ascultă articolul

Patriarhul Teoctist a trecut la cele veșnice la București în 30 iulie 2007 și a fost Patriarh al României timp de 21 de ani, în perioada 1986-2007. În 30 iulie 2016 se împlinesc 9 ani de la mutarea sa la cele veșnice.

Marian Munteanu, unul dintre cei care l-au cunoscut mai îndeaproape pe fostul Patriarh, a rememorat câteva amintiri legate de acesta și a ținut să-i dedice câteva cuvinte dintr-o lucrare publicată în cinstea sa.

”Se împlinesc astăzi nouă ani de la trecerea la cele veșnice a vrednicului de pomenire, Teoctist Patriarhul.
Am avut privilegiul să-l cunosc îndeaproape. I-am fost alături, cu fiască supunere, și l-am privit ca pe un neprețuit Părinte și prieten - îndrăznesc să spun "prieten” pentru că așa îmi spunea de fiecare dată când îmi vorbea, cu o copleșitoare dragoste părintească.
Știu că unii nu l-au înțeles sau l-au judecat pripit, dar pot depune mărturie că pentru toți a avut dragoste și înțelegere. Smerenia sa a fost mai puternică decât răutățile și nedreptățile pe care a trebuit să le înfrunte.
Reproduc mai jos câteva fragmente dintr-o "Închinare” pe care i-am dedicat-o într-o lucrare publicată în cinstea sa, la împlinirea vârstei de 90 de ani.
Dumnezeu să-l odihnească alături de sfinții Săi !
.
"Sunt nenumărate pricinile pentru care avem a-i fi recunoscători Părintelui Patriarh.
Într-un timp al tulburărilor și exceselor, de la ateismul regimului comunist până la consumerismul și degringolada post-decembristă, Patriarhul României a fost cel care s-a impus, prin fiecare gest și atitudine, drept factor esențial de echilibru și stabilitate, axul spiritual și moral al comunității creștine românești.
S-a ridicat și a stat neclintit în calea avalanșelor propagandistice anticreștine, apărând cu armele duhului și înțelepciunii drumul firesc al vieții noastre spirituale.
A răspândit prin neobosita sa lucrare pastorală dreapta învățătură, predicând în tot locul, de-a lungul și de-a latul țării și dincolo de hotarele ei.
A îndurat cu smerenie lovituri ticăloase care, țintindu-l pe el, erau îndreptate asupra noastră, a tuturor.
A știut să adune în jurul său energii și competențe și a condus lupta pentru păstrarea și promovarea valorilor autentice ale istoriei și culturii naționale.
A luat asupra sa vinovății pentru care nu era cu nimic răspunzător și a răbdat singur pentru erorile sau greșelile multor altora.
A administrat cu migală și dăruire angrenajul instituțional al Bisericii Ortodoxe Române, lui datorându-i-se în mare măsură atât depășirea unor momente dificile cât și împlinirea unor mari și importante deziderate ale întregii societăți românești.
A îngenuncheat prin răbdarea sa nemaiîntâlnită adversități de tot felul, de la pripeala nechibzuiților la nebunia celor fără frică de Dumnezeu.
Conducând inspirat și vizionar mișcările Bisericii noastre, a reașezat România în contextul geopolitic al puterilor spirituale ale lumii, Occidentul însuși recunoscând, prin vocea celui mai autorizat reprezentant al său, Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea, funcțiile, anvergura și destinul european și universal al României reale – România creștină.
.
Pentru toate acestea și pentru multe altele întreaga creștinătate românească îi este și-i va fi întotdeauna adânc recunoscătoare Prea Fericitului Părinte Teoctist. Un cuvânt special de închinare se cere, însă, adăugat, îndeosebi din perspectiva generației tinere.
Noua Generație are o îndreptățire și, în același timp, o obligație în plus pentru a-i mulțumi și a-l omagia pe cel care a avut întotdeauna pentru cei tineri grija sporită a unui părinte atent și iubitor. Căci nicăieri nu au găsit tinerii mai multă înțelegere și mai multă dragoste, nicăieri greșelile lor nu au fost întâmpinate cu mai multă blândețe, nicăieri nu au primit sfaturi și îndemnuri mai folositoare sufletului și vieții lor, nicăieri nu au avut tinerii mai mult sprijin decât la Părintele Patriarh.
Dacă generația tânără a descoperit în Părintele Cleopa reperul exemplar al călăuzirii duhovnicești, dacă a putut contempla prin Părintele Stăniloae înaltele culmi ale gândirii teologice, dacă prin Petre Țuțea a regăsit tipul absolut al intelectualului laic creștin, în persoana Părintelui Patriarh tinerii României au privilegiul să afle modelul adevăratului conducător: înțelept, iubitor și dăruit slujirii celor mulți. Ferice de cei ce vor ști și se vor strădui să urmeze acest model al conducătorului slujitor, reprezentat cu unică statornicie și devoțiune de Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul României."

(Postfață la volumul aniversar "Prea Fericitul Teoctist, Patriarh al românilor de pretutindeni”, 2005.)”, a scris Marian Munteanu pe contul său de Facebook.

Părintele Patriarh Teoctist a intrat în mănăstire fiind numit frate la Mănăstirea Vorona în anul 1928, apoi la Mănăstirea Neamț în anul 1931. A absolvit Seminarul Monahal din Mănăstirea Cernica în anul 1940. A fost tuns în monahism la Bistrița, județul Neamț, sub numele Teoctist în data de 6 august 1935 și hirotonit ierodiacon pe seama acesteia în anul 1937, la 4 ianuarie. În 1940 s-a înscris la Facultatea de Teologie din București, obținând licența în 1945; paralel a îndeplinit diferite funcții în cadrul Arhiepiscopiei Bucureștilor și de diacon la Patriarhie.

La 1 martie 1945 a fost transferat la Centrul eparhial Iași, fiind hirotonit ieromonah în data de 25 martie 1945) și hirotesit arhimandrit în 1946. A urmat Facultatea de Litere și Filozofie din Iași în perioada 1945-1947, fiind preot slujitor, apoi mare eclesiarh la Catedrala mitropolitană din Iași și exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor (1946-1948). De asemenea între anii 1948-1950 a îndeplinit funcția de vicar al aceleiași Arhiepiscopii. La 28 februarie 1950 a fost ales, iar la 5 martie 1950 hirotonit episcop-vicar patriarhal cu titlul „Botoșăneanul”; în această calitate a fost secretar al Sfântului Sinod, rector al Institutului Teologic Universitar din București în perioada 1950-1954 și a condus diferite sectoare din cadrul Administrației Patriarhale.

La 28 iulie 1962 a fost ales, iar la 16 septembrie înscăunat Episcop la Arad, unde a păstorit 10 ani (între decembrie 1969 – decembrie 1970, locțiitor de Episcop la Oradea). La 28 ianuarie 1973 a fost ales Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei, iar la 25 februarie 1973 a fost înscăunat.

Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Sucevei a fost ales la 25 septembrie 1977, iar la 9 octombrie 1977 a fost înscăunat. Începând cu anul 1980, luna iulie, până în ianuarie 1982, a fost locțiitor de Mitropolit al Ardealului. După moartea Patriarhului Iustin, la 31 iulie 1986, a devenit locțiitor de Patriarh, la 9 noiembrie 1986 a fost ales, iar la 16 noiembrie 1986 întronizat ca Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, păstorind până la moarte.