ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


În pericopa evanghelică din Duminica a Șasea a Postului Paștilor, de la evanghelistul Ioan citire, aflăm că Maria, sora Martei și a lui Lazăr, cel înviat din morți, primindu-i pe Iisus și pe ucenici în casa lor, a luat o litră de mir exotic, un ulei presat din rădăcina unei plante ce crește în Orient, și i-a uns picioarele lui Iisus, după care i le-a șters cu propriul ei păr. E atât de puternic mirul acela, încât casa întreagă se umple de mireasma lui. Iar Iuda Iscarioteanul, cel ce se va duce să-l vândă pe Iisus, întreabă de ce s-a făcut asemenea risipă, când mirul acela, dacă tot nu-i mai făcea trebuință Mariei, ar fi putut fi mai bine transformat în bani de milostenie pentru săraci.

Să ne uităm la detalii, să încercăm să pricepem. Iisus este la masă împreună cu ucenicii. Este și Lazăr printre ei. Potrivit manierelor orientale, călătorii și-au clătit cu apă fețele, mâinile și picioarele. Mai ales picioarele - pline de praful drumului, poate de spini și de tăieturi din cauza pietrelor. Însă la masă, într-o casă de om, abluțiunile erau obligatorii și țineau atât de politețe față de gazdă, cât și de confort. A te clăti cu apă rece după o zi de umblat sub soarele Palestinei este un lux și o plăcere la care noi, modernii, nu putem avea acces decât dacă ne îmbrăcăm la rândul nostru în sandale și, după vreo 20-30 km parcurși în caniculă, ne apropiem de o fântână și, după ce ne astâmpărăm setea cu apă rece, turnăm restul găleții pe picioare în timp ce cu o mână, încetișor, îndepărtăm praful depus.

Ostenit de drum, de zilele prea fierbinți și de nopțile prea reci, Iisus este pentru o vreme curat și mănâncă. Nicio perspectivă utilitară deci în gestul mirungerii pe care urmează să-l facă Maria. În haosul obositor al peregrinărilor ce se apropie de sfârșit, Iisus se află într-o oază de pace, în casa unor prieteni tineri, cel mai probabil necăsătoriți. Cei trei frați nu sunt săraci, își permit să ospăteze mai mulți oameni și să-i adăpostească în casa lor, dar bogăția nu explică ceea ce va urma.

Maria ia un recipient cu un lichid exotic, ulei extras din semințele plantei Nardostachys jatamansi, care crește doar în Munții Himalaya, la peste 3000 m altitudine. Este unul dintre cele mai vechi parfumuri cunoscute, bucurându-se de notorietate din India și până în Roma antică. Pliniu, în Istoria naturală, enumeră douăsprezece specii diferite de nard. În ebraică este nared, în sanskrită i se spune  bhutajata. E atât de anevoie de cules încât uleiul volatil extras din flori este fabulos de scump. Astăzi, practic, pentru noi e doar o amintire. Ceea ce se numește nard în zilele noastre e valeriană, o plantă înrudită. Nimeni nu mai escaladează munții pentru florile nardului biblic.

Uleiul acesta vâscos și de culoarea ambrei îl toarnă Maria pe picioarele Mântuitorului. Nu e un ritual dedicat oaspeților, pentru că altfel l-ar fi turnat pe picioarele tuturor celor de la masă. De fapt, tot ce se petrece e atât de neașteptat și de extraordinar, încât nu are nimic din natura unui ritual, a unui gest făcut cum trebuie. La masa Mariei se află Iisus, cel pe care l-a așteptat să-l vindece pe fratele ei înainte ca acesta să moară. Ea știe bine că, dacă Iisus ar fi fost acolo, Lazăr n-ar fi murit. Același om îndelung așteptat, care acum se află înaintea ei, mâncând și odihnindu-se după drum, l-a înviat pe Lazăr atunci când era cât se poate de mort. Mai presus de prietenie, mai presus de recunoștință, 

Mariei din Betania trebuie să-i fi apărut evidența că lângă ea se află cea mai importantă persoană pe care o putea întâlni în viața ei. Și ce trebuie s-o fi copleșit este caracterul indiscutabil al acelei importanțe, fără comună măsură cu rolul jucat într-o împrejurare sau alta. Iisus nu este important pentru că l-a înviat pe Lazăr, ci este important în sine, indiferent de învierea lui Lazăr și indiferent de orice. Este o concentrare atât de mare a absolutului într-un înveliș omenesc încât chiar probabilitatea de a-L întâlni sub chipul acela era infimă și, tocmai de aceea, miraculoasă.

