Ȋn mai 1948, când a fost arestat, Părintele Justin Pârvu avea 29 de ani și era elev în clasa a VIII-a la Seminarul „Sf. Gheorghe” din Roman. A fost dus în penitenciarul din Suceava, acolo unde erau închiși 800 de deținuți din nordul Moldovei, majoritatea tineri. Elevi, studenți, avocați sau preoți, cu toții au fost supuși unui regim de exterminare.

„Ȋn lunile iunie - iulie mâncam numai zeamă de iarbă fiartă. Iarba cosită din câmp era adusă la închisoare, tocată, pusă la fiert și servită deținuților politici”, povestea Părintele Justin Pârvu, într-un interviu din 1991. „Era mare sărbătoare când, la o lună, apărea în gamelă o mâncare de fasole sau orez fiert. După acest regim alimentar de exterminare, nu numai că am slăbit într-un hal fără de hal cu toții, de nu ne mai puteam ridica de jos, dar am început să ne umflăm. Când apăsam cu degetul în carne, rămânea groapă în urmă. Era o dovadă elocventă a descompunerii țesuturilor organismului, a incapacității lor de a mai elimina apa. Dar apa nu se elimina și din cauza cantităților excesive de sare din așa-zisele mâncăruri cu care eram tratați.”

„Mâncam cojile de cartofi din căldările cu lături”

„După ce ne-am îmbolnăvit cu toții, a catadicsit să ne viziteze medicul, care s-a uitat la noi din mers, fără să ne întrebe nimic. Totuși, la câteva zile, am constatat o îmbunătățire a meniului, spre a ne mai reveni. A început să ni se dea ciorbă cu câteva floricele de grăsime, varză scăzută, orez fiert și chiar fasole gătită. Dar această îmbunătățire a fost pentru noi o a doua pedeapsă, nu mai puțin severă. Stomacurile noastre, dezobișnuite cu asemenea mâncăruri, nu le-au putut suporta, și cei mai mulți dintre noi s-au îmbolnăvit de dezinterie. Internarea în infirmeria închisorii n-a însemnat niciodată nimic, căci erai lăsat fără ca cineva să-ți întindă o mână de ajutor.”

Singura speranță a deținuților din Suceava de a-și mai potoli foamea era accesul la bucătăria închisorii, unde făceau de serviciu cu rândul. „Acolo eram puși, sub supraveghere, să facem tot felul de treburi”, spunea Părintele Justin Pârvu. „Căram apă, curățam cartofi, spălam oale, crătiți, duceam mâncare la porci. De lihniți ce eram, ne venea să înghițim cartofii cruzi. Însă nimeni nu îndrăznea, fiindcă de cutezai să muști dintr-un cartof cădea cerul pe tine, