ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


În duminica a VIII-a după Paști, a Rusaliilor, de sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh, este rânduit să se citească la Sfânta Liturghie din Biserica Ortodoxă două fragmente din Sfânta Evanghelie după Ioan: capitolul 7, versetele 37-53, și capitolul 8, versetul 12.
 
„În ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii –, Iisus a stat între ei și a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din lăuntrul său. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Deci, mulți din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Prorocul. Iar alții ziceau: Acesta este Hristos. Iar alții ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din seminția lui David și din cetatea Betleem, de unde era David? Și s-a făcut dezbinare în mulțime pentru El. Și unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei și la farisei, iar aceia le-au zis: De ce nu L-ați adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește Acest Om. Deci le-au răspuns fariseii: Nu cumva ați fost și voi amăgiți? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulțimea aceasta, care nu cunoaște Legea, este blestemată! A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi și nu știe ce a făcut? Ei au răspuns și i-au zis: Nu cumva și tu ești din Galileea? Cercetează și vezi că din Galileea nu s-a ridicat proroc. Și s-a dus fiecare la casa lui. Deci, iarăși a vorbit Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ev. Ioan 7, 37-53; 8, 12)

În predica sa din anul 2005 de la Duminica Pogorârii Sfântului Duh, vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania explică așteptarea în care se aflau sfinții apostoli după Înălțarea la Cer a Domnului Iisus Hristos, Care le promisese atât că va rămâne cu ucenicii Lui până la sfârșitul veacurilor, cât și că le va trimite un alt mângâietor, pe Duhul Adevărului, Care se coboară peste aceștia la cincizeci de zile după Învierea Domnului. Cincizecimea, Pogorârea Sfântului Duh, este actul de naștere a Bisericii lui Iisus Hristos, precum și momentul în care Împărăția Cerurilor se deschide față de oameni prin mijlocirea Sfintelor Taine ale Bisericii. 

„Sărbătoarea de astăzi, Pogorârea Duhului Sfânt, este una din cele mai frumoase și luminoase pe care le avem în calendarul creștin-ortodox. Duminica de astăzi se mai numește și a Rusaliilor, pentru că, într-un fel, ca anotimp, ea coincide cu o veche sărbătoare în care strămoșii noștri romani sărbătoreau trandafirii, rozele, sărbătoare care se numea Rozalia și care a dat românescul Rusalii. Este primăvară, verdeață, recoltele încep să promită să se ridice, este și sărbătoarea în care noi ne rugăm pentru holde, de aceea, prin tradiție, bisericile și casele creștinilor sunt împodobite nu numai cu ramuri de tei, dar și cu spice verzi de grâu, cu spicele care sunt gata să se coacă, spre binecuvântarea și hrana noastră. 

Iubiții mei, toți știm din Crez, sau cel puțin elementar, că Duhul Sfânt este a treia Persoană a Sfintei Treimi, împreună cu Tatăl și cu Fiul, cu Care este închinat și mărit. El este dătător de viață și Duhul Adevărului prin excelență. El nu S-a manifestat doar odată cu Cincizecimea, despre care vă voi vorbi astăzi. El S-a manifestat încă înainte de începutul lumii, pentru că El co-exista împreună cu Tatăl din Care izvorăște și cu Fiul, pe Care Tatăl L-a născut mai înainte de toți vecii.