Greu de știut care a fost drumul de la intuiția Mariei la dorința de a face ceva. Trebuie să fi stat îndelung să-L privească mâncând și vorbind cu ucenicii, până să se apropie, să-I cadă în genunchi, să desfacă dopul sticlei cu mir și să I-o verse încetișor pe picioare. Inexprimabilă în cuvinte, intuiția trebuie s-o fi dus acolo unde mulți dintre leviții contemporani ei nu ajung: că în fața ei se află Dumnezeu, că Dumnezeu e ostenit de drum și flămând, înfierbântat de zilele și înfrigurat de nopțile Palestinei și că ceva, un act de devoțiune și de venerare extremă, trebuie făcut cu picioarele acelea trudite de drum și crăpate de pietre. În mintea ei, trebuie să se fi făcut liniște, zumzetul discuțiilor va fi dispărut cu desăvârșire, alături de toate personajele din încăpere.

A rămas doar ea cu Dumnezeu, căruia Îi potolise foamea și setea, Îl primise în loc răcoros și la adăpost de bătaie de vânt. Dacă ar fi fost copil, L-ar fi luat la piept ca o mamă sau L-ar fi legănat pe picioare, ogoindu-I plânsul. Doar că Dumnezeu e bărbat viguros, deplin stăpân peste cele dinăuntrul și dinafara Lui. În fața Lui, demonii pălesc și I se supun ca unui rege al lumilor. Atunci, ca un rege să fie onorat și venerat! O sticlă de parfum scump de la marginea lumii, adusă prin deșert pe spinare de cămilă și păzită cu sabia. "Ale Tale, dintru ale Tale, Ție-Ți aducem de toate, și pentru toate!” Parfumul se varsă pe picioarele lui Dumnezeu, vorbele tuturor pier în gât, acum tac de-a binelea, iar casa s-a umplut de mireasma mirului, ne spune Evanghelistul. Asceza divină este acoperită cu o extravagantă opulență. Trebuie să fi căutat Maria pânzătură vrednică să șteargă picioarele lui Dumnezeu, dar nedescoperind nimic cuvenit, părul și l-a desfăcut și cu podoaba izvodită din trupul ei a șters trupul lui Dumnezeu. Acoperit cu pudoare și intim pentru că ascuns privirilor, părul femeii orientale nu se taie decât ca osândă pentru păcat negru. Maria e neprihănită și în mintea, și în corpul ei.

"De ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor?”, o oală de metal se rostogolește peste scări. Maria nu răspunde, beatitudinea ei nu se lasă tulburată de intervenția unui contabil. Nici ucenicii nu răspund, sunt prea tulburați de ceea ce văd, de îngenuncherea sufletului din spatele gestului de a risipi într-o clipită banii necesari pentru întreținerea unei familii timp de aproape un an de zile. Singurul pragmatic este Iuda Iscarioteanul. El ne reamintește că exista probleme, domnilor, iar banii aceștia le-ar fi putut rezolva. Învățământul, sănătatea, de exemplu. Încă de pe atunci ne dureau învățământul și sănătatea.

Și săracii, desigur, săracii. Parcă mai mulți și mai săraci 2000 de ani mai târziu, deși n-am încetat să-i miluim în tot acest răstimp. Exact cum a spus Iisus: "pe săraci îi veți avea pururi cu voi”. Nu vă temeți să fiți eroi din cauza problemelor mărunte. Nu vă opriți de la cele extraordinare pentru că zilnic trebuie să mâncați ceva ca să vă țineți în viață. Nu pretextați, când vine momentul să zburați, că tălpile vă ating pământul. Jocul acesta dintre sublim și pământesc, Evul Mediu l-a intuit ca și Maria din Betania. Catedralele sunt cele mai sublime jertfe aduse lui Dumnezeu, pentru că în ele oamenii s-au adus jertfă pe ei înșiși, în spiritul unei bucurii pe care noi nu ne-o mai putem nici măcar imagina. Se spunea pe atunci că zilele petrecute la zidirea unei catedrale sunt zile pe care Dumnezeu le adaugă firului vieții. Iar banii dăruiți pentru ridicarea sau înzestrarea unui lăcaș de rugăciune sunt împrumutați lui Dumnezeu, care nu rămâne niciodată dator. Oamenii dădeau, conștienți că nu dau dintr-ale lor, ci din cele ce le-au fost dăruite.

Lumea noastră e la eoni distanță de ce s-a petrecut în ziua aceea în sufletul Mariei din Betania. Într-un anumit moment al istoriei noastre, am fost cuceriți de pragmatismul lui Iuda Iscarioteanul: "De ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor?” Noi știm că există probleme și vrem să le rezolvăm. Catedrala ne repugnă, și pe bună dreptate: catedrala nu este o problemă, ba chiar ne reamintește că pe lume mai există și altceva decât probleme. Putem să ne gândim la ea în termeni de poartă solară, dar nicidecum ca la ceva ce trebuie trecut pe agendă și bifat după o abordare gospodărească. Suntem, neîndoios, tot în preajma lui Iisus, cine nu este? Și Iuda a fost. Dar, ca și ucenicul care chivernisea banii, noi n-avem nicio emoție. Am vrea și noi să fim eroi, dar avem obligații. Pentru noi, Maria n-a fost decât o risipitoare și-o zăludă, o femeie cu prea multă imaginație. Noi știm mai bine. 
 
Articol apărut mai întâi pe blogul autorului