ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Am încheiat, în urmă cu câteva minute, lectura volumui scris „la patru mâini” de eseiștii Ovidiu Hurduzeu și Mircea Platon. În mod normal, aș lăsa să treacă de la câteva zile la săptămâni, care să lase ebuliția lecturii să decanteze lin într-un text. Unele dintre recenziile mele sunt departe de momentul primei lecturi cale de mai mult de un an. De data aceasta nu va mai fi la fel, scriu la cald, scriu la roșu. Voi mai face, mărturisesc dintru început, ceva ce consider a fi impardonabil, un lucru pe care mi-l refuz din principiu: o recenzie la persoana întâi. În raport cu cărțile pe care le citesc, sunt prea mic, nu exist. Volumul celor doi autori nu m-a întâlnit altfel, nici nu m-a lăsat mai mare. Poartă însă cu el o încărcătură de Prezent care provoacă cititorul la o reflecție fățișă, fără jumătăți de măsură. Un Prezent agresiv ca o îndrăgostită care vrea să știe: „Mă iubești?” și căreia nu-i poți răspunde decât afirmativ sau negativ, dar musai cinstit. Nu te poți angaja în fața acestui tip de întrebare decât la persoana întâi, strict personal. Așa voi face.

Am terminat lectura cu certitudinea întâlnirii cu unul dintre cele mai importante texte despre lumea noastră redactat în România, senzație pe care n-am mai avut-o niciodată de la Omul recent a lui H.-R. Patapievici încoace. Rog ca această din urmă observație să nu-mi fie judecată prea dur, neputând spune, la urma urmei, că citesc toate lucrările care se publică pe la noi, nici măcar pe toate care merită acest efort. E o impolitețe față de contemporaneitate, dar e preferabil așa, zic eu, decât să fiu nerecunoscător celor ce ne vin din trecut. Observația asemănării dintre cele două volume nu este, cred, lipsită de importanță, și o voi relua în partea finală a recenziei, acolo unde voi încerca să schițez câteva anticipări ale impactului pe care îl va avea A treia forță: România profundă.


 Unde e România profundă?

Mulți dintre cititorii volumului A treia forță... se vor întreba: despre care Românie vorbesc Hurduzeu & Platon? Și trebuie să admit, cu imensă părere de rău, că vor avea impresia că se află în fața unui pseudo-concept intelectualist, a unei convenții de laborator. Lipsa nu va fi însă de partea autorilor, ci a cititorului. Și asta pentru că mulți dintre noi trăim într-un loc aflat în deficit cronicizat de profunzime. Locuitorul României deșertificate despre care vorbește Ovidiu Hurduzeu va crede că este împins la un exercițiu livresc fără rost, experiența sa reducându-se la unul din multele orașe „europene” tipice ale României, în care abundă „posibilitățile” dar în care oamenii interacționează vag, epidermic, fără să-și împărtășească nimic, în care se comunică, dar nu se intră în comuniune.

Am descoperit România profundă în două rânduri. Prima dată atunci când părinții mei, refuzând să îngroașe rândurile pensionarilor care la fiecare început de lună fac coadă la ușa farmaciilor pentru medicamente subvenționate, au decis să se strămute la țară, pe pământurile moștenite de la bunicii mamei. Intram și eu crispat, pentru câteva luni, într-o lume a conservatorilor „neasistați social”, cum ar fi spus Mircea Platon, plină de gospodării autarhice și de țărani autarhici care cos petec peste petec la turul pantalonilor, care se îmbătă de două ori în zi de sărbătoare (odată dimineața, dupa ce dau nutreț la vite, și odată seara, după ce-au făcut boierește amiaza), și n-ar pierde în ruptul capului liturghia din fiecare duminică și rubrica meteo de pe TVR1. Prima mea întâlnire cu România profundă m-a luat din starea celui care nu-și putea distinge bine interlocutorul (am suferit ceva vreme de obtuzitatea exploratorului în Africa, pentru care toți negrii seamănă între ei) și m-a adus până la deliciile celui care percepe multitudinea de nuanțe cu care țăranul poate spune „asta-i bun” (jumătate în glumă, jumătate în serios, îmi propusesem să redactez un dicționar românesc urbano-peizan, dar m-am speriat eu însumi de amplitudinea gloselor care ar fi trebuit să însoțească lexicologia redusă numeric a românei peizane, dar altfel plină de o oralitate densă și mustindă, pe care intextualizarea n-o poate prelua decât cu lăcomia unui sarcofag).

