Lucian Boia a scris foarte multe cărți. De fapt, e vorba de așa de multe cărți încât oamenii culți știu ce a scris Lucian Boia fără să mai fie nevoiți să-l citească. Practic, chiar dacă va mai continua să scrie până la capătul vieții sale, iar ceasul morții l-ar găsi la o vârstă matusalemică, oamenii culți știu dinainte ce scrie în cărțile lui nescrise încă. Din nefericire, istoricul și eseistul Lucian Boia se adresează unui public avizat. Dacă ar fi scris pentru sfertodocți, cum o făcea cândva Sandra Brown, fiecare dintre cuvintele, silabele și literele sale ar fi fost sorbite și plescăite cu delectare între buze, ca o îndelungă degustare a unui vin bun. Numai că, după cum spuneam, rostul lui este acela de a se adresa celor care știu deja tot ce poate el spune.

Într-un mod inexplicabil și complet inutil, rândurile care urmează sunt scrise după lecturarea unui volum scris de Lucian Boia. Ca toată lumea subțire, știam tot ce conține dinainte de a-l fi deschis. Numai că o mai veche manie mă face să vreau să verific tot ceea ce știu. Mai ales ceea ce știu. De aceea, cu ceva timp în urmă, am intrat într-o librărie și am cumpărat tot ce era scris de Lucian Boia. După patru volume citite, tot ceea ce pot spune este că ecartul dintre ceea ce știam și ceea ce am aflat este considerabil.

Lucian Boia ilustrează o dimensiune dilematică a scriiturii : eseist sau istoric ? Ca eseist, prezența istoricului este opresantă. Ca istoric, păcatul de a fi și eseist este impardonabil. Atunci când colegii de breaslă îi reproșează că s-ar fi abătut de la metoda științifică, de fapt nu-i pot ierta producțiile din ceea ce în ochii lor trece drept un gen minor, eseistica. Atunci când publicul mai larg îl consideră rebarbativ sau, dimpotrivă, prea facil, în niciun caz nu are în vedere cărțile istoricului. Acesta este cel mai clar semn că omul reușește în ambele domenii, tratându-le cu egală seriozitate, spre deruta superficială a contemporanilor, care mai ușor i-ar fi iertat sublime derapaje gastronomice decât tentația de a acoperi în eseuri sensurile Istoriei.

Mitul democrației este o carte de istorie, sociologie, filosofie și teologie. Adică un eseu, gen al prozei în care îngrămădim toate inclasabilele. Este, așadar, prin definiție, un păcat livresc de neiertat, o întreprindere neserioasă pe care un universitar n-ar fi trebuit să și-o asume, atât de mare e riscul de a fi atacat din toate părțile și atât de slabe sunt șansele de a apăra o astfel de redută ideatică. Singura lui scuză ar putea fi adevărul. Din fericire, metoda universitară și oamenii serioși nu-și bat capul cu asemenea superstiții. A invoca adevărul într-o discuție cu oameni culți este semn de entuziasm neghiob. Cea mai strălucită victorie a universității este să-l transforme pe cel care caută adevărul într-un părerolog frenetic.

Greu clasabilă, Mitul democrației e în bună măsură o lucrare de istorie a mentalităților. Dar nu ni se oferă obișnuita erudiție din care sensul se întrupează cu dificultate, ci accesul direct la teză, argumente, exemplificările venind pe ultimul plan. Inedit este faptul că obiectul cartografierii, venind din trecut, e de maximă actualitate, ca și ideea progresului infinit, încrederea nețărmurită în posibilitățile științei și tehnicii de a ameliora condiția umană, credința că oamenii sunt egali și liberi, stăpâni pe destinul lor. Vorbim aici despre o religie pe dos, pe care o putem numi religia umanistă, sau religia umanității, zeul și jertfa ei fiind concomitent omul. Democrația este unul din miturile ei.

Mărturisesc că nu-mi place cuvântul mit folosit într-o astfel de circumstanță. Și asta pentru că mitul-mit, construcția unei societăți tradiționale, transmitea într-o formă accesibilă adevăruri metafizice perene. În mit, axioma ce domină lumea sublunară stă cuibărită precum fecioara adormită ce-și așteaptă prințul fermecat. Democrația este un altfel de mit, al cărui sens este acela de minciună. E coajă fără miez, e aparență deșartă, e ofensă intelectuală. Printre paradoxurile suveranității populare este acela că numărul celor care iau decizii este invers proporțional cu libertatea de decizie. Altfel spus, este mult mai greu să manipulezi un rege, dacă are caracter bun, decât un parlament format din câteva sute de reprezentanți. Și, de departe, e mai ușor de schimbat decizia unui popor întreg decât cea a unei mâini de aleși.

