Mintea nu-i un vas care sa fie umplut, ci un foc care trebuie intretinut. -Plutarch-

Tokyo, Imperiul Japoniei, sediul Amiralității, anul 2286

Amiralul Oda citește mesajul cifrat primit chiar adineauri de la oamenii săi din Orașul Interzis. Bătrânul soldat este șocat de conținutul scrisorii și nu știe pur și simplu cum să reacționeze. Textul telegramei este cât se poate de clar:
"Femeia pusă sub supraveghere în Orașul Interzis este târfa lui Komura. În mod surprinzător sau poate că nu, exact acum două ore a ieșit din sediul Corporației îmbrăcată modest și s-a legitimat cu un pașaport kazah. Din câte știm, actul este autentic. Ceea ce a i-a surprins pe agenții noștri din teren este fața d-nei Kirilova, potrivit legitimației sale de identitate. Nu seamănă absolut deloc cu cea pe care noi o știm ca fiind d-na Kawasaki, mai mult ca sigur este vorba de un truc al medicinei moderne. Menționez că în cei cinci ani de când o supraveghem, aceasta a comis azi prima și singura eroare. A căzut de pe bicicletă și s-a rănit la un picior. Picăturile de sânge rămase la fața locului au fost analizate și suntem în măsură să vă confirmăm adevărata sa identitate. Este vorba de un agent străin extrem de periculos și care ne-a fost semnalat de colaboraționiștii coreeni încă din timpul conflictului. Nimeni nu știe pentru cine lucrează sau adevărata sa identitate. Cu siguranță, însă, este un dușman al Imperiului și o colaboratoare a viceamiralului Komura, pe care îl secondează cu brio de multă vreme. În plus, faptul că arată diferit înseamnă că femeia are o întâlnire cu victima sa potențială. Atenție, nu a dat niciodată greș".

Oda tremură de nervi. Peste o oră are stabilită o întâlnire de afaceri cu dna Kirilova, care s-a oferit să tranzacționeze în numele guvernului său livrarea a 500 rachete sol-aer către Marina Imperială a Japoniei.

- Întâlnirea este un bluf. Javra vine să mă ucidă. Dar, de ce? La ce i-ar folosi moartea mea? Cine naiba e femeia asta? Și dacă o ucid eu, atunci vor exista consecințe? De ce natură?

Dubiile lui Oda durează doar câteva secunde. Deja s-a hotărât. O va ucide și va face ca nimic să nu rămână după ea.

Linia de mare viteză Kyoto - Tokyo.

Agentul Mariko privește pe geam și pentru prima oară în viață se teme.

- Cum am căzut ca proasta de pe bicicletă? Oare eram urmărită? Am fost atât de tâmpită încât să nu mă asigur că nu am coadă? Dar oamenii mei de ce nu m-au avertizat?

Privește cu atenție ecranul de la ceasul de semnalizare. Ledul clipește intermitent.

- Da, răspunde ea. Fii scurt.

- Doamnă, ați fost deconspirată. După ce v-ați sculat de pe jos și ați plecat, o mașină de la Intervenții a apărut de nicăieri și credem că au reușit să regăsească urme din sângele dvs. Caz în care știu cine sunteți. Mă rog, știu doar partea de poveste din Japonia. Nu pot și nu au cum să meargă mai departe. Vă rog, deci, anulați misiunea și părăsiți imediat țara. E un ordin!

Klara închide aparatul, după care îl dezasamblează și distruge manual toate componentele din plastic.

- Nu pot să dau înapoi. Oda nu știe cine sunt. Tot ceea ce știe este faptul că sunt aliata lui Komura și va încerca să-l lovească pe acesta prin mine. Risc să fiu violată și bătută, în niciun caz nu-și va permite să mă elimine. Bănuiește că-l am cu ceva la mână din perioada Războiului din Coreea. Și, oricum, dacă nu-l ucid, soarta lui Komura este pecetluită.

Klara știe deja cum îl va ucide. Îi va înfunda ochii în orbite cu degetele ei exersate în ani lungi de jiu-jitsu. Dar. în ceea ce-l privește pe Oda, se înșela. Amiralul nu era atât de subtil, pur și simplu plăcerea sa principală era aceea de a ucide.

Aeroportul militar din Maryland, Uniunea Nord-Americană, 12 ani mai devreme

Șapte jeepuri se îndreaptă cu sirenele pornite către birourile căpitanului Walker. Acesta priveste amuzat cum mașinile vin în șir indian cu toată viteza, dar și felul măiastru în care sunt conduse.

- There comes the Feds, zâmbește Walker.

După care se duce la interfon și anunță sec:
- Să urce doar bolovanul cel mai mare în grad, restul să rămână afară.

Peste două minute, un negru imens și transpirat intră în biroul său.

- Sunt agent special Cornwall, d-le căpitan. Am misiunea de a o aresta pe d-ra Luiza Markovic, cetățean croat sau, în eventualitatea în care a trecut deja frontiera, să plasez avionul pe o linie moartă până luni, atunci când voi avea un ordin federal de reținere a avionului.

