Desacralizarea lumii noastre atinge și noțiunea de regalitate, și cum ar putea să nu o facă, oare? Că nu e poveste fără regi și prințese, iar Făt Frumos e mereu fiul împăratului. Verde sau Roșu, împărat să fie și cu barbă albă, iar fătul trece prin încercări mii spre a primi la final Coroana și împărăția. Utilitarismul în care băltim ne face să-i căutăm cu lanterna monarhului azi, sensul, și să-i aflăm crăpături tocmai în esența funcției sale. Prea mult ne-au despuiat tâlharii, ce-n lene, lux, desfrâu se scald, zice bine Internaționala, imn select și reprezentativ, iar contemporanii noștri, bine educați și ei, acuză scârbiți inutilitatea regelui. 

Românii, vlahi nord-dunăreni, s-au născut în monarhie. Căci ce erau dinastiile domnești dacă nu familii de monarhi? Nu erau regi ci domni puternici ca regii, iar motivul pentru care ei țineau locul regalității de drept divin (formula consacrată în occident în perioada contemporană lor) se afla tot acolo, în vecinătatea noastră. Într-o lume creștin-răsăriteană dominată de Bizanțul imperial, exista interdicția nescrisă pentru noi de a fi conduși de regi. Am fi uzurpat puterea imperială care, egoistă ca orice universalitate, și-a asiguratexclusivitatea monarhiei.

Din păcate nu s-a născut o forță politică la nordul Dunării suficient de puternică pentru a smulge de la Bizanț coroana. Dualitatea Caesar-Augustus ca moștenire romană preluată automat de Bizanțul creștin, a permis împrumutarea celui mai modest dintre titluri, cel de Caesar, și doar accidental, unor norocoși din vecini, în urma unor înfrângeri militare ale bizantinilor. Astfel, Caesar-ula fost metamorfozat în lumea slavă în binecunoscutul Țar, repede asimilat împăratului.

 Fără să fie ocupați de un aprig popor barbar care să pretindă o coroană în schimbul creștinării așa cum a fost peste tot în Europa, românii și-au desemnat conducătorul exact cu numele și atributele unui monarh. Domnul, dominus, ingloba în el toate trăsăturile regale: inițiator de legi, conducător al armatei, judecător, creator de impozite, părinte de țară, stăpân peste întregul ei pământ. Patriotismul intrinsec se lega mai mereu de moșie, iar oastea cea mare, realizare măreață a voievodului (în calitatea sa de șef al armatei) răspundea exclusiv în fața acestuia. În primul rând, domnul era Io. De la Ioannes, cel ales de Dumnezeu. Monarh absolutist în toată puterea cuvântului.

În virtutea apartenenței divine, doar domnul avea drept de viață și de moarte asupra supușilor, doar el bătea monedă și doar el ordona viața țării. Puterea seniorilor (boieri) a fost mult inferioară la noi față de apus, iar anarhia feudală a fost inexistentă.

Bizanț după Bizanț, formula consacrată în scrierile lui Nicolae Iorga, presupune salvarea civilizației bizantine prin domnii nostri, aici, între Carpați, Dunăre și mare. Întregul ritual de încoronare și întreaga moștenire culturală imperialăa fost transpusă pe pământ nord-dunărean după fatidicul mijloc de veac XV. Părintele nostru spiritual, Bizanțul imperial, sfârșise înghițit de tăvălugul musulman pentru a nu fi, oricum strivit sub călcăiul unei modernități neiertătoare ce bătea la ușă din ce în ce mai sonor. Adevărați basilei, suveranii români traversează istoria tot mai grăbită și duc cu ei eternitatea. Biserica ortodoxă se afla, de la marele Constantin alături de Stat, binom însușit până azi în formulările sfintei Liturghii.

Fanariotismul, acea formulă de compromis prin care am pășit în modernitate în ritmul șovăit al grecului aflat ca și azi între două lumi, ne traversează spre veacul naționalităților și al schimbărilor radicale, al XIX-lea. Salvatorul de domni pământeni Tudor Vladimirescu aducea cu sine nu doar panduri și steaguri și armată autohtonă, ci și principii iluministe pe care le-am inhalat mai rapid decât s-ar fi cuvenit. Domnul responsabil cerut de Adunarea norodului se va dovedi un principiu de drept ce schimbă din rărunchi civilizația românească. Monarhia constituțională își face loc și, pe rând, Sturdzeștii și Ghiculeștii îi pregătesc tribuna ultimului pământean, el însuși treaptă către o altă țară și o altă legitimitate, domnul Cuza. 

