Biserică, stat și națiune

Răspunsul Sf. Sinod al Bisericii noastre privitor la chestiunea amestecului preoților în politică este - de la 1919 și până acum, adică de când urmăresc eu linia pe care se mișcă acțiunea Bisericii oficiale - cel dintâi act izvorât din răspunderea față de așezarea, rosturile și destinul ortodoxiei. Se cuvine, deci, să ne oprim un moment măcar asupra lui.

Mai întâi, faptele. După prohodirea celor doi legionari români morți în Spania, prohodire la care Biserica noastră ortodoxă a luat largă parte, guvernul - prin delegatul său, Ministrul Cultelor - a adresat Sf. Sinod o întâmpinare, cerându-i să interzică pe viitor amestecul preoților în viața politică a țării. În fond, Ministerul Cultelor nu urmărea scoaterea preoților din politică, ci - ceva mai precis - interdicția pentru preoți de a sprijini, prin participarea lor, mișcările naționaliste așa zise de extremă dreaptă. Intenția întâmpinării ministeriale nu era de altfel nici măcar acoperită, ea căpătând chiar în anumite pasagii o exprimare categorică.

La această cerere, care avea caracterul unei injoncțiuni, Biserica românească a răspuns printr-un refuz clar, stabilind:

a. datoria Bisericii de a combate toate formațiunile - inclusiv partidele politice - care "propagă concepții de viață și programe etice opuse creștinismului"; și deci, implicit, dreptul Bisericii de a sprijini acele acțiuni - fie chiar și politice - care militează pentru "concepția despre existență" și "programul etic" al ortodoxiei;

b. dreptul Bisericii noastre de a cere să se imprime statului român un caracter categoric național, drept care izvorăște din ortodoxia acestei Biserici.

Prin această atitudine, exprimată într-o formă de o impunătoare fermitate și o rară noblețe, Sf. Sinod sublinia necesitatea Bisericii de a se identifica cu nația - fie chiar cu riscul de a intra în conflict cu statul. Că răspunsul acesta, a surprins - în unele locuri neplăcut, în altele, plăcut - o știm cu toții. Că el totuși, normal, nu putea fi decât așa cum a fost, vom încerca să o lămurim aici.

Este adevărat că Biserica noastră ortodoxă e biserică de stat. Ea nu e însă Biserică de stat în virtutea unei așezări teocratice a comunității românești, ci în virtutea unei așezări naționale.

Noi știm că, foarte multă vreme, formula bisericilor de stat a fost generală. Cu timpul însă, biserica s-a retras la ea acasă (sau dacă voiți: statul s-a retras la el acasă) - s-a separat, adică, biserica de stat (sau statul de biserică) - păstrând uneori legături regulate prin concordate speciale ori renunțând, alteori, la orice fel de legătură.

Evident, biserici de stat mai există încă și astăzi. Dar dacă ne gândim puțin, ele există mai ales în țările de credință ortodoxă. Să nu fie asta semnificativ? Iar dacă da, în ce fel? Explicația nu e chiar așa de ascunsă.

Atâta vreme cât omenirea a trăit sub un regim teocratic, nu era decât foarte normal ca biserica și statul să fie una. Și tot în chip normal laicizarea vieții trebuia să ducă la separarea bisericii de stat. Dacă observăm însă că procesul acesta de secesiune s-a întâmplat nu numai în țări de spirit și observanță laică, atunci suntem îndreptățiți să conchidem că nu laicizarea, că nu numai laicizarea stă la originea separării bisericii de stat. Impresia mea este că fenomenul care explică în chipul cel mai cuprinzător, sau care - mai exact - corespunde în chipul cel mai statornic cu procesul de separare, este apariția statelor naționale. În momentul în care statele au încetat să organizeze adunări omenești oarecare și, dimpotrivă, au început să gospodărească așezări cu unitate organică - națiile - în acel moment a început să se pună și problema separării statului de biserică.

Procesul acesta are două etape; după cele două înțelesuri pe care, istoricește, le ia națiunea:

1. atâta vreme cât nația este un concept juridic-politic și se identifică cu totalitatea cetățenilor din granițele unui stat, statele se retrag din comunitatea universalizantă a bisericii romano-catolice și își construiesc bisericile lor naționale (e cazul țărilor protestante).

2. în clipa în care nația devine un tot organic construit pe comunitatea de destin, statele se retrag și din bisericile naționale, dat fiind că aceste biserici (protestante) nici nu sunt de fapt biserici, ele nefăcând decât să administreze funcționărește o viață religioasă de natură individualistă (e cazul Germaniei revoluționare de astăzi). 

Dacă separarea bisericii de stat nu s-a întâmplat și în țările ortodox-creștine, asta se datorește faptului că ortodoxia nu contravine nici naționalismului liberalizant (cum o făcea catolicismul) nici naționalismului totalitar (cum o făcea individualismul protestant). Asta însemnează, cu alte cuvinte, că în statul național al liberalismului burghez biserica noastră...a scăpat de primejdia separației, pentru că nu stingherea întru nimic statul, ba ceva mai mult, era - în concepția acestuia - un instrument de poliție socială. Și asta explică atitudinea umilă, plină de "iertăciuni", ciujdită, de până acum, a Bisericii românești. Astăzi însă lucrurile se schimbă. În pragul unei Europe totalitare, împărțită în națiuni care sunt tot atâtea unități organice și spirituale, Biserica ortodoxă, care își dă seama că organizează viața religioasă a nației, că este însăși viața în nevoia ei de a trăi pe Dumnezeu, nu mai are nici o iertare de cerut, nici o umilință de suportat, nici o separație de temut. Ea știe că statul fiind dator să organizeze viața nației în totalitatea ei, nu poate scoate în afară de stat biserica - parte esențialmente integrată a nației. Și urmând indicațiile precise ale realității, preferă să se pună în conflict cu statul, decât să se desolidarizeze de națiune. Preferă, pentru că e sigură că mai curând sau mai târziu, vrând sau nevrând, statul nostru va trebui și el să ajungă la imperativul - istoric și românesc, totdeodată - al națiunii totalitare.

Iată, deci, de ce noua atitudine a Sfântului Sinod e - în ciuda tuturor surprizelor - cea normală.

Lucrul acesta îl simte de altfel și statul. Căci știți ce a făcut el, după răspunsul negativ al Sinodului? Și-a adus aminte că se poate dispensa de acest răspuns, dat fiind că are la îndemână...câteva articole din noul Cod penal.

Foarte bine. Numai că biserica refuză să dea răspunsul pe care-l vrea guvernul ( și care e cuprins în noul Cod penal), asta însemnează că Biserica e în conflict cu statul - cel puțin în acest sector al Codului penal. Nu e atunci statul obligat să cheme la ordine Biserica? Logic, da. Numai că asta ar duce la un conflict deschis, și statul nu mai e în măsură astăzi - o simte el - să poarte până la capăt o asemenea luptă.

Răspunzând așa cum a făcut-o, Sf. Sinod a asigurat o victorie nu numai Bisericii ortodoxe ci și naționalismului românesc. Dat fiind însă că victoria a fost repurtată asupra statului, noi credem că asta îndeamnă la anumite revizuiri.

Predania, 1 aprilie 1937