- Dă-mi și mie mandatul de arestare, d-le agent.

Walker întinde mâna și primește mandatul. După ce îl citește cu atenție, îi răspunde omului de la FBI.

- Prea târziu. Avionul va primi sau a primt deja liber de zbor.

- Nu-i nicio problemă, căpitane. Dacă este în aer, trimite o flotilă să-l intercepteze și să-l facă să aterizeze imediat.

- Îmi pare rău, dar n-o s-o fac. Consider că nu există niciun motiv de reținere al avionului, nici al pasagerilor. În plus, d-ra în cauză este protejată de inclusiv de patru ofițeri americani.

- Ăia sunt niște mercenari, căpitane! Te opui unui mandat federal de arestare?

Walker e un tip blând, dar nu prea are chef de glume. Se îndreaptă de spate, după care i se adresează din nou ofițerului de culoare.

- Faptul că te afli aici, într-o unitate militară, este pentru că ți-am permis eu acest lucru. FBI nu are jurisdicție aici, doar procuratura militară sau președintele îmi pot ordona. În rest, te poți șterge la fund cu mandatul ală.

După care, ia microfonul în mână și spune apăsat:
- Dați drumul avionului. Liber de zbor către Croația!

Corwall se scoală în picioare și începe să răcnească
.
- O să-ți pară rău că te-ai pus cu FBI, căpitane! O să am grijă personal de tine!

Walker luă din nou microfonul și lansă un nou ordin:
- Allan, vino cu niște băieți și dă-l afară pe Cornwall. Și transmite-le celorlalți de la FBI să părăsească imediat sediul unității militare, altfel îi arestez pentru spionaj și diversiune. Faptul că au intrat înăuntru este o favoare personală a cărei durată a expirat. La revedere, d-le ofițer!

- O să mă implori ca să te iert, Walker, fira-ai tu să fii!

Au fost ultimele cuvinte inteligibile ale negrului. La un semn al căpitanului, două gorile i-au pus o cagulă în cap și i-au imobilizat mâinile la spate.

În sfârșit, avionul către Croația începe să se miște, ia viteză și își ia zborul. Amalia și Zeljko se îmbrățișează. Amalia plânge de-a binelea de emoție.

- Mai e atât de puțin... Croația, vin!

Monte Carlo, Cazinoul cel Mare, timpul prezent

Doi indivizi privesc un ecran și fumează non-stop. Ambii par uimiți de ceea ce văd, dar niciunul nu pare în măsură să rupă liniștea. În cele din urmă, unul dintre ei, un blond ciolănos și adus de spate deschide gura:
- Marco, este ceea ce cred?

-  Da, șefule, "Leul" e din nou în treabă. Dar, de data asta pierde milioane, nu câștigă. Iar la ruletă chiar că e cel mai bun! În plus, nici măcar n-a făcut vreun efort să se ascundă. Pare că își bate joc de noi.

- Asta vrea să însemne că dorește să se știe că el este cel care va executa misiunea și, cel mai important, că orice am face nu vom putea împiedica atentatul. Pentru că de un atentat este vorba, Marco, sper că ești de acord cu mine.

Celălalt, un brunet micuț și îndesat, rămâne pe gânduri. După care, se duce la geam și scuipă din toți rărunchii.
- Marco, ți-am mai spus, nu așa se procedează. Dacă scuipi în sus, Mistralul îți va duce flegma pe Coasta de Azur, dacă scuipi în jos, saliva ta va uda plajele italiene, împinsă fiind de Alizeu. Dacă, însă, vrei ca udul să cadă în capul vreunui miliardar american chel, trebuie sa scuipi către dreapta și s-o faci chiar cu avânt.

- Ce vrei, șefule, ghinionul unei țări mici!

- Țară, my ass, face bossul, Giuseppe Mintali pe numele său, șeful serviciilor secrete monegasce. Sună-l pe Chris, cere-i identificarea oficială a Leului și, după confirmare, semnalează-l francezilor. În niciun caz italienilor. Ne-au tras țeapă ultima oară și mi-am jurat că-mi voi lua revanșa.

- Bine, șefu', făcu Marco, care deja se gândea să-i dea un mail amicului Piero de la Sigurimi Italia:

- Orice-ar fi, nu pot lăsa un terorist să se plimbe nestingherit în Europa, doar pentru că șeful meu are boală pe italieni. Leul va cădea până la urmă, dar ceva îmi spune că numai francezii pot s-o facă. Sunt cei mai buni, dar chiar și ei au dat chix în fața Leului. Sper să nu avem de-a face cu un nou caz Șacalul, zâmbește pentru sine Marco Antonetti, un monegasc filoitalian si filofrancez în egală măsură, lucru rar printre cele numai câteva zeci de mii de cetățeni monegasci.
                                                  - Va urma -