Ne spune Cartea Facerii că înainte de-a fi făcut Dumnezeu universul apele pluteau pe deasupra genunii, a adâncului fără fund, iar Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Duhul Sfânt este dinamica lui Dumnezeu. El e totdeauna în mișcare. Pentru aceasta e bine să vă spun că în limba greacă cuvântul „pneuma” înseamnă în același timp „vânt”, dar înseamnează și „duh”. Așa cum vântul este veșnic fără odihnă – dacă nu bate, cel puțin adie, în chipul zefirului, tot așa și Duhul Sfânt e într-o permanentă neodihnă creatoare. El atunci, la începuturi, Se purta pe deasupra apelor când totul era nemișcat, încremenit, pentru că pământul nu exista. Apele înseamnă doar haosul primordial, nimicul din care Dumnezeu a creat lumea. Iar Duhul Sfânt era Acel Care pregătea ogorul pentru ca să primească sămânța și să rodească lumea cu toate ale ei. Duhul Sfânt este Cel Care i-a insuflat pe profeții Vechiului Testament. Duhul Sfânt este Cel Care l-a insuflat pe Ioan Botezătorul să-L vestească pe Mesia. Duhul Sfânt este Cel Care S-a arătat în chip de porumbel, pentru că altfel nu poate fi văzut, întocmai ca și Tatăl, la Botezul Domnului pogorându-Se deasupra Fiului lui Dumnezeu, Care de-abia ieșise din apă. Duhul Sfânt o umbrise pe Fecioara Maria la Buna Vestire, atunci când L-a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Duhul Sfânt a adiat în ființa Elisabetei atunci când aceasta a primit-o pe Sfânta Fecioară Maria, rudenia sa, în vizită, în timp ce Elisabeta îl avea în pântece pe viitorul Ioan Botezătorul. Duhul Sfânt este cel despre care ne-a vorbit Mântuitorul Iisus Hristos și în Evanghelie astăzi. Duhul Sfânt este o Apă Vie, Care se revarsă în sufletul fiecăruia și care, la rândul ei, devine izvor de Apă Vie pentru alții. O spusese Domnul și în convorbire cu femeia samarineancă. Duhul Sfânt, așadar, așa cum este și apa în veșnică mișcare, fie că curge în râuri, fie că se mișcă precum valurile pe ocean, tot așa Duhul Sfânt, repet, este mișcarea prin care Dumnezeu Se manifestă în lume prin a treia Persoană a Sfintei Treimi.

Mântuitorul Hristos, înainte de patima și moartea Sa, le spusese uceinicilor Săi că în curând Se va despărți de ei, pentru că după Înviere Se va înălța la cer, iar ucenicii s-au întristat. Orice plecare, orice despărțire, înseamnă cel puțin mâhnire, dacă nu și tristețe. Iisus le vestea despărțirea de ei, iar ei n-au primit-o cu bucurie. Dar Iisus le-a spus: „Nu trebuie să vă mâhniți. Mai întâi Eu am venit de la Tatăl Meu din Cer, Mi-am îndeplinit misiunea pe care El mi-a încredințat-o, aceea de a vă iubi, de a pătimi pentru voi, de a muri pe cruce și de a învia și este normal ca, de îndată ce Mi-am îndeplinit misiunea, să mă întorc la Tatăl, de la Care am venit. În al doilea rând, Mă duc acolo ca să vă pregătesc vouă loc, pentru că, dacă Eu Mă urc la Cer, și pe voi am să vă trag după Mine. Și vă voi găti acolo locașuri în Împărăția lui Dumnezeu. Dacă nu Mă duc Eu în Cer, nici voi nu puteți veni, pentru că Eu sunt Calea voastră. Și, dacă nu aveți calea pregătită, pe unde puteți să intra în Împărăția Cerurilor? Pe de altă parte, Eu de-acolo, vi-L trimit pe Duhul Sfânt. De ce vi-L trimit? Pentru că Eu v-am învățat foarte multe lucruri în acești trei ani și jumătate. Dar sunt încă multe lucruri pe care nu vi le-am spus, nu pentru că n-am avut vreme sau pentru că n-aș fi vrut, ci pentru că voi, în limitele puterii omenești, nu sunteți de pe-acum în stare să le înțelegeți și să le purtați. De aceea, pentru ce nu v-am spus Eu vouă în mod deliberat, am să vi-l trimit pe Duhul Sfânt, care să completeze ceea ce v-am spus Eu. Și El, Care este Duhul Adevărului, vă va spune vouă adevărul. Voi, însă, să nu vă mâhniți.” Și Iisus i-a luat cu El pe un munte înalt și acolo Și-a luat rămas bun de la ei. Și S-a înălțat la Cer în văzul lor, dar nu înainte de a-i fi binecuvântat și înainte de a le fi poruncit: „Mergând, învățați toate neamurile, învățându-le să păzească pe toate câte v-am poruncit Eu vouă și să le botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.” Sfânta Treime, în cele trei Persoane, rostite de Însuși Mântuitorul Hristos, Una dintre Ele. Dar le-a mai dat o poruncă: „Dar voi să rămâneți în cetatea Ierusalimului până când vă veți îmbrăca cu putere de Sus.”