Când vine vorba de luat decizii, exercițiul este prin definiție unul autoritar, deci tiranic. Ar trebui să ne pună pe gânduri că simbolul absolutismului monarhic din Franța era Bastilia, o închisoare goală, în vreme ce simbolul suveranității populare a fost Teroarea și ghilotina, o invenție care a făcut în primii ani de democrație peste cinci mii de morți. În rest, poporul ca fundament al legitimității Puterii a fost invocat de toate miturile politice post-moderne : comunism, fascism, nazism.

O democrație ideală ar trebui să înlăture reprezentarea, pentru că nu avem nicio certitudine că un om propulsat de câteva zeci sau sute de mii de alegători reprezintă negreșit, în toate circumstanțele, voința acestora. Ar trebui să înlăture manipularea, antrenând oameni cu discernământ și versați în logică și argumentație, pe lângă competențe reale în problemele votate și dezbatere. Mai ales fără dezbatere și compromis, cum ar putea democrația să fie cu putință ? A reduce democrația la simplul vot bazat pe manipulare și emoție deschide calea spre cele mai negre coșmaruri politice. Să ne amintim de Hitler, care a ajuns la putere prin vot universal, iar ascensiunea lui politică cu un corp electoral restrâns, alcătuit din persoane bogate și cultivate și puțin sensibile la utopii și soluții extreme ar fi fost imposibilă. Iar Lucian Boia ne spune un secret : mecanismele democratice care l-au propulsat pe Hitler sunt cele care lucrează și azi, fără nicio ameliorare.

Intrând mai adânc în măruntaiele mitului, dăm peste libertate și egalitate, două axe, două idealuri. Într-un mit tradițional găsim negreșit scopuri, adică ținte tangibile, nu ușor, dar palpabile, capete de drum. Falsele mituri ale postmodernității au idealuri, linii ale orizontului care se îndepărtează de naivii care fug spre ele. Libertatea maximă anihilează egalitate, în vreme ce egalitatea absolută înmormântează libertatea. Oamenii prinși în mit precum Minotaurul în labirint sunt sortiți să-și dorească și una, și alta, în proporții absolute. Cum idealurile sunt prin definiție cu neputință, cei rătăciți sunt pentru totdeauna nefericiți și au constant motive să se plângă. Nimeni nu-i îndeajuns de liber, nimeni nu-i suficient de egal. Într-o societate al cărei scop suprem declarat este fericirea, sunt setate condițiile nefericirii noastre.

Pe lângă acestea, democrația a creat națiunea, idol cu vocație de transcendență. Imperiile nu s-au preocupat de națiuni și au ignorat cu totul minoritățile tradiționale, fiind în esență supra-etnice. De aceea în Imperiul Otoman aveau acces în aparatul de stat fără vreo opreliște : greci, armeni și evrei. Astăzi, pe toate pașapoartele franțuzești scrie negreșit, în dreptul căsuței naționalității : franceză. Fără vreo intenție declarată, modernitatea erodează tot ce se află în afara naționalității, prin continua presiune a administrației, învățământului și armatei. Războaiele democratice sunt abatoare umane, armata confundându-se cu națiunea într-un război total.

 N-ar fi fost cu putință o carte despre democrație fără interogații și constatări despre : dreapta vs. stânga, extrema dreaptă, extrema stângă, totalitarism, democrație burgheză și democrație comunistă. Și nu s-ar fi putut închega Mitul democrației fără o evaluare a perspectivelor noastre : declinul ideologiei sub presiunea pragmatismului (practic, singura ideologie care ne-a mai rămas este cea a lui « trebuie ! »), dezmembrarea sistemului de valori, fărâmițarea corpului social în minorități elective, consolidarea clasei dominante (democrația este o oligarhie), puterea absolută a banului (într-o lume de egali, singurele diferențe între oameni sunt cele legate de bani), dezinteres pentru viața cetății, grad sporit de confort individual, evantai nesfârșit al strategiilor de evadare.

 

Acest articol a apărut mai întâi pe blogul autorului