Iată, omul a avut noroc de mântuire. Dar pentru ca mântuirea aceasta să se împlinească, a trebuit ca Dumnezeu însuși să coboare între noi, ca OM, și să ia asupra lui, miel al Domnului, păcatele lumii; adică ale noastre.

Mi se povestea acum în urmă, că în vremea în care în Indii aborigenii luptau împotriva Englezilor, Gandhi s-a așezat pe un post de trei săptămâni. Gandhi suferea, se macera pentru cei ai lui; lua asupra-și greșeala lor, pentru a o ispăși; ca nu cumva această greșeală să tragă în cumpănă în fața dumnezeului puterilor și să le hotărască înfrângerea. Superbă și tragică aberație panteistă - căreia dogma nașterii i se opune categoric: pentru mântuirea noastră a fost nevoie ca Dumnezeu, întrupat, să ia asupra lui păcatele noastre.

 

Aici stă miezul învățăturii creștine: un om nu poate mântui pe altul, mai puțin: un om nu poate sta pentru altul. Mântuirea e de două ori un act de îndurare de sus: o dată că se face prin voia lui Dumnezeu; a doua oară pentru că se face prin intervenția activă a lui Dumnezeu (jertfa mielului!).

 

Ajutorul aproapelui tău în acest act de mântuire este nul. Căci chiar actul de iubire pe care ți-l impune Cristos e un act metafizic eficace pentru tine care iubești, nu pentru aproapele pe care îl iubești. Desigur că părerea curentă este alta; părerea curentă vede în iubirea creștină un act de...filantropie, de altruism, de caritate. Dar asta e fals. Asta e cea mai grosolană și mai materialistă, mai antimetafizică, mai apuseană desfigurare a înțelesului iubirii. Căci dacă iubirea ar fi eficace pentru aproapele tău, atunci de ce a mai fost nevoie de întruparea logosului și de jertfa lui? Pe de o parte. Iar de pe alta, dacă iubirea este un act de finalități tranziente, de ce măsura iubirii către aproapele îți e dată prin iubirea către tine însuți - atunci când știut este că pentru a te mântui e nevoie să te desprinzi de tine însuți?

 

Nu. Orice s-ar spune și orice s-ar gândi, iubirea către aproapele nu e decât o terapeutică specială privindu-te pe tine însuți. Iubește pe aproapele tău însemnând, în ultima analiză, desfă-te pe tine însuți. Ea e o metodă exact de același sens ca postul și ca orice altă privațiune; toate mergând către același țel: să ajungi a te lipsi de tine, a nu mai trăi prin tine și în tine - pentru ca să izbutești a trăi în Altul.

 

Iubirea ca cheag al comunității creștine? Da, există și această funcțiune a ei. Nici această funcțiune nu e însă metafizică, ci numai gnoseologică. Comunitatea de iubire creștină nefiind decât un instrument de cunoaștere. Aci fac, desigur, ochii mari, sau numai ridică din umeri (după gradul lor de receptivitate) filosofii noștri științifici. Comunitatea de iubire instrument de cunoaștere? Desigur. Căci dacă pentru cunoașterea realității sensibile e suficientă o conștiință individuală, cunoașterea lui Dumnezeu nu e posibilă decât pentru o unitate umană colectivă, unitate realizată prin iubire. Adevărul teologic fiind de natură sobornicească. Asta nu o înțeleg decât creștinii răsăriteni, ortodocșii, e drept.

 

Prin urmare, iubirea creștină te poate duce la adevărul creștin, la ADEVĂR. Dar înseamnă asta mântuire? Nu. Asta nu înseamnă decât cel mult cunoașterea lui Dumnezeu, dar nu încă mântuirea. Pentru că mântuirea nu e numai cunoaștere; cunoașterea nefiind decât CALEA. O cale.

 

Și iată cum singurul element, singura cale pe care aproapele tău ți-ar putea sta în ajutor întru mântuire - iubirea - se dovedește a fi ineficace. Actul mântuirii este un act de grație, de îndurare din partea lui Dumnezeu, de o parte; - iar pe de alta un act de inițiativă individuală. Mântuirea SUB cer nu există, nu există decât mântuire prin legătura dintre cer și pământ.

 

Iar între cer și pământ, în drama răscumpărării primului păcat, omul stă singur în fața lui Dumnezeu. Tot ce facem noi pentru alții, pentru noi facem; iar tot ce fac alții pentru noi, nu o fac pentru noi. Fiecare începem de la capăt o experiență a noastră și o luptă a noastră pentru escaladarea cerului. De la mine la aproapele meu nici o legătură, nici un ajutor, nici o tovărășie de luptă. Suntem fiecare un microcosm? Se poate. Dar un microcosm închis ermetic înspre înlături, cu o singură putință de evaziune: ÎN SUS! De aceea mă gândesc că dacă Leibniz ar fi trăit în Orient ar fi trebuit totuși să deschidă monadelor sale o fereastră: înspre cer.

 

...Crăciunul - sărbătoare a întrupării logosului ca condiție a mântuirii - este sărbătoarea singurătății metafizice a omului, care deschide porțile cerului. Nu o spunem noi doară; ci povestește Evanghelia că în noaptea asta s-a deschis cerul; ca să se împărteșească oamenii la spectacolul îngerilor cântând gloria in excelsis...( Gloria în excelsis Deo - Slavă Domnului în înalturi - titlul unui imn datând din sec. I d.H. Acest prim vers al imnului este cel pe care l-au cântat îngerii atunci când au anunțat pastorilor nașterea lui Hristos - în limba latină în text)

 

Cuvântul, 25 decembrie 1931 (inclus în Între ziaristică si filozofie)