Românul a știut mereu, iar știința asta îi venea din fibra sufletului său, că el e dator să se închine în fața domnului țării. Acestuia nu i-a aflat decât târziu latura constituțională, slabă, aflată sub vremi, și când a înțeles a ridicat din umeri ca în fața unei întrupări fumurii. În fața lui stătea istoria, progresul necruțător, și cu ea nu se putea pune. L-a recunoscut după Coroană și s-a închinat. Era Domnul legitim, chiar așa, fără Io, iar el, de acolo, de la coasă, sau îndrumând prin coclauri turme de oi, nu ar fi putut pricepe neam republicanismul, o fantoșă liberală cu miros de cafenea. Vedea el Coroana Hohenzollernului cum era modelată din fier de tun turcesc capturat la Plevna, și asta îi plăcea.  

Mai buni, mai răi, regii țării au traversat istoria recentă în fruntea poporului acesta românesc și sub ei s-a întrupat România Mare. Ceea ce definește un Om adevărat este capacitatea lui de nu fi neutru în momente excepționale, iar regii noștri au ales de fiecare dată. Bine sau rău, în eternitate vom afla răspunsul. Carol întâiul s-a luptat, de pildă, cu întregul Consiliu de Coroană dominat de liberalii franțuziți, pentru a intra în marele război alături de Germania, iar când a văzut că limitele sale constituționale l-au înfrânt, a ales să se stingă discret. 

1914-1916: România stă în neutralitate. Nu-mi plac culorile neutre, spunea noua regină, Maria, atunci când istoria ne cerea în război, iar reprezentanții celor două grupări militare se perindau ca într-un pelerinaj la Curțile regale din Bucureștiși Sinaia. Silită de împrejurări să se îmbrace discret la recepțiile oficiale, din respect față de soldații străini morți pe front, Maria încălca de fiecare dată cutumele și atrăgea privirile cu rochiile sale strident colorate care păreau să vorbească în locul ei. Legea salică nu oferea femeilor dreptul la guvernare, iar proaspăta regină era silită să-și pună frâu vorbelor. Trăiam atunci momente – limită, momente în care și bărbații de stat se temeau să glăsuiască. Nu-mi plac culorile neutre, rostea zâmbind Maria, și dădea mâna, pe rând, cu invitații săi cu fireturi.

Același român de ieri, sau, poate, fiul său însoțit de firavul nepot, s-a plecat la pământ în fața trenului regal care-o aducea pe Maria, muribundă în vara caniculară a lui 1938, în țară. Maria purta pe cap Coroana, semnul distinctiv al adevăratei Puteri. Trecuseră ani, România Mare era o realitate, iar Maria scria în memoriile sale: A fost războiul meu. Și-a lăsat inima ei de regină, îngropată la Balcic iar inima ei a fost dusă pe ascuns în țară după ce pierdeam Cadrilaterul, în 1940.

Ileana, viitoarea Maică Alexandra, a fost cea mai iubită fiică a Mariei și ea a împlinit mereu testamentul nescris al marii regine, făcând alegeri pentru aceasta și după moarte. A dus inima la Bran și, de aici, în chip simbolic, inima se prefăcea pentru totdeauna în pulbere, o data cu monarhia românească.Iar dacă fiul, Carol, a fost nedemn în atâtea dăți, iar nepotul ei, prea tânăr pentru un război atât de mare a șovăit în fața istoriei neluând întotdeauna cele mai bune decizii, rugăciunile fiicei sale s-au ridicat către Dumnezeu din exil. În aceeași perioadă, neagră pentru țară, din închisorile comuniste aflate în celălalt capăt al lumii (față de principesa Ileana, maică de atâția ani în America exilului), se ridicau la cer rugăciuni, altele dar în aceeași limbă românească. Alți exilați, martirii noștri ne țin și astăzi întregi, prin jertfa lor. România Mare, așa ciuntită pe alocuri, încă respiră.

Coroana. Istoria a hotărât că este prea largă sau, după caz, prea strâmtă pentru noi, românii. Comunismul punea capăt unei întregi istorii monarhice românești, așa cum în Franța, revoluția franceză și iacobinismul roșu ridicaseră un zid de netrecut între Saint Denis (locul în care au fost îngropați regii Franței) și poporul francez. Românul, azi reeducat de regimul comunist,face glumițe vulgare în legătură cu Coroana și își spune în barbă că monarhia nu are sens, că reprezintă o gură în plus pentru bugetul țării, și așa subțire. Pe de altă parte, nici acolo, la ei, nu s-a mai născut o Marie care să (mai) aibă un război al ei, pentru noi. Și nici hore nu mai sunt pentru a se prinde în joc, îmbujorată, regina tuturor românilor. Mă întrebam retoric într-unul din primele mele articole și, vă adresez și dumneavoastră aceeași nelămurire a mea: ce-am făcut cu Făt Frumos?