Acum câteva zile visam că-mi spăl cu verde crud privirea rănită de betoane, mângâind cu tălpile pământul primitor a toate. M-am trezit speriat să nu-mi pierd ideile, am băut o cafea și am pus mâna pe clanță ca să ies din casă. Mi-am dat seama că sunt în pijama și m-am întors ca să mă îmbrac și să cuget: unde?

După o scurtă chibzuială, am plecat spre teii copilăriei mele. Satul Teiuș stă pe dealuri și are de jur împrejur păduri vechi de tei și salcâmi, cu trunchiuri deformate de furtuni, cu pajiști de nedescris și cu povești nespuse cu zmei și braconieri. Nu știu dacă știți cum miroase libertatea, dar în iunie miroase a flori de tei. Am plecat spre Teiuș amintindu-mi de bătrânii copilăriei mele, de țăranii pictați și cântați la fel de idilic în toată lumea, deși fiecare neam își are țăranii lui, unici sub soare. Mă întrebam pe drum dacă mai sunt printre noi cei care l-au învățat pe Kipling înțelepciunea lui Dacă („Vei fi Om...copilul meu!”) sau pe Blaga că „veșnicia s-a născut la sat”? Mai trăiesc oare Ion și Gheorghe, chemați să se ridice de către poet?

Cu întrebările astea în minte am ajuns în fața porții înconjurate de tufe de iasomie și vegheate de o cascadă de flori de Mâna Maicii Domnului. Scârțâitul lemnului vechi m-a trezit din reverie și, după ce am dat ocol casei, m-am apucat de treburi. Necazul puturoșilor este că la țară e mult de muncă, indiferent cât de mică e casa, iar eu sunt cam lenevos din fire. După ce am terminat, cu greu, m-am așezat să beau un ceai pe verandă, când, deodată, mi-am amintit de locanta satului. Acolo trebuia să caut vești despre cei bătrâni, la Iocan cel local, la un pahar de vorbă. Dar eram prea obosit, așa că m-am culcat devreme, cu gândul la răsărit.

Dacă ați crezut că răsăritul la mare e romantic, stați să vedeți răsăritul din pădure! Începe cu o adiere blândă care trece peste sat în timp ce ochii disting din ce în ce mai bine contururile Creației; urechile ascultă păsări măiastre ascunse sub vremi și sub tufe de trandafiri, izmă și iasomie. Dintr-un gri cețos, din ce în ce mai deschis, începi să înțelegi culorile lumii care acum sunt roz și imediat după aceea sunt roșu-gaben-cald. Păsările câmpului și cele ale ogrăzilor își unesc frățește cântecele într-un concert unic, sub razele proaspete.

Am plecat spre locantă. E în centru, lângă dispensar, poștă și biserică. Pe vremuri aici era vatra satului și duminica se făceau hore. Acum e asfalt și sună a singurătate așa cum sună clopotele în dungă din când în când. Firma ruginită a localului, cu litere care seamănă cu cele de la Alimentara de pe vremuri, ne spune: ...ANGU. Poate să fie Pangu, Rangu sau Zangu, nu mai știu cine e proprietar. La mesele de tablă stau deja trei mușterii, deși e șapte dimineața. cred că îi știți, sunt aceiași în orice sat. Nu-i judecați, veți vedea imediat de ce.

L-am recunoscut printre clienți pe Nea Ion, prietenul bunicului meu. Mic, negricios, știrb, cu mâinile și picioarele deformate de muncă și cu zâmbetul pe buze sub pălăria lăsată ușor pe spate.
-Sărut mâna, nea Ioane!
-Dănuțe, tu ești mă? Să fii sănătos, tată! Vino să te pup!

E ritualic, nu ai cum să te ferești. Oricum, băuse țuică și era steril. După țucăiturile regulamentare, m-am așezat lângă el, am deschis laptopul să ne uităm la știri și am cerut o cafea. El s-a uitat la tastatură, apoi la mine și a zis:

-Tot cu țambalul, este?
-Tot, nea Ioane. Ăsta-i serviciul, n-am ce face!
-Da...la fel și ai mei, Ioana și Mihai, vin de două ori pe an și tot cu nasul în țambal...ce să-i faci, tată, ce nu face omul pentru o bucată de pâine?
-Ce mai zici, tataie, cum mai merge treaba? La țară, oricine are peste cincizeci de ani e tataie, deci trebuie să mă pregătesc și eu pentru a fi bunic, cel puțin cu numele.
-Iaca, bine! Râde, dezvelind un colț ascuțit și înzecind cutele din jurul ochilor. Stau aici cu Măriuca, beau o cinzeacă și p'ormă mergem să facem dreptate la pășune.
M-am uitat în jur după Măriuca, dar n-am văzut pe nimeni. Apoi ochii mi-au căzut pe mâna lui stângă care se rezema agale de o coasă lungă, cu mâner la mijloc și ascuțișul obraznic pe pământ. „Dreptate la pășune” însemna „să îndrept iarba”.

-La coasă? Mai poți, bre?
-Mai ușurel așa, dar mai pot. Să vezi cum dansăm, Măriuca și cu mine! Voi, ce faceți? Nevasta, copiii, sunt bine?
-Mulțumim lui Dumnezeu, nea Ioane! Toate bune.
-Da, lupta continuă!, zise și zâmbi din nou.
-Dăm piept cu viața, da,... da' matale ce zici de nebuniile astea din lume? Ai văzut ce e pe la București, prin țară și aiurea? 
-Ce să zic, taică, nu știu eu multe...da' cred că mult nu mai e, la cum merge treaba.
-Nu mai e mult până când ce?
-Am văzut atâția oameni deștepți la televizor, zicând ba unul una, ba altul alta...de nu mai înțelegi nimic. De, tată, unde-i multă minte-i și prostie, ce să-i faci? Da' noi mergem înainte, cu sărăcia, cu singurătatea, cu nevoile...cum putem și noi.
-Nea Ioane, da despre oamenii simpli, obișnuiți, ce zici? Lasă-i pe ăia de la televizor... 
-Ne-am înrăit, băiatule. Înainte se omora lumea pentru pământ, acum ne luăm gâtul pentru păreri, pentru te miri ce idei, care nici măcar nu sunt ale noastre. Și răul câștigă și tot câștigă...trage mulți oameni după el. Dădu din mână a lehamite, și reluă apoi, cu ochii în sus:
-Da' las' că-i Tata la cârmă! Dumnezeu, pupa-I-aș tălpile! O veni și un pic de bine după răul ăsta...Se ridică.
-Te pup, Dănuțe, am plecat la câmp! 
-Mai stai, Nea Ioane, mai depănăm amintiri...
-Nu pot, copile, i-am promis lui Gheorghe că ne vedem la 8, pe câmp. Ai uitat ce-ți spunea bunică-tu? „Pe unde îți iese cuvântul îți iese și sufletul, tată!”. Mereu îmi aduc aminte de el, Dumnezeu să-l ierte!
Se îndepărtă legănat, cumpănindu-și coasa pe umăr.

Mi-am terminat cafeaua și am venit repede să vă scriu că totul e bine! Nu vă pierdeți speranța!
Și Ion și Gheorge și Vasile și Andrei și toți cei neștiuți sunt bine, sănătoși.
Și au, cu toții, Măriuci.