Și ne spune Sfântul Evanghelist că după această aparentă despărțire ei s-au întors în cetate cu bucurie mare, nu cu tristețe, ca o despărțire, ci cu bucurie mare, din două motive: mai întâi, că Însuși Domnul le spusese: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului”, iar, pe de altă parte, că aveau încredințarea că Domnul Iisus Îl va trimite pe Duhul Sfânt. De ce Domnul Iisus Îl va trimite? Este cumva Duhul Sfânt mai mic decât Fiul? Nu! Dar așa cum Tatăl L-a trimis pe Fiul în lume, așa și Fiul îl trimite pe Duhul Sfânt în lume, nu pentru că ar fi subordonați unul altuia, ci pentru că au comuniunea iubirii. […] Atunci când Tatăl I-a spus Fiului: „Eu cred că Tu trebuie să te întrupezi, să Te faci om, pentru ca pe oameni să-i mântuiești de păcatul strămoșesc, Iisus cu iubire a primit. Și și-a asumat totul. Iar Fiul, la rândul Său: „După ce Eu mă voi urca la Cer, Tu, Duhule, va trebui să mergi pe pământ și să-i înveți pe oameni și să-i sfințești.” Și Duhul tot din iubire a primit acest lucru.

Ucenicii, după porunca Domnului, au continuat să rămână în Ierusalim, deși aveau porunca să meargă la propovăduire. Au rămas într-un fel de așteptare, pentru că Iisus le spusese că-L va trimite pe Duhul Sfânt, dar nu și când  Acesta va veni. Nu au avut de așteptat decât zece zile după Înălțare. Și aflându-se adunați într-o singură casă și într-o singură încăpere la un loc, la un moment dat, în ziua Cincizecimii, care era o sărbătoare iudaică în care mulți pelerini iudei veneau din toate părțile lumii să se închine la templul din Ierusalim, atunci ei, apostolii, stând înlăuntru cu ușile încuiate au auzit ca un vuiet de vânt care vine și adie puternic printre ei și, deodată, deasupra capului fiecăruia, s-a ivit o flacără care ardea fără să se mistuie. Aceasta a fost prezența simțită și văzută a Duhului Sfânt. Fiecare apostol, prin flacăra de deasupra, știa și a simțit că în el a pătruns Duhul Sfânt.

Iubiții mei, acesta a fost momentul Pogorârii Duhului Sfânt. Urmările s-au văzut imediat. Am să vă spun doar câteva dintre ele. Mai întâi, știm din sfintele evanghelii că apostolii, oameni fiind, nu erau scutiți de sentimentul fricii și al lașității. Atunci când și-au văzut Învățătorul arestat și cu mâinile legate în noaptea din Grădina Ghetsimani toți s-au speriat și au fugit prin întuneric, lăsându-L singur. Chiar și Petru, care se jurase că nu-L va părăsi niciodată și că-și va da viața pentru El, atunci când, încălzindu-se la foc, în aceeași noapte, a început să fie recunoscut de una din slujnice, care i-a spus: „Și tu ești cu Galileeanul Care acum este judecat în tribunal și urmează să fie condamnat la moarte!”, pentru ca nu cumva să fie considerat complicele îninuitului, a început să se lepede, până la urmă jurându-se că nici măcar nu l-a văzut vreodată în viață. Știm că după aceea i-a părut rău și s-a căit. Dar vreau să vă spun că frica și lașitatea a funcționat chiar într-un om dur, puternic și mai în vârstă decât ceilalți apostoli, care era Petru. Ce se întâmplă? Acum, deodată, le dispare frica. Le dispare lașitatea. Ei care, de-atâta vreme, ședeau în casă numai cu ușile încuiate, de-acuma deschid larg ușile, deschid ferestrele și ies în pridvor, în fața miilor de pelerini iudei veniți din toate părțile lumii la sărbătoarea Cincizecimii. Se arată pentru prima dată în public. 

