Condacul (τὸ κοντάκιον) este o formă particulară a unei părți din utrenia slujbelor asmatice. Structura majoră a slujbelor din Biserică a rămas relativ aceeași din vremurile apostolice pînă azi. Slujba de dimineață (numită în românește utrenie) este una din cele șapte „laude” de peste zi și a avut și ea propria sa evoluție istorică. Din primele veacuri pînă astăzi, utrenia slujbelor spre Duminică și spre marile praznice a avut un conținut mai aparte, dedicat respectivei sărbători.

Întrucît de multe ori, în cinstea Duminicii sau a praznicului care urma, Creștinătatea a socotit că este nevoie de slujbe mai fastuoase, mai lungi, cu un conținut teologic dedicat, deja din veacul al IV-lea se poate observa în imnografilor Bisericii o atenție specială dată slujbelor de seară (vecernia), de miezul nopții (miezonoptica) și de dimineață (utrenia) dedicate respectivei sărbători. Din primele veacuri în care Creștinismul s-a putut manifesta liber a fost adoptată o formă specială a acestor trei slujbe, unite cu Sfînta Liturghie, numită priveghere de toată noaptea (παννυχίς[1] sau παννύχιος εὐχή). În cadrul acestei privegheri, în veacul al V-lea a fost introdusă o rînduială aparte, o secțiune imnografică numită condac.

Condacul și-a luat numele de la sulul de papirus sau de pergament pe care era scrisă respectiva cîntare. Motivația stă în aceea că majoritatea cărților folosite în cultul creștin era sub formă de codex, iar sulul / condacul care era folosit pe amvon de psalții (cîntăreții) Bisericii era excepția[2]. Există chiar mărturia unui manuscris din secolul al XI-lea[3] în care sînt zugrăviți psalții care urcau pe amvon la cîntarea Acatistului ținînd în mîini sulul pe care era scris condacul.

Primele mențiuni ale apariției rînduielii cîntării condacului provin din Patriarhia Antiohiei[4], din veacul al V-lea, iar în scurtă vreme această rînduială este adoptată și la Constantinopol, de unde se răspîndește în toată lumea ellinofonă. Primii compozitori de condace provin din același veac și îi cunoaștem sub numele de Kyriak, Anastasie și Roman Melodul. Acesta din urmă a fost cel mai prolific compozitor de condace din istorie.

Tocmai datorită lungimii condacelor compuse în veacurile V-VII și faptului că primele dintre ele apar în Patriarhia Antiohiei, locația geografică din care în a doua jumătate a sec. al IV-lea s-au răspîndit cele trei tipuri de imnografie compuse de către Sfîntul Efrem Syrul (+373)[5], mulți dintre cercetătorii și editorii[6] acestor condace au înclinat să le numească „omilii poetice”, socotindu-le ca fiind o variantă ellină a unei părți din imnografia syriacă / aramaică.

Această specie aparte din cîntarea utreniei privegherilor nu s-a numit întotdeauna condac (nume pe care l-a primit abia în veacul al IX-lea). Dincolo de ceea ce se înțelege astăzi în Biserica Ortodoxă prin condac și icos (aceste compoziții imnografice așa cum le cunoaștem astăzi și-au primit tiparul și locul în interiorul slujbelor într-un proces mai lung, între sec. IX-XIII), condacul a fost numit inițial imn, o scriere sub formă de poem cu 11 – 33 de strofe.

Pentru a diferenția condacul din primul mileniu de ceea ce se înțelege astăzi prin condac[7], de aici înainte îl voi numi pe primul imn condac. Strofele imnului condac erau compuse după o formă metrică fixă intitulată irmos (εἱρμός). Prima strofă a unui imn condac era numită prooimion (προοίμιον) sau kukulion (κουκούλιον) și conținea un rezumat teologic al celorlalte strofe. Prooimionul era urmat de un refren, care, cel mai probabil, se cînta de tot poporul, pe cîtă vreme strofele imnului condac erau încredințate unui foarte bun psalt. Uneori ultimul vers din strofă avea funcția de refren, numit efymnion (ἐφύμνιον).

O caracteristică a imnului condac era aceea că strofele erau compuse cu acrostih[8]. Cele mai vechi astfel de imne sînt compuse cu acrostihuri alfabetice (o tipologie care își are probabil rădăcinile în modelul ebraic al Psalmilor 24, 33, 36, 110, 111, 118 și 144). Sf. Roman Melodul este ușor de recunoscut ca autor al unui imn condac prin aceea că acrostihul acestuia este întotdeauna „Imn al smeritului Roman” (τοῦ ταπεινοῦ Ῥωμανοῦ ὁ ὕμνος). Strofele imnului condac sînt intitulate icoase / icos (οἴκος)[9], cuvînt ce nu are legătură atît cu vreo casă ori sălaș al cuiva, ci este traducerea în limba greacă termenului syriac/aramaic ܒܝܬܐ (bayta) care desemnează atît casa, cît și strofa.

Adoptarea imnului condac în cultul de catedrală constantinopolitan a dus la răspîndirea sa în toate zonele în care s-a slujit în limba greacă, inclusiv în sudul Italiei, de unde unele astfel de compoziții au fost traduse în latină.

Imnele condac au fost adunate în colecții manuscrise dedicate, inițial cuprinzînd doar textul, apoi, după apariția și răspîndirea notației neumatice (sec. VII-IX), și în colecții cu notație psaltică numite Condacare. Din păcate, nu ni s-a păstrat nici un Condacar neumatic constantinopolitan, însă au ajuns pînă la noi copiile slavone ale unor traduceri făcute în sec. X, cel mai probabil, reflectări ale cultului de catedrală din Sfînta Sofia de altă dată.

Imnul Acatist a fost tradus în limba latină în jurul anului ~800, într-un context carolingian[10], pentru o mai bună sincronizare liturgică cu slujbele constantinopolitane și a fost folosit în cultul apusean pînă în veacul al XIII-lea. Sub influența edițiilor și studiilor ce i s-au dedicat în ultima sută de ani, Acatistul a primit mai multe traduceri occidentale în limbile moderne.

De la apariția tiparului, Imnul Acatist s-a bucurat de mai multe ediții în limba greacă, de la cele mai simple și nepretențioase, pînă la edițiile critice și cele pe metrică.

O primă ediție a fost cea a lui Aldo Manuzio, în Poetae christiani veteres, vol. II, Venezia 1501/1502. Ea a fost urmată de textul grec din diferitele ediții ale Triodului în limba greacă, tipărite pentru uzul creștinilor ortodocși, tot la Veneția, în 1565, 1586, 1599, 1624, etc.

O primă ediție cu o minimă grijă asupra împărțirii metrice și în versuri a fost cea a lui Giuseppe Maria Querci, un bibliotecar din Florența, care a inclus Imnul Acatist, împreună cu o traducere latină, în volumul 92 (col.1335-1348) al celebrei colecții Patrologia Graeca a lui J.P. Migne, atribuind imnul poetului byzantin Gheorghe din Pisidia.

După aceste ediții au ajuns tuturor cunoscute, interesul cercetătorilor pentru Imnul Acatist a crescut, de la generație la generație, din ce în ce mai multe studii fiindu-i dedicate. Unul din aspectele care au intrigat cel mai mult a fost cel legat de metrica compoziției originale.

Wilhelm Christ și Matteo Paranikas au publicat o primă ediție[12] metrică în anul 1871, urmată de o altă ediție și propunere de împărțire metrică, sugerată de cardinalul J. Pitra, în anul 1876[13], și de o altă ediție, cu o altă propunere metrică, a învățatului grec Sofronie Evstratiadis, în 1917[14].

Alte ediții și propuneri metrice au tipărit muzicieni ca Egon Wellesz[15] sau filologi ca Gérard Meersseman[16]. În cele din urmă, una din edițiile care s-a dorit a fi definitivă, și ca propunere de text critic, și ca împărțire metrică, a fost cea a lui Constantin Atanasie Trypanis, din 1968[17]. Aceasta a rămas ca ediția de referință a Imnului Acatist pînă în zilele noastre.

În epoca noastră, Ermano Toniolo a publicat mai multe studii dedicate Imnului Acatist și o ediție[18] dorită a fi „definitivă” ca împărțire metrică.

Începînd cu veacul al VII-lea, mai multe scrieri sunt dedicate Acatistului Bunei Vestiri, relatînd minunile pe care Prea-sfînta Născătoare de Dumnezeu le-a lucrat cu creștinii. Poate cea mai impresionantă dintre ele este cea legată de minunata victorie obținută de locuitorii cetății Constantinopol aflați sub asediul combinat al perșilor și avarilor la anul 626, în vreme ce împăratul Heraclius și armata imperială erau într-o lungă campanie de război cu imperiul persan. Textul acestei relatări și alte două scurte istorii, legate de asediile din anul 677 și din anul 717, au fost traduse pentru prima dată în limba română în Triodul tipărit la anul 1700 și fac încă parte integrantă din slujba solemnă a Acatistului din a cincea săptămînă a Postului Mare.