România aceea nu m-a vrut, m-a scuipat cât mai departe de ea, ca pe-o minge, peste Carpați. Poate mă va reprimi când, la o anume vârstă, am să iau și eu exemplul tatei, și-am să spun că bătrânețea e urâtă la oraș. A survenit între timp a doua întâlnire cu România profundă, într-un oraș aflat la câțiva kilometri de Cluj. Toată lumea cunoaște disprețul Capitalei pentru provincie, a municipiilor reședință de județ pentru restul județului, a orașelor mari față de orașele mici, a urbelor înțesate de evenimente față locurile unde nu se întâmplă nimic (cu excepția Crăciunului și a Învierii, cum ar spune Mircea Platon). Ce știu puțini, este că mai există locuri în România unde te salută oamenii pentru că „te-au văzut în cartier” (am o mulțime de cunoștințe dobândite astfel), unde o saluți pe farmacistă pentru că a dat telefon pentru tine la un medic ca să se asigure că medicamentul pe care vrei să-l cumperi e bun pentru piticul tău, unde te conversezi cu electronistul din colț pe tema ce-mai-face-vechiul-tău-televizor (pe care nu te înduri să-l arunci pentru că astea noi se strică fix când expiră garanția, știi din surse autorizate). Celor care se grăbesc să mă acuze de idealizare, sunt nevoit să le tai avântul, asigurându-i că nu descriu niscai paradisuri terestre, ci locuri unde oamenii se întâlnesc și se cunosc prin firea lucrurilor, nu datorită unor interese și cupidității. România profundă, subiectul volumului celor doi autori, există de-a binelea. Unii dintre noi au șansa să trăiască în ea, alții au văzut-o din goana mașinii, simpli turiști în țara lor. Independent de această din urmă categorie, A treia forță: România profundă are subiect, domnilor! Pornind de la această atestare cu caracter personal, ajungem la...

 Predicatul României profunde

Aici sunt mai puțin sigur. Avem de-a face cu un predicat din genul celui pe care gramatica îl numește nominal, format, după cum se știe, dintr-un nume predicativ legat câine-câinește de subiectul lui printr-un verb a fi golit de sens, simplă copulă a cărei prezență e strict convențională? Vorbim, în acest caz, de un deficit de Fire din partea României-subiect, pe care sufocarea ei cu atribute nu-l poate compensa pe termen lung. Înclin să cred că așa sunt lucrurile, pentru că dacă s-ar fi putut spune că România profundă este-și-atât, volumul acesta nu s-ar fi născut. Secularizată, europenizată, avantgardizată, marxizată, elitizată, globalizată, România începe să semene cu orice, dar nu cu ea însăși. Sufocată de consumismul post-comunist, intens managerializată, aplatizată de „escrocheria orizontalității”, populată cu „sclavi fericiți” și cu „oameni reticulari” dezîntrupați, hipercomplexificată păgubos, România e din ce în ce mai puțin un destin, e un loc obositor al hazardului postmodern.

 O observație care va părea vulgară celor care iubesc mai mult mirosul benzinei decât cel al câmpului: dintre toate animalele, calul își exteriorizează cel mai greu durerea fizică. Cei care au fost aproape de acest animal altfel decât la cursele de cai de la televizor, știu că poate duce cu el o suferință zeci și zeci de kilometri, până când se epuizează. România profundă e chinuită ca un cal, domnilor, fără să scâncească, fără să lăcrimeze. Ar trebui să ne fie teamă de capacitatea ei de a se priva de tot ce are nevoie, într-o cursă care o poate în cele din urmă îngenunchea și transforma în stârv bun pentru vulturi, cum numai calul știe să se sacrifice. Deie Domnul să mă înșel, dar tare se pare că asaltul împotriva României vizează, în cele din urmă, totul: „orice lucru normal, întreaga țesătură socio-culturală [...], de la familie la literatura clasică sau religie, de la sărbători sau obiceiuri tradiționale la educație. Tot ce e normal e, pentru noul marxism, criptofascist, adică opresiv, misogin, xenofob, rasist și, în ultimă instanță, patologic. Noii marxiști nu mai vor cucerirea revoluționară a puterii, ci rescrierea realității în folosul lor, nu mai vor exproprierea imobilelor, ci a normalității.”

 Care va fi posteritatea acestei cărți?

În cele din urmă, este bine să ne întrebăm, după ce lectura ia sfârșit: și acum? Ei bine, fără să-mi arog daruri profetice, voi risca să dau niște răspunsuri, jumătate în serios, jumătate răspunzând unei provocări agonice. Ziceam, la începutul acestei recenzii-eseu, că A treia forță: România profundă, amintește tulburător de Omul recent. Din diverse motive de ordin personal, am citit această din urmă lucrare „la spartul târgului”, când valurile pe care le-a suscitat se domoliseră. Patapievici era deja instituționalizat și cuminte ca un berbec jugănit, nimic din violența răzvrătitului nu mai apărea în persoana lui publică. În Discernământul modernizării aveam ulterior să asist la echilibristica puerilă a celui care jinduiește să păstreze varza (discernământul tradițional) fără să lovească, în numele Tatălui, capra (modernitatea). După varii alte luări de poziție de sorginte neoconservatoare, filosofenii pe tema 9/11 și deliruri hipercompetente despre Islam m-am lămurit: omul se golise de substanță, fusese vampirizat, devenise de-al lor. Îndrăznesc să spun că, pe termen scurt-mediu Ovidiu Hurduzeu și Mircea Platon sistemul îi va asalta și pe ei cu tentația confiscării.