A doua minune care se petrece: ei, simpli pescari, oameni neînvățați, devin de-acuma cu mintea limpede și înțeleaptă. Își rememorează tot ceea ce le spusese Iisus în cei trei ani și jumătate, iar Petru, el, pescarul, este primul care vorbește mulțimilor și ține o cuvântare ca un mare teolog, aducând în fața tuturor argumentul că Iisus este Fiul lui Dumnezeu. De ce? Pentru că El a împlinit profeția lui David. Spune David într-un psalm: „Nu-L vei lăsa pe cel sfânt al Tău să vadă stricăciunea”, prin stricăciune înțelegându-se putrezirea, descompunerea cadavrului după moarte. Așadar: „Nu-L vei lăsa pe cel sfânt al Tău să se descompună.” Și toți au crezut că este vorba chiar de David. Dar Petru, Pescarul Petru, spune: „Păi nu poate să se refere la David, pentru că David a murit, a fost îngropat și a putrezit.” „Și dacă profeția nu se referă la David, atunci la cine altul se referă? Că altul mai mare decât David în istoria noastră nu avem.” „Profeția se referă la Iisus Hristos, al Cărui Trup, odată intrat în mormânt, nu a cunoscut descompunerea și putrefacția, pentru că a înviat și înviat ni S-a arătat nouă, celor ce L-am văzut cu ochii noștri, nouă, celor ce am mâncat și am băut cu El după Învierea Sa din morți.” Acesta a fost argumentul puternic. Nu oricine poate să aducă un asemenea argument din Sfânta Scriptură, în care credeau toți evreii și avându-l ca argument puternic însuși profetul David. Iată, deci, cum pescarii devin  dintr-o dată profeți și devin dintr-o dată învățătorii mulțimilor. 

Iubiții mei, dar cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul Evangheliei, pentru ca să fie răspândit, trebuie să fie auzit și înțeles. Și nu poate fi înțeles dacă este grăit într-o altă limbă. Iudeii care veniseră atunci la Ierusalim, cei mai mulți erau din diaspora, adică din risispire, din împrăștiere, fiindcă țara era prea mică  pentru un popor care creștea, așa încât s-au dezrădăcinat și au plecat fiecare, cum sunt și astăzi răspândiți pe fața întregului pământ. Statul Israel este o bucățică de pământ, dar israeliții sunt foartem foarte mulți pe tot pământul. De atunci, a început fiecare să-și piardă limba maternă, să învețe și să vorbească limba țării în care trăia. Așa se face că erau veniți din părțile Asiei, din părțile Europei, cunoscute până atunci, fiecare vorbind o limbă diferită. De aceea, printre zarafii care schimbau banii, fiindcă ei veneau cu bani străini, se găseau și tălmaci, care ajutau să se descurce cu limba aramaică, ebraica care se vorbea în vremea aceea. Petru a început să le vorbească. Le-a vorbit și ceilalți ucenici. Dar fiecare din cei de față auzea cuvântul tradus în limba lui, fie că era din Capadocia, fie că era din Galatia sau din altă parte, în limba lui.

Înseamnă, oare, că apostolii începuseră să vorbească în limbi străine, pe care nu le cunoșteau? Fenomenul a fost altul. Ei vorbeau tot în aramaică, fiecare vorbea în limba lui, dar cel care auzea, auzea în limba de acasă. Astăzi, acest fenomen se petrece la marile întâlniri și congrese internaționale, în care, prin mijloace elctronice, este folosită traducerea simultană – unul vorbește într-o limbă, iar trei, patru, cinci sau zece traducători, în trei, patru, cinci sau zece cabine diferite, în fața unor microfoane, fiecare traduce, iar cel care ascultă își pune căștile la ureche și mișcă acul aparatului către limba pe care el o înțelege și în care vrea să audă cuvântul celui de la tribună. Ei bine, acest fenomen, care se face astăzi prin mijloace electronice, atunci se făcea prin Duhul Sfânt. El era Cel Care realiza traducerea simultană a predicii fiecărui apostol. Cel care vorbea o altă limbă nu înțelegea nimic. De aceea Duhul Sfânt, pe lângă faptul că le-a creat curajul de a propovădui Evanghelia, pe lângă faptul că i-a înzestrat cu capacitatea intelectuală de a predica Evanghelia, i-a înzestrat și cu mijloacele de a comunica către cei ce ascultau. […] Iată, deci, iubiții mei, o altă schimbare uriașă pe care a săvârșit-o Sfântul Duh.

Dar știți care este opera Lui cea mai importantă? Atunci, în ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a întemeiat Biserica lui Hristos. De ce atunci și nu înainte? Iubiții mei, Mântuitorul Hristos anunța Biserica care va veni, care va fi întemeiată, la modul viitor. Dar El și apostolii nu au întemeiat Biserica, nici doar apostolii cu Sfântul Duh. A fost nevoie de prezența câtorva mii de credincioși laici care să fie de față, să asculte predica apostolilor, în urma acesteia să ceară să fie botezați, așa cum au și fost botezați. Știm din Faptele Apostolilor că atunci, în acea zi, s-au botezat ca la trei mii de oameni. Cu aceștia a început Biserica lui Hristos. Numai cu Capul ei, Iisus Hristos, și cu sfinții apostoli nu ar fi fost completă. Biserica este completă laolaltă cu credincioșii mireni. Biserica este Trupul lui Hristos, Care rămâne Capul ei nevăzut. 

Biserica și în ziua de astăzi, iubiții mei, nu este alcătuită doar din urmașii prin hirotonie, ai apostolilor, episcopi și preoți. Ea este alcătuită din ierarhie – din ierarhi, adică episcopi, din preoți, din diaconi și din credincioși. Nespune Sf. Ap. Petru, într-una din epistolele lui, că voi, mirenii - laicii, cum se mai spune, faceți parte din Împărația universală și faceți parte din preoția universală a lui Dumnezeu, o preoție care este primită prin botez și prin mirungere.

Dar și botezul și mirungerea sunt opere ale Duhului Sfânt. Amintiți-vă cum s-a instituit botezul. Se găsește Domnul în casa unui prieten și îi spune:  „De nu se va naște cineva din nou din apă și din duh, nu va intra în Împărăția Cerurilor.” De aceea, iubiții mei, când se botează un copil, se aduce apa în cristelniță, dar copilul nu este botezat în această apă simplă. Sunt rugăciunile prin care apa aceasta se sfințește și devine aghiazmă, adică apă sfințită. Duhul Sfânt intră și se impregnează în această apă. În această, apă, deci, impregnată cu Duhul Sfânt, este botezat copilul care devine creștin, sau adultul, după caz. Pentru ca imediat după aceea să primească ungerea cu Sfântul și Marele Mir, când preotul rostește cuvintele: „pecetea darului Sfântului Duh”. Prin botez și prin mirungere, creștinul intră în preoția universală. […] Aceasta este marea revelație și marea operă pe care a săvârșit-o Sfântul Duh la Cincizecime.

Cincizecimea, Pogorârea Sfântului Duh, este actul de naștere a Bisericii lui Iisus Hristos. Dar mai este ceva: odată cu Biserica, s-a deschis Împărăția Cerurilor. Ea este, Biserica, Împărăția despre care Domnul spune că a și venit în mijlocul nostru și, pe de altă parte, ea este prin care noi primim Sfintele Taine: Botezul, Mirungerea, Cununia, Maslul, Spovedania, Euharistia și Hirotonia. De toate acestea vă împărtășiți frățiile voastre, cei care faceți parte din preoția universală, cu excepția hirotoniei, care este rezervată preoților slujitori – sunt cei care sfințesc, în timp ce frățiile voastre sunteți sfințiți. Așadar, un mirean, un membru al preoției universale, este sfințit, în timp ce preotul este sfințitor, cel care are darul de a sfinți mai departe. Iar acest dar este moștenit din generație în generație, de la sfinții apostoli, care, primind poruncă de la Iisus Hristos, au hirotonit, adică au transmis harul Duhului Sfânt, l-au transmis episcopilor, episcopii l-au transmis preoților și așa, din generație în generație, până astăzi și până la sfârșitul veacurilor. Lucrarea Duhului Sfânt este aceea de a ierta păcatele și de a sfinți. El este prezent în toate prinicipalele lucrări ale vieții creștine și este prezent și lucrător în Biserica lui Iisus Hristos. […]

Iată, iubiții mei, tăria pe care ne-o dă această imensă sărbătoare – imensă în frumusețe și în sfințenie -  a Cincizecimii. […] Fie ca această Împărăție să plutească pe deasupra noastră, să adie ca un zefir cu adierea Duhului Sfânt peste noi, să ne țină cu mințile luminate și treze, să ne țină inimile înflăcărate de dragostea față de Dumnezeu și față de propria noastră mântuire. Așa să vă ajute și să ne ajute Dumnezeu!”, a îndemnat vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania în predica sa din Duminica Rusaliilor anului 2005.