Până să-l citesc pe Michel Odent, am avut senzația că singurele lucrări gravisime cu care m-am întâlnit (în afara celor teologice) sunt cărțile de antropologie agricolă. Adică, daca-ți spune David D. Montgomery că, acolo unde astăzi sunt deșerturile din Orientul Apropiat, a fost cândva ținutul fertil al Mesopotamiei, și că peisajul dezolant de azi este rezultatul irigațiilor cu apa din Tigru și Eufrat, ai suficiente motive să pui sub semnul întrebării ceea ce pentru mulți trece drept soluția absolută la schimbările climatice.

 

Dacă-ți spune Claude Bourguignon că deceniile în care solul fertil a fost sterilizat l-au transformat într-o vată inertă, în care niciun vierme nu-și mai găsește sensul vieții, parcă altfel te uiți la huma românească roditoare. Iar atunci când Franklin H. King îți ilustrează adagiul conform căruia singurele civilizații care au supraviețuit timpurilor sunt cele care posedă știința și practica ameliorării neîncetate și durabile a solului, dându-i exemplu pe chinezi, japonezi și pe coreeni, fermieri de patruzeci de secole, începi să înțelegi că frenezia lumii se poate da peste cap, cum s-a dat pentru multe neamuri deloc proaste, dar deficitare la capitolul bun simț și spirit de observație.

Chirurgul și obstetricianul francez Michel Odent ne deschide o poartă spre un alt set de erori, cele pe care medicina modernă le face în legătură cu nașterea. Contemporan cu noi (pe 7 iunie 2016 a împlinit 86 de ani), a lansat ca specialist conceptul de "maternitatea ca acasă” și este unul dintre promotorii nașterii în apă (pe care nu o vede ca soluție exclusivă, făcând undeva observația că foca, deși are mai multe informații despre apă ca noi, naște pe uscat). A scris primul articol științific care argumentează necesitatea alăptării în chiar ora ulterioară nașterii și este precursorul ideii de cântec prenatal. Începând din 1985 a fost consultant pentru nașterile acasă.

 

Mai presus de toate, este una din vocile cele mai sincere din lumea medicală contemporană, afirmând că "este de neconceput să persiste o asemenea distanță între ceea ce se petrece în sala de nașteri și ceea ce se publică în domeniu”. Într-un mod cât se poate de profund și dincolo de orice ironie ieftină, titlul ultimei sale lucrări, apărute anul acesta, este o întrebare: "Umanitatea va supraviețui medicinei?”

Haideți să facem împreună cu Michel Odent o trecere în revistă a nașterii în epoca plasticului, adică a nașterii alături de specialiștii actuali, care nu cunosc valoarea abținerii terapeutice sau a intervenției minimale, cei mai mulți dintre ei adepți ai medicalizării frenetice a unui act natural a căror înțelegere este, din nefericire, din ce în ce mai obturată. În timpul sarcinii are loc obișnuita scanare cu ultrasunete, care nu aduce nimic valoros, dar procedura este intruzivă, scumpă și cu rol simbolic. Adesea are efect de nucebo (opusul lui placebo), în sensul că este ocazia ca femeia să afle că riscă să aibă un copil cu malformație congenitală gravă.

 

De fapt, face parte din interacțiunea standard să i se spună gravidei că "este prea bătrână sau prea tânără”, că "are tensiunea prea mică sau prea mare”, că "nu a luat acid folic la timp și acum există riscul de spina bifida”, că "nu este imunizată contra rubeolei”, că "are rH negativ”, că "ia în greutate prea repede sau prea încet”, că "este anemică – trebuie să ia fier”, că "fătul este prea mare sau prea mic”, că "are diabet gestațional”, că "are risc de hemoragie fiindcă care prea puține leucocite”, că "placenta e prea jos”, că "după ultima ecografie, se pare că cordonul e înfășurat în jurul gâtului”, că "nu are îndeajuns de mult lichid”, că "are streptococi de tip B în vagin” sau că "dacă nu naște până miercuri, trebuie să inducem travaliul”.

Aici intervine plasticul, material care a transformat majoritatea disciplinelor medicale, construind o nouă relație intre medici, asistente și moașe. Ceea ce Michel Odent numește "revoluția plasticului”, a constituit premisa necesară a standardizării nașterilor la care asistăm în zilele noastre. Mentalitatea industrializării, epitomizată în banda de montaj, exista deja de mult timp – tot ce lipsea era materialul. Iar un material artificial nu putea duce decât la artificializarea galopantă a nașterii: a devenit banal astăzi să vezi o femeie în travaliu, conectată printr-un tub de plastic la o perfuzie intravenoasă.

 

Atunci când nu se recurge direct la cezariană (alt subiect delicat căruia medicul i-a dedicat un volum special, pe care îl vom recenza la momentul potrivit), nașterea "naturală” implică un complex de intervenții neobișnuite: oxitocină sintetică, glucoză, inducerea travaliului la data stabilită de medic, o cameră cu lumină artificială și înțesată de tehnologie, frig, multă lume (inclusiv bărbați), o cameră video. Cireașa de pe tort o constituie compușii plasticului care intră și ei în sângele mamei, apoi în organismul bebelușului, pentru că plasticul nu este inert, deși s-a crezut mult timp acest lucru.

Să detaliem puțin, atât cât răbdarea cititorului ne-o va permite. În mod firesc glanda pituitară a mamei secretă oxitocină, iar acest hormon își are rostul lui, fiind implicat în sociabilitate, în capacitatea de a iubi și în moderarea agresiunii. Din păcate, această secreție nu mai are loc, fiind inhibată de preparatul sintetic și de atmosfera generală încărcată de adrenalină, eventual nervii moașelor care au asistat douăzeci de nașteri într-o tură. O să ziceți că nu contează, pentru că preparatul sintetic "ajută”.

 

Eu vă sugerez, celor care credeți că e bine să fim "ajutați”, să renunțați la mersul pe jos timp de un an, "ajutându-vă” de un scaun cu rotile. După care vă aștept să povestiți cât timp v-a luat să vă reeducați membrele inferioare. Pe bună dreptate, Michel Odent se întreabă ce se va întâmpla cu capacitatea de reproducere a speciei noastre în condițiile în care eliberarea naturală a oxitocinei se degradează de la generație la generație, ca rezultat al unor aspecte care țin de viața modernă, în special nașterea medicalizată.

Din păcate, acesta este doar un aspect al "falsificării” nașterilor, unul din multele pe care statisticile nici măcar nu le percep ca fiind ne-naturale. Anestezia epidurală este altul. Cezarienele de care nu este nevoie se adaugă și ele. Toate aceste "ajutoare” binevoitoare sunt de fapt perturbări ale proceselor fiziologice. A ajuta înseamnă, de fapt, a controla, iar femeile au mai puțină nevoie de ajutor în timpul nașterii decât să se simtă în siguranță fără a se simți observate. Nu se fac suficiente studii care să analizeze conexiunile dintre interferența cu procesele fiziologice în perioada perinatală și apariția bruscă a unor condiții patologice mai târziu, însă cele care se fac indică date îngrijorătoare.

 

De exemplu, slăbirea capacității de a iubi, pornind de la factorii de risc din perioada din jurul nașterii (stres, oxitocină sintetică, adrenalină) ar duce mai târziu la tulburări de tip distructiv printre care se poate menționa: criminalitate juvenilă, autism, suiciduri, dependență de droguri, anorexii nervoase.  

Cum ar trebui să se desfășoare nașterea? Michel Odent nu ne pune în brațe formula apei calde, ci ne trimite în epocile în care bunul simț încă nu era tras în țiplă. Cheia constă în abordarea precaută, departe de voluntarismul strident al epocii noastre. Viitoarea mămică trebuie să fie cât mai liniștită, într-un loc nu prea luminat și suficient de cald, să nu se simtă observată și să fie alături de o moașă calmă, fără tehnologie și fără discuții inutile.

 

Este semnificativ faptul că, în vremurile bune, moașa își petrecea timpul croșetând alături de femeia în travaliu. Mai cu seamă contracțiile trebuie lăsate să vină la sorocul lor, nu după statistici. Dacă bebelușul e în stare bună, lucru constatabil prin procedee neinvazive, de exemplu amnioscopia și măsurarea uterului de către un practician, pentru identificarea vreunei scăderi a lichidului amniotic, nu există nicio grabă. De departe, cel mai comun scenariu este acela în care travaliul se declanșează spontan, iar copilul se naște sănătos.

După care, în pofida științei medicale care izolează copilul de mamă timp de până la două zile, acesta trebuie lăsat în brațele ei din primul moment, existând o mare probabilitate ca acesta să găsească sânul încă din prima oră, noi-născuții umani având reflexul de căutare a sfârcului ca și celelalte mamifere, într-un moment în care mama se află într-o situație hormonală specială și, ca urmare, are și ea capacitatea de a se comporta într-un mod instinctiv. În plus, în primele ceasuri laptele matern este special, se numește colostru și joacă un rol masiv în sănătatea copiilor din primele luni de viață.

 

După naștere, mama nu trebuie să fie distrasă atunci când își descoperă copilul, ea trebuie să fie în contact cu pielea lui, să-l privească în ochi, să-l adulmece. Una dintre interferențele tipice este tăierea imediată a cordonului ombilical. Acest gest cât se poate de inutil, pentru că oricum cordonul devine la câteva ore după naștere subțire, uscat, tare și exsanguin, s-ar părea că perturbă în mod periculos eliminarea naturală a placentei, putând duce inclusiv la tetanosul neonatal.

Durerea din timpul nașterii face parte din tabloul general, iar eliminarea ei prin procedee medicale nu este fără costuri. Durerea este o parte esențială a procesului fiziologic. Astăzi se știe că mamiferele în general, și femeile în particular, controlează durerea nașterii prin eliberarea de endorfine, substanțe asemănătoare cu morfina. Acestea stimulează secreția de prolactină, hormonul matern al lactației. Astfel, toate sunt înlănțuite, începând cu durerea fiziologică din travaliu, trecând prin eliberarea hormonului necesar în secreția laptelui și terminând cu alăptarea propriu-zisă. Orice încercare de a elimina în mod electiv durerea va neutraliza acest lanț de evenimente. O cezariană planificată înainte de travaliu nu dă nicio garanție că bebelușul (în special plămânii lui) este perfect matur. Hormonii materni și fetali asociați cu progresul travaliului contribuie la maturizarea plămânilor.

 

Riscurile ridicate de probleme respiratorii ulterioare sunt bine documentate în literatura medicală. În general, o cezariană fără travaliu implică faptul că fătului nu i s-a dat oportunitatea de a-și declanșa sistemul propriu de hormoni de stres. Dificultățile în alăptare sunt mai probabile decât în cazul unei cezariene precedate de travaliu.

Într-o practică medicală normală, care respectă femeia și copilul, obiectivul primar nu este acela de a elimina durerea din timpul nașterii, ci de a face nașterile cât mai ușoare posibil, astfel încât să reducem nevoia de asistență farmacologică. În caz contrar, trebuie să ne asumăm niște costuri reale, pe termen lung, atât ca indivizi cât și ca specie. Nu, nu mă refer la bani, am spus "costuri reale”, iar banii sunt ficționali. Standardizarea și frenezia lucrează împotriva noastră. Concentrarea pe potențiale probleme are un efect "nocebo” inerent, dând peste cap starea emoțională a femeilor însărcinate și a familiilor lor.

 

Revoluția plasticului, pe care o trăim noi, a dus la apariția unei umanități supra-medicalizate. Iar patologizarea actelor naturale nu ne face mai sănătoși, ci mai bolnavi și, da, mai dependenți. Este bine știut că domesticirea unei specii duce la scăderea masei cerebrale. Am fi naivi să ne imaginăm că noi constituim excepția de la această regulă.

 

Articol apărut inițial pe blogul autorului