În mediile României epidermice, cred că nu se va întâmpla aproximativ nimic. Cartea va fi vag citită, eventual adulată pe ici pe colo, apoi peste ea se va depune praful uitării. Toată lumea o știe, și o știu și autorii prea bune: cărțile nu schimbă lumea. Atunci când par s-o facă, schimbarea e antrenată deja, cărțile doar o înregistrează après coup, și o cristalizează. În starea în care sunt lucrurile, este chiar lucid să ne întrebăm dacă ceva mai poate fi schimbat, iar dacă da, în ce fel, în bine sau în rău? Textele sacre vorbesc despre o ultima parte a ciclului cosmic ca despre o perioadă de violență, de rătăcire și de ignoranță aproape totală. Ar fi o trufie să identificăm timpurile noastre cu cea mai neagră perioadă din Kali-Yuga, dar ar fi o lejeritate să îndepărtăm aprioric această supoziție. În ambele cazuri însă, repet, cărțile nu pot schimba nimic de la sinea lor, oricât de oneste ar fi ca opere de discernământ.  

Este drept să ne întrebăm, în cele din urmă, ce va reprezenta această carte pentru România profundă. Iarăși, sunt nevoit să zic, nimic. Acolo unde profunzimea nu este atinsă de cangrena modernității, lucrurile vor continua să curgă pe făgașul lor și fară acest text, la fel cum o carte bună despre ecologie nu influențează cu nimic natura, care știe să-și vadă de ale ei și fără concursul specialiștilor. Acolo unde România profundă se retrage în fața kitsch-ului, a manelizării și a mârlănizării, lucrurile vor merge în rău, după cum au apucat. Pe ici pe colo, câte un adolescent va găsi niște confirmări ale intuițiilor sale adânci, iar revolta lui va căpăta, poate, substanță și sens.

Să ne întoarcem iar la autori. Din punctul de vedere al pragmatismului de gospodină care a invadat până la cele mai fine interstiții ale vieții noastre, A treia forță: România profundă trebuie să pară de un donquijotism desuet. Este genul de carte care se scrie pentru a te achita de o datorie de onoare față de conștiința proprie, este cartea care capătă deplin sens dacă ești convins că, până la urmă, totul e doar între tine și Dumnezeu, e sfidarea perfectă care trebuie adresată postmodernității pentru a demonstra că ești, în pofida tuturor lanțurilor cu care te-a zăvorât, un om liber. A treia forță... este orice, dar numai o întreprindere rentabilă nu. Ovidiu Hurduzeu și Mircea Platon sunt într-un moment de grație. Au scris o carte onestă. Celor cărora adjectivul li se pare zgârcit, îi asigur că nu e așa, în vremurile noastre în care minciuna și înșelătoria par simple convenții adoptate în vederea reușitei. Au provocat sistemul, deși s-ar fi putut strecura și ei în „elitele” globalizate și dezîntrupate. Din punct de vedere spiritual sunt însă, pe prag, cu această critică a lumii moderne. Pot face cale întoarsă, cedând sistemului care va încerca „să-i recupereze”, jugănindu-i cu onoruri, ca pe Patapievici. Ar fi păcat. Pot rămâne liniștiți și confortabil acolo unde stau deja, incoruptibili, criticând amar până la sfârșitul vieții agresarea României profunde (scriindu-i, eventual, după ceva vreme, epitafuri). Ar fi la fel de păcat. Sau își pot continua drumul mai departe, dorindu-și ceea ce orice creștin trebuie să-și dorească, nici mai mult nici mai puțin decât sfințenia. Povara acestei cărți, integrală, este cea a autorilor, și în egală măsură a celor care o vor trăi și interioriza cum se cuvine, și vai celor care se vor apropia de acest text pentru a se întoarce comod la ale lor, după ce-l vor fi înțeles.

Mă veți acuza, cititori ai acestor rânduri, de pesimism, și-mi veți reproșa poziția paradoxală, de admirator fără rezerve, sceptic în ceea ce privește consecințele. Nu-mi permit, vă asigur, derapajul unor asemenea sentimentalisme. Lumea noastră e, după cum scrie undeva Platon, în dezordinea lăsată în urma Zeului, după plecarea lui. Ca lucrurile să revină în matcă, e nevoie ca Zeul să se întoarcă, nici mai mult, nici mai puțin. Până atunci, cărți ca A treia forță: România profundă ne sistematizează dorul, ceea ce nu-i deloc puțin, veți fi de acord cu mine...
 
Articolul a apărut mai întâi pe blogul autorului

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews