut la Berlin, unde a fost și înmormântat. Românul acesta din neam de greci, în ziua în care s-a plictisit de impredictibilitatea jucăușă a românilor, s-a mutat cu cățel și purcel într-o țară plată.

Ce se observă în istoria poporului român, dacă nu vrei să te îmbeți cu mitologia eroizantă (faptele mărețe ale străbunilor) și dacopatie (romanii erau un fel de daci mai mici, iar latina o formă vulgară a limbii dacilor), este absența onoarei. Fie că-i spunem inconsecvență, fie că vorbim doct despre cultura compromisului, realitatea este că ne-am trădat ori de câte ori am putut alianții și, cu rare și notabile excepții, între rezistență și oportunism am ales a doua variantă. Dacă astăzi credibilitatea României a ajuns la un punct foarte scăzut, este din cauza succesivelor trădări ale aliaților externi. Din păcate, n-am fost fideli nici măcar românilor : în vara lui 1940, am abandonat rușilor Basarabia și nordul Bucovinei, am renunțat în favoarea Ungariei la jumătate din Transilvania, am retrocedat Cadrilaterul. Fără nici cea mai mică rezistență armată, România a pierdut o treime din teritoriu. În situații similare, Finlanda și Polonia au ales rezistența armată. Noi ne-am dezonorat.

Ne place să ne amintim de rezistența anticomunistă din munți, de sfinții închisorilor și de floarea intelectualității românești trimisă la Canal. Acestea au existat, la fel cum există și o altă realitate, pe care nu ne place s-o știm : de la 1000 de membri în 1944, PCR sare la 700.000 de membri în 1947. Există o Românie eroică și mucenică, dar există și o Românie lipsită complet de principii, o magmă larvară care migrează de la un pom pe un cadavru, indiferent, numai să fie ceva de dus la gură și ronțăit. Comunismul n-a făcut decât să continue tradiția jocului incorect a poporului nostru. Minciuna, furtul și corupția s-au perfecționat enorm în anii comunismului, dar n-au început atunci.

Nu încheiem acest text prin a ne întreba : de ce nu ne place Lucian Boia ? Este evident. Nu ne place Lucian Boia pentru că suntem urâți. Nu, nu suntem urâți de restul universului, invidios pe acest popor mic dar mare. Suntem urâți de cel mai respingător obiect neînsuflețit inventat vreodată : oglinda. În visurile noastre, suntem regina supersexy care se duce și întreabă : « Istorie, istorioară, cine-i cea mai frumoasă din țară ? » Și primim, invariabil, răspunsul : Germania. Boia este greierele lui Pinnochio care ne spune sec : ajunge cu buriceala ! El vede românism acolo unde noi închidem ochii sau o scăldăm. În societatea noastră, selecția valorilor nu funcționează, iar vina pentru acest lucru nu o poartă nici rușii, nici americanii. Dacă astăzi avem o « elită » precară, acest lucru se datorează universităților noastre furnizoare de diplome fără acoperire, industriei doctoratelor și masteratelor, proastei calități umane promovate de comunismul autohton. Nici măcar nu are rost să vorbim de corupție, adesea e doar o lipsă generalizată de exigență și responsabilitate.

Astăzi suntem suspendați între societatea tradițională, pe care am părăsit-o, și o modernitate din care am ales ce-a fost mai prost, adică ce ne-a convenit, ce ne-a aranjat pe moment. O stare intermediară în care se strigă « Jos comunismul ! » dar nu cunoaștem nici capitalismul. Sate destructurate, repede vopsite în culori de mahala, incultură și prost gust, șmecherie și agresivitate. Un popor needucat, adică un neam care nu a asimilat regulile. Absența comportamentului civic este uluitoare la români, și dai de ea la tot pasul. O țară de « frunză verde », adică de nimic. Nici măcar pe Dracula n-ar trebui să-l revendicăm voios, este creația unui irlandez. Polonezii și-au negociat cu cerbicie intrarea în U.E. Aflați într-un proces similar de aderare, românii nici n-au crâcnit, au acceptat tot ce li s-a cerut. După care au făcut lucrurile tot după capul lor. În U.E. România este un membru șters, fără personalitate și inițiative. Din fondurile U.E. alocate a folosit doar 10%. Polonia a folosit 100%. Să nu-mi spuneți că România nu este altfel. Iar cel mai îngrijorător lucru acuma este că tot mai mulți dintre tinerii români își văd viitorul altundeva. Precum Ion Luca Caragiale un secol în urmă.
 
Articol publicat inițial pe blogul autorului