Ȋntr-un interviu acordat jurnaliștilor de la sursadevest.ro, Mitropolitul Banatului povestește, cu lacrimi în ochi, despre copilăria sa plină de lipsuri și despre dragostea pentru cele sfinte. Despre cum a asistat la „lămurirea” țăranilor, în timpul colectivizării, dar și despre scânteia ce i-a sporit dragostea pentru carte.

Înaltpreasfinția Sa Ioan Selejan, Mitropolitul Banatului, s-a născut la 14 noiembrie 1951, în localitatea Pietrani, județul Bihor, fiind al patrulea copil al părinților săi, Ioan și Ilca. Școala primară a urmat-o în satul natal Pietrani.

„N-am avut o copilărie prea fericită pentru că am prins epoca în care, în țara noastră, tricolorul era în umbra steagului roșu”, spune ÎPS Ioan Selejan „M-am născut într-o casă în cadrul căreia câteva grinzi proveneau din biserica arsă de lemn, de la 1762. Din familia noastră erau, în urmă cu 300 de ani, dieci, deci știau să citească și să cânte la strană, și-au salvat câteva grinzi, le-au pus în tavanul casei. Pe ele se mai păstrau câteva fragmente de pictură, și de aceea eu am spus mereu că înainte de a-mi vedea pe mama și pe tata, mai întâi L-am văzut pe Dumnezeu și pe Maica Domnului în icoana din grinda din casă. Și celor care mă mai întreabă cum de am ales drumul acesta, al bisericii, le spun, într-un fel metaforic, că m-am născut într-o biserică.

Ȋncă de la început, în timpul școlii generale, tata era plecat de acasă, muncea deja în sistemul petrolier, mama, cu bunicul și cu mine eram acasă, și am prins momentul februarie - martie 1962, când asupra țăranilor se făcea o presiune extraordinară, pentru a se înscrie în colectiv. Și mi-aduc aminte cum în fiecare seară mama era chemată la un birou amenjat acolo, undeva, la căminul cultural din sat, unde erau chemați țăranii, pentru așa-zisa lămurire. Așa circula atunci vorba prin sat: «l-a chemat pe cutare la lămurire». Deci, lămurirea era deja o instituție, în vremea aceea. Și, întrucât se lăsa cu injurii, cu bruscări, cu bătăi, biata mama mă lua cu ea în fața acestei instanțe comuniste și când încercau să o bruscheze, să o lovească, eu plângeam. O îmbrățișam pe mama și plângeam. Și-atunci, ei se retrăgeau.”

 

„Copilăria mea n-a fost fericită... A venit apoi colectivul în ’62, în 15 martie, și tata m-a luat apoi cu el la oraș, la Târgu Mureș, în zona unde lucra. Deja lucra în gaze acum, și acolo am pășit și eu în lume. Eram un sat mic, în jur de 120 - 130 de familii și, după ce în viață am mai avut contact cu mai multe limbi străine, mi-am dat seama că eu, când am plecat din sat, nu cred că știam mai mult de 300 de cuvinte în limba română, mărturisind că satul nostru nu era o altă etnie, ca să zic așa, o altă limbă... Dar acesta era nivelul de la care am plecat eu, după patru clase primare din sat.

Cu un an înainte de terminarea colectivizării, tata reușise să cumpere o pereche de cai. Pentru că nu aveam decât o vacă, și pământ am avut puțin: 86 de arii, asta a fost averea cu care am intrat în colectiv. Și l-am auzit pe tatăl meu spunându-i bunicului: «învață pruncul să umble cu caii, că mai are un an de școală». Ei, a dat Dumnezeu că lucrurile s-au întâmplat într-o altă formă, și după aceea am mers la oraș, unde tatăl meu a investit în mine o sumă importantă de bani. 

Aud astăzi tot mai mulți părinți care spun că cheltuiesc foarte mulți bani cu copiii lor, pentru școală și așa mai departe, și eu le-aș spune, contabilicește, cât a cheltuit tata cu mine: 5 lei. Eram în clasa a V-a, a văzut că făceam Geografia politică și economică a Europei și a văzut din carte câteva hărți, ș-atunci m-a dus la o librărie și a văzut acolo o hartă a Europei, format mai mare, care a costat 5 lei. A cumpărat-o, mi-a dat-o și-am mers cu ea acasă, am pus-o pe un perete deasupra patului, și de-acolo tata mereu mă întreba: cu cine se învecinează noastră. Și nu prea era de acord tata, îmi spunea «vezi că n-ai spus toți vecinii țării noastre», bineînțeles, cum învățase el, înainte de război, alții erau vecinii noștri...  

 

Și de la dragostea aceasta de hartă, de Geografie, am luat primul 10 la Geografie, și de aici apoi au început să sporească și celelalte note, celelalte deschideri spre celelalte materii. Aceasta a fost scânteia.”