Fascinația televizorului s-a mai domolit în zilele noastre pentru că locul lui a fost luat pur și simplu de fascinația internetului, a noilor tehnologii. Însă până nu demult, toată lumea era concentrată pe televizor, pe ceea ce poate aduce bun televizorul în viața oamenilor. Era iluzia că televizorul îți poate aduce felii de realitate necenzurate. Mai mult, se spera – și oamenii și-au pus multă încredere - în procesul educațional al televiziunii.

Cartea lui Neil Postman, "Distracția care ne omoară. Discursul public în epoca televizorului”,  spulberă, printr-o argumentație desăvârșită, toate aceste pretenții ale celor care își puneau ouăle în coșul acesta al televiziunii. Argumentul său este destul de simplu: educația presupune efort individual iar ceea ce ne oferă televizorul nu este altceva decât distracție.

 

Exemplul său favorit îl reprezintă proiectul „Sesame street”, care a fostdifuzatși în România. A fost un proiect în care s-au investit foarte mulți bani – scopul era ca spectacolul acesta să ofere educație copiilor care se uită la televizor, ei nu aveau altceva de făcut decât să stea și să se uite – și rezultatele au fost slabe. 

Cartea are un statut clasic în literatură, fiind o temelie, o temelie, o bază de plecare în studiile de ecologie media. E un instrument mai mult decât util, o carte de avut în bibliotecă, pentru toți părinții și pentru oricine încearcă să gândească cu propriul cap.

 

Cartea face parte din proiectul Anacronic și e un proiect de dezvrăjire a realității, un proiect prin care încercăm să analizăm cât mai critic și să dezvrăjim toată această epocă din ce în ce mai confuză.