ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Una dintre cele trei date la care se spune că s-a născut Mircea Eliade este 13 martie 1907. Mircea Eliade este unul dintre mentorii noștri, alături de Petre Țuțea. La această adresă puteți găsi mai multe articole memorialistice despre Marele Român Mircea Eliade.

Citiți și MANUSCRISUL INEDIT al lucrării lui Petre Țuțea despre Mircea Eliade – PDF

Un text foarte actual, pe care Mircea Eliade l-a publicat în ziarul Vremea în 1937 și intitulat „Piloții Orbi” vorbește despre lipsa de morală a clasei politice din România, valabil azi pentru întreaga lume:

Mircea Eliade - Piloții orbi


Imoralitatea clasei conducãtoare românești, care deține "puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia naționalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administrație și învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranței statului și toate aceste atentate contra ființei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generațiilor viitoare va pãstră, cum se cuvine, eforturile și eroismul anilor cumpliți 1916-1918 – lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor. Dar cred cã este o crimã care nu va mai putea fi niciodatã uitatã: acești aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (și când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern.
 
Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fața contemporanilor și în fața istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de corupție, bacșișuri, demagogie și șantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãși existență istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus și ne conduc nu mai vãd.
 
Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase și mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nostru este condusã de niște piloți orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va ști cine meritã sã supravietuiascã și cine își meritã soarta de rob – elită noastrã conducãtoare își conținuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte. Nici nu mai gãsești cuvinte de revoltã. Critică, insultă, amenințarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceștia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.
 
Istoria cunoaște unele exemple tragice de state înfloritoare și puternice care au pierit în mai puțin de o șutã de ani fãrã că nimeni sã înțeleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldații tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Și deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase își pierd limba, credințele, obiceiurile – și sunt înghițiți de popoare vecine.
 
Luntrea condusã de piloții orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, neguțãtorii își vedeau de afaceri, tinerii de dragoste și țãranii de ogorul lor. Numai istoria știa cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de aceea capitalã: instinctul statal. Crima elitelor conducãtoare românești constã în pierderea acestui instinct și în înfiorãtoarea lor inconștientã, în încãpãtânarea cu care își apãrã "puterea”. Au fost elite românești care s-au sacrificat de bunã voie, și-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor noștri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã că sã-și prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambițiile pe care și le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Și nu în aceste câteva miliarde risipite și câteva mii de conștiințe ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze.
 
Sã amintim numai câteva fapte și vom întelege de când ne conduc piloții orbi.
 
Cel dintâi lucru pe care l-au fãcut iugoslavii dupã rãzboi a fost sã colonizeze Banatul românesc aducând în masã de-a lungul frontierei cele mai pure elemente sârbești. Iugoslavii, atunci că și acum, erau departe de a avea liniștea și coheziunea politicã pe care am fi putut-o avea noi: problema croatã izbucnise cu violențã. Cu toate acestea, știind cã adevãrata granițã nu e cea însemnatã pe hãrtie, ci limita pânã unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) – au fãcut tot ce le-a stat în putințã că sã deznaționalizeze județele românești. Și se pare cã au reușit. În orice caz, acum, la granița Banatului, stau masive colonizãri sârbesti, sate care nu existau la conferința pãcii….
La "plebiscitul” din 1918-1919, toate satele svãbești au votat alipirea la România Mare. S-a obținut astfel o impresionantã majoritate. Nici un guvern român n-a fãcut, însã, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliați sinceri pe care i-am fi putut avea ca sã contrabalansãm elementele maghiare. Dimpotrivã, de la unire încoace sașii și șvabii au fost necontenit umiliți – iar ungurii favorizați. (Ce imbecil complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamã de unguri!
 
În 1918 sașii nu se înțelegeau cu șvabii. Am fi putut profita de aceste neînțelegeri. N-am profitat. Dimpotrivã, am fãcut tot ce ne-a stat în putințã că sã accelerãm unirea tuturor elementelor germanice. Și astãzi, sașii și șvabii sunt uniți – și sunt împotriva noastrã.
 
Ungurii au colonizat granița încã din 1920, deși și astãzi se gãsesc înapoia acestei centuri de fier nu știu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizãri, pentru cã toate satele de pe frontierã sunt românești. În schimb, am stat cu mâinile în sân și am privit cum se întãrește elementul evreiesc în orașele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat complet, cum țara Oașului s-a pãrãginit, cum s-au fãcut colonizãri de plugari evrei în Maramureș, cum au trecut pãdurile din Maramureș și Bucovina în mâna evreilor și maghiarilor etc., etc.
 
Cei 10.000 de tãrani români veniți din Ungaria conținuã sã moarã de foame. Am luat sate de români din Banat și am colonizat Cadrilaterul – în loc sã pãstrãm pe bãnãțeni acolo unde sunt și sã aducem la frontiera bulgarã numai macedoneni, singurii care rãspund la cuțit cu toporul și la insulte cu carabina. Astãzi româncele bãnãțene cerșesc
în Balcic…
 
Dintre toate minoritãțile noastre, în afarã de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lãsat sã plece. Pãmânturile lor, în bunã parte, au intrat în stãpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lãsat pe bulgari sã-și cumpere și sã cultive pãmânt pânã la Gurile Dunãrii.
 
Piloții orbi s-au fãcut unealtă celei mai înspãimântãtoare crime împotriva ființei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunãrii spre Deltã și Basarabia.
 
N-a fost un singur om politic român care sã înteleagã cã ultima noastrã nãdejde, așa cum suntem înconjurați de oceanul slav, este sã ne împotrivim cu toate puterile unirii slavilor dunãreni cu slavii din Basarabia. În loc sã alungãm elementul bulgãresc din întreaga Dobroge – noi am colonizat pur și simplu Gurile Dunãrii cu grãdinari bulgari.
 
În același timp, piloții orbi au deschis larg porțile Bucovinei și Basarabiei. De la rãzboi încoace, evreii au cotropit satele Maramureșului și Bucovinei și au obținut majoritatea absolutã în toate orașele Basarabiei. Ceva mai grav: rutenii s-au coborât de-a lungul Basarabiei și astãzi mai au foarte puțin sã-și dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunãre. Reni este punctul de unire a celor douã populații slave – pe pãmânt românesc.
 
Imediat dupã rãzboi, în Basarabia românii reprezentau 68% din populație. Astãzi, dupã statisticile oficiale, ei sunt numai 51%. Elitele politice românești, în loc sã se intereseze de-aproape de problema Ucrainei prin încurajarea agitațiilor separatiste – așa cum au fãcut guvernele austriece pânã la rãzboi, încurajând sistematic pe ruteni ca sã loveascã în români și în poloni – s-au mulțumit sã tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar și în Basarabia.
 
În anul 1848, rutenii din Galiția revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galiția), care ar fi trebuit sã devinã semi-autonomã în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au știut sã se apere (în Constituanta austriacã de la Kremsir). Dar rutenii, dupã rãzboiul cel mare, au gãsit un neașteptat aliat în piloții orbi ai României care, în loc sã lupte pentru revendicãrile ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) și-au arãtat prietenia fațã de acești slavi lãsându-i sã se înmulțeascã peste mãsurã în Bucovina și sã coboare cât mai jos în Basarabia. Astãzi, un savant ucrainean de la universitatea din Varșovia, refugiat politic, expune la seminarul de geografie din Berlin hãrți ale viitorului stat ucrainean în care se gãsesc înglobate Bucovina și Basarabia. Nãdãjduiesc cã la ceasul când știu lucrurile acestea, prietenul care mi-a atras atenția asupra hãrților profesorului ucrainean (profesor la universitatea din Varșovia) a izbutit sã le fotografieze pe toate – pentru ca sã facem amândoi dovadă, dacã va fi nevoie.
 
Inutil sã mai continui.
 
Și am fost stãpânit de acest înspãimântãtor sentiment al inutilitãții în tot timpul cât am scris paginile de față. Știu foarte bine cã ele nu vor avea nici o urmare. Știu foarte bine cã evreii vor țipa cã sunt antisemit, iar democrații cã sunt huligan sau fascist. Știu foarte bine cã unii îmi vor spune cã "administrația” e proastã – iar alții îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãților. Ca și când aceleași tratate au putut împiedica pe Kemal Pașa sã rezolve problema minoritãților mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia. Ca și când iugoslavii și bulgarii s-au gândit la tratate când au închis școlile și bisericile românești, deznaționalizând câte zece sate pe an. Că și când ungurii nu și-au permis sã persecute fãțis, cu închisoarea, chiar satele germane, că sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca și când cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!
 
Cred cã suntem singura țarã din lume care respectã tratatele minoritãților, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura și ajutându-le sã-și creeze un stat în stat. Și asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur și simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai știe ce înseamnã un stat, nu mai vede.
 
Pe mine nu mã supãrã când aud evreii țipând: "antisemitism”, "fascism”, "hitlerism”! Oamenii aceștia, care sunt oameni vii și clarvãzãtori, își apãrã primatul economic și politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligențã și atâtea miliarde.
 
Ar fi absurd sã te aștepți ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi și cu foarte multe obligații – dupã ce au gustat din mierea puterii și au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-și menținã deocamdatã pozițiile lor, în așteptarea unei viitoare ofensive – și, în ceea ce mã privește, eu le înteleg lupta și le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.
 
Tristețea și spaima mea își au, însã, izvorul în altã parte. Piloții orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai puțin româneascã, politicianizatã pânã-n mãduva oaselor – care așteaptã pur și simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Același joc și același lucru, ca și când am trãi într-o societate pe acțiuni, ca și când am avea înaintea noastrã o șutã de ani de pace, ca și când vecinii noștri ne-ar fi frați, iar restul Europei unchi și nași. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi românește, cã în Maramureș, Bucovina și Basarabia se vorbește idiș, cã pier satele românești, cã se schimbã fața orașelor – ei te socotesc în slujba nemților sau te asigurã cã au fãcut legi de protecția muncii naționale.
Sunt unii, buni "patrioți”, care se bat cu pumnul în piept și-ți amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, sãracii, cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu și pește și nu cunoșteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru o datã cu introducerea secarei (la sfârșitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanarioții care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta țãranilor. Blestemele s-au ținut apoi lanț. Mãlaiul a adus pelagră, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal și "cultura” în Principate au adus sifilisul. Piloții orbi au intervenit și aici, cu imensă lor putere politicã și administrativã. Toatã Muntenia și Moldova de jos se hrãneau iarna cu pește sãrat; cãruțele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul și peștele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totuși o hranã substanțialã. Piloții orbi au creat, însã, trustul peștelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de pește (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi de pește ca sã nu scadã prețul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane și se vinde numai unul (restul putrezește), grav e cã țãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, pește sãrat. Și acum, când populația de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuiește (vorba vine) zeci de milioane pe medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã și aspirinã, ci printr-o hranã substanțialã.
 
Nu mai vorbiți, deci, de cele șapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-și pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar și tot mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistență sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova și în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, pește, fructe și care bea vin în loc de țuicã. Noi n-am înțeles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau ca rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã "ținem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în același timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi și ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.
 
…Dar piloții orbi stau surâzãtori la cârmã, ca și când nimic nu s-ar întâmpla. Și acești oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credințã, și cu bunãvoințã; numai cã, așa orbi cum sunt, lipsiți de singurul instinct care conteazã în ceasul de fațã – instinctul statal – nu vãd șuvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia și meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã țarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.
 
Uneori, când sunt bine dispuși, îți spun cã nu are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori și inteligenți și, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în țarã. Dacã așa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza țara cu englezi, cãci și ei sunt muncitori și inteligenți. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, și-ți vorbește despre calitãtile unor oameni strãini nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria… Cãci piloții orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – puțin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cãnici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a știut și nu știe ce înseamnã un stat.
 
Și asta e destul ca sã începi sã plângi.

Articol apãrut în Vremea, nr. 505, 19 septembrie 1937
 

Un alt text de o mare importanță pentru istoria neamului românesc este cel despre ”Ortodoxie”, poporul român fiind unul religios, autorul transmițând un mesaj elocvent: Pentru a găsi un sens vieții, „trebuie să fim creștini”.

„Apariția Lui Hristos înseamnă pentru noi axa centrală, nucleul de viață, de elan, de dragoste, de creație. Hristos dovedește realitatea transcendentului și posibilitatea de a-l ajunge prin experiență religioasă. Omul nu mai e singur cu soarta. Acele suflete, nefericite, care se ridică deasupra fiziologiei și a instituțiilor civile - nu mai sunt în primejdia disperării. Cunoașterea lui Hristos - deși de esență pur mistică, înfăptuindu-se pe plan mistic - transfigurează conștiința, o îmbogățește cu roade dulci, zemoase. Cel care cunoaște (iubește) pe Hristos - e un om cu măduva spinală întreagă. Creștinul înțelege viața - fapt de o considerabilă însemnătate, ce întrece cu mult comorile științei și ale filosofiei! Creștinismul stăpânește sensul vieții - care nu e un sens tragic. Sau, în orice caz, de un tragic omenesc.”

Din Opera lui Mircea Eliade:


Opere științifice:

• Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne (1936)

• Cosmologie și alchimie babiloniană (1937)

• Comentarii la legenda meșterului Manole (1943)

• Traité d'histoire des religions (1949)

• Le Sacré et le Profane (1956)

• Aspects du mythe (1963)

• Le mythe de l'éternel retour (1969)

• Le Chamanisme et les Techniques archaïques de l'extase (1974)


Opere literare:

• Romanul adolescentului miop, roman (1928)

• Gaudeamus, roman (1929)

• Isabel și apele diavolului, roman (1930)

• Lumina ce se stinge, roman (1931)

• Maitreyi, roman (1933)

• Întoarcerea din rai, roman (1934)

• Huliganii, roman (1935)

• Șantier. Roman indirect (1935)

• Domnișoara Christina, roman (1936)

• India (1936)

• Șarpele, roman (1937)

• Nuntă în cer, roman (1938)

• Secretul doctorului Honigberger, nuvelă (1940)

• Nopți la Serampore (1940)

• Pe strada Mântuleasa, nuvelă (1963)

• La țigănci, nuvelă (1969)

• Noapte de Sânziene, roman (1971)

• În curte la Dionis, roman (1977)

• 19 trandafiri, roman (1980)

• Viața nouă (Ștefania), roman neterminat


Opere memorialistice:

• Romanul adolescentului miop, scris in 1927, publicat de Mircea Handoca abia în anul 1989

• Jurnal, două volume (versiunea în limba română a fost restabilită de Mircea Handoca pornind direct de la manuscris)

• Memorii, două volume, 1991 (autobiografia sa)

• Jurnal portughez și alte scrieri, Humanitas, 2006

• Încercarea labirintului, ed. I, Dacia, 2000, ed. a II-a, Humanitas, 2006