Doar doi viețuitori se află în cadrul Mânăstirii Basarabi, zidită după modelul așezării rupestre. Dar știu că  Dumnezeu le este alături și că lucrează prin pronia Sa Divină.  Această grădină a lui Dumnezeu, la temelia căreia au fost doar 200 de lei, este un altar de rugăciune și o adevărată mângăiere pentru sufletele care au fost chinuite.

Canalul Dunăre-Marea Neagră – un canal construit din ordinul lui Stalin și început în anul 1949, devine în scurt timp un lagăr pentru deținuții politici din România.  Un canal care nu a fost construit cu sudoarea muncii obișnuite, ci cu sudoarea chinurilor și durerilor, iar în multe cazuri chiar și cu moarte. Ceea ce pentru conducătorii din perioada comunismului a fost un vis împlinit, pentru alte suflete a fost un coșmar sângeros.

Acest șantier al groazei care cuprindea mai multe tabere, a înghițit mii de suflete;  de la români simpli, femei, tineri, bătrâni, care erau considerați inamici ai regimului comunist (”dușmanii de clasă”), până la teologi, preoți duhovnici, episcopi sau intelectuali de valoare ai României. Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Valerian Trifa, Mitropolitul Vasile Lăzărescu, Mitropolitul Antonie Plămădeală, arhimandriții Arsenie Papacioc, Ilarion Argatu, Iustin Pârvu, Sofian Boghiu, Teofil Pârăian, preoții Arsenie Boca, Dumitru Stăniloae,  Ioan Galeriu, Gheorghe Calciu, Ilie Lăcătușu, monahul Nicolae Steinhardt, Valeriu Gafencu, Corneliu Coposu, Ion Simionescu (medic chirurg renumit al țării), Ioan Farcaș, Ion Duca, Alexandru Ghica, Mircea Vulcănescu, sunt doar câteva nume importante ai listei de deținuți politici ce se află la monumentul ridicat pe drumul ce duce către Mânăstirea tuturor Sfinților Români-Galeșu.

Când am pășit pe malul acestui canal, în mintea mea s-a derulat un film trist, în care îmi imaginam cum deținuții erau bătuți,  lăsați fără mâncare dacă nu își îndeplineau norma zilnică de muncă, batjocoriți, umiliți și chinuiți. Iar apoi am revenit ușor, ușor la realitate. Însă, când am revenit la realitate, am pornit din nou la drum, iar la câțiva pași am descoperit un loc minunat, Mânăstirea Basarabi.

În anul 1957, s-a descoperit în dealul de cretă din comuna Basarabi, jud. Constanța, un ansamblu monahal datând din secolele X-XI. În anul 2001 viața monahală de pe această vatră a luat din nou ființă încet, încet, prin construirea Mânăstirii Basarabi lângă dealul de cretă. Având în vedere faptul că zona este sensibilă, autoritățile au eliberat cu greu un aviz de construcție, de teamă că ansamblul mânăstirii va presa malul, iar bisericuțele de cretă s-ar putea prăbuși – cu toate că înainte de această construcție aici era de fapt o groapă de gunoi, iar pentru aceasta nu s-a mai pus problema că pune în pericol situl rupestru.

Aici l-am întălnit pe Parintele Ieromonah Rafael, un om simplu, smerit, blând, care a trecut prin multe cumpăne, dar pe care le-a trecut cu bine cu ajutorul lui Dumnezeu, așa după cum mărturisește chiar dânsul. Nimic nu este întâmplător și cu siguranță Dumnezeu i-a îndrumat pașii către această mânăstire pentru a da o nouă viață de mânăstire,  împreună cu Părintele Teotim, starețul Mânăstirii Basarabi. Deși sunt doar doi viețuitori în cadrul acestei mânăstiri, dânșii știu că nu sunt singuri. Știu că Dumnezeu le este alături și că lucrează prin pronia Sa Divină. „La început, aici a fost o groapă de gunoi”, povestește părintele Rafael. „A durat doi ani până când am scos gunoiul din groapă și alți doi ani pentru a aduce pământ și a nivela terenul. Locul acesta a fost început cu doar 200 de lei. Atât am avut în buzunar, 100 de lei de fiecare.” Nimănui nu îi este ușor cu doar 100 de lei în buzunar. Ce poți cumpăra mai întâi? Mâncare? Îmbrăcăminte? Ce este prioritar pentru plată? Utilități? Muncitori? Utilaje? Dar părinții au urmat cuvintele Mântuitorului: "nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? (…) Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă" (Matei 6, 31;33).

Părintele Rafael mărturisește că biserica este zidită după modelul așezării rupestre și chiar catapeteasma este reprodusă după respectivul model. De pe catapeteasmă lipsește o icoană deoarece și în biserica rupestră sunt doar 11 icoane cu praznice împărătești.

După această poveste spusă din inimă, Părintele a făcut un îndemn la rugăciune. "Dumnezeu nu cere să ne rugăm cu orele. Ci cere să ne rugăm din inimă. Probabil multă lume observă că în timpul rugăciunii se așterne o pace, bucurie. Această pace ne este oferită de Hristos și o oferă celor care Îl iubesc.”

Acest îndemn al părintelui m-a dus la un gând minunat. Această grădină a lui Dumnezeu, la temelia căreia au fost doar 200 de lei, este un altar de rugăciune și o adevărată mângăiere pentru sufletele care au fost chinuite. Faptul că aceste suflete trecute la Domnul, sunt pomenite la Sfânta Proscomidie, la Sfânta Liturghie, dar și la alte slujbe, aduce o tămăduire durerilor trupești și sufletești. Rugăciunea este un balsam de mângăiere pentru cei adormiți. Doar cei vii mai pot aduce alinare celor trecuți la Domnul, iar această alinare vine doar prin iubire în rugaciune.