ActiveNews a început un serial despre scrierile lui Nae Ionescu. Marele filozof român, considerat părintele celei mai strălucite generații de intelectuali dată de România modernă, este în opinia noastră mereu actual.Săptămânal vom posta articole cu texte integrale ale lui Nae Ionescu, care ating subiecte variate: de la guvernarea țării, la ortodoxie sau politica externă. Evident că în analizarea textelor trebuie ținut cont de perioada în care au fost publicate și de realitățile de-atunci, pentru a nu se înțelege altceva. Textele sunt transcrise din volumul "Drumurile destinului românesc", apărut la editura Vremea și respectă grafia folosită de editori. Pentru a citi toate episoadele acestui serial, faceți click pe numele filozofului din căsuța de sub articol.

Ortodoxie

Groaznica întâmplare de la Costești (Biserica din Costești, județul Argeș, a ars din temelii la 18 aprilie 1930, în timpul slujbei de Denie din Vinerea Mare. În incediu au murit aproape toți copiii din sat.) ne-a pus - prin comentarii ale căror obiect a fost - încă odată în față înstrăinarea noastră desăvârșită de duhul prahoslaviei. Și mai întristătoare decât toate a fost fără îndoială atitudinea prietenilor bisericii. Pârjolul acesta dumnezeiesc le-a luat glasul: ce or să zică credincioșii! Vă închipuiți...discreditul care cade asupra lui Dumnezeu prin faptul că tocmai cei care se adunaseră în Casa Lui au fost jertfele acestei grozăvii. Iar bucuria lor a fost fără margini, când au aflat că "Evanghelia nu a ars", iar mai acum un an se furase chiar la Costești salba de la icoana Sfintei Filofteia.

Bieții oameni erau salvați: aveau "explicația". O minune de o parte, o pedeapsă cerească de alta. Pentru niște credincioși cari se străduiau să găsească scuze lui Dumnezeu, pleașca era în adevăr grasă.

Închipuiți-vă însă că s-ar afla cineva care să lămurească pe acești advocați ai Absolutului, că de când e lumea și există cărți, s-a constatat că aceste cărți nu ard decât foarte greu; mai ales cum se găsea sfânta Evanghelie de la Costești, strânsă între pardoseală și trupul preotului; și că afacerea cu salba Sfintei Filofteia nu ar fi decât o poveste. Ei - ce s-ar întâmpla atunci? Ar rămâne Dumnezeu în vină sau în lipsă cu ceva față de noi? Și credința noastră ar avea prilej de clătire? La puțin s-ar mai reduce atunci viața și realitatea credinței!

Și cu toate acestea, punctul de vedere al "credincioșilor" noștri de astăzi ăsta este! Și anume cu două rădăcini. Prima, un fel de înțelegere negustorească a raporturilor dintre om și Dumnezeu. A doua, o necesitate, superficială prin natura ei, de a exprima în material, conceptual și rațional, manifestările lui Dumnezeu. Ambele tot așa de false și de străine faptului de credință și vieții religioase.

Raporturile negustorești, de do ut des (își dau ca să dai, în limba latină în text), sunt, structural, de origine catolică. Ele se încadrează în tendința  augustinică de a realiza împărăția lui Dumnezeu pe pământ, tendință degenerată în protestantism până la credința proastă că respectarea universală a preceptelor Evangheliei, și prin aceasta stârpirea durerii pe pământ, este un ideal realizabil.Așa fiind, omul se roagă pentru ca Dumnezeu să-i dea în schimb o mai bună așezare a treburilor lui aci pe pământ. Și cum orice "avantagiu" are ca corelativ o jertfă, bietul om e dispus și la jertfa aceasta; cu atât mai mult cu cât Dumnezeu e un bătrân generos care vinde ieftin și bun. Există, astfel, chiar aci în București, o statuie făcătoare de minuni, a Sfântului Antonie din Padua, care face tot felul de afaceri - căsătorii, găsire de obiecte furate etc. - în schimbul unei jertfe care de cele mai multe ori ia forma plății în bani. Acum de curând chiar, o biată femeie care-și împușcase - sau așa se zicea - amantul, a fost achitată de justiția românească, în schimbul unei plăți de 50.000 de lei făcute către efigia Sf. Anton din Padua.

Forme, precum vedeți, cu totul inferioare ale lașității și neputinței omenești, cari nu au în fond, nimic comun cu viața religioasă. Și cărora ortodoxia le opune concepția, amețitoare ca adâncime de înțeles, a Ierusalimului ceresc, pe deoparte, iar pe de alta a permanenței și a necesității terapeutice a suferinței pe pământ. Nu insistăm. Dar din aceste scurte indicațiuni se vede că toată această atitudine ortodoxă - amplu comentariu metafizic la problema lui Iov - implică acceptarea durerii și neopunerea la rău.

Iar aici, chestiunea se leagă cu cea de a doua falsă rădăcină - protestantă aceasta - a vieții religioase, și anume cu necesitatea superficială de a explica și de a înțelege hotărârile și faptele lui Dumnezeu. Vrem să înțelegem, pentru că ne închipuim că nu există decât un plan al realităților, cel al realităților raționale; în care om și Dumnezeu nu sunt decât existențe cantitativ deosebite; Dumnezeu fiind mai deștept, mai bun, mai puternic decât noi, dar lucrând după aceleași legi și norme după care ne conducem noi gestul și pașii. 

Transpunerea în forme raționale a existenței a fost extinsă până dincolo de limitele veacului, și omul are pretenția să impună legea lui de înțelegere Absolutului, încadrându-l în cele patru principii fundamentale ale logicei. Jalnică betegeală de minte protestantă, căreia lipsa noastră de control și de disciplină ne îndeamnă să-i cădem victimă.

Și cu toate acestea, învățătura ortodoxiei este și aci clară: "Neînțelese sunt căile Tale!". Adică arătările lui Dumnezeu nu cad sub puterea noastră de înțelegere. Nimic din cele ce sunt ale lui, dintr-ale Lui nu se explică, ci pur și simplu, se acceptă.

O calmă, umilă și senină acceptare a tuturor hotărârilor lui Dumnezeu, asta este îndatorirea noastră dintâi și din urmă de creștini. Și asta am fi așteptat poate, să ni se spună într-o formă potrivită, în pastoralele duhovnicești cari nu puteau lipsi din această dureroasă împrejurare.

Minunea Evangheliei nearse? Pedeapsă pentru salba furată a Sfintei Filofteia? Cel mult abrutizante superstiții, de cari ortodoxia nu poate avea nevoie. Căci nenorocirea a fost; dar ea nu poate fi decât scara pe care un Dumnezeu îndurător ne-o întinde, pentru păcatele noastre, spre Ierusalimul ceresc.

Cuvântul, 1 mai 1930 (inclus în Roza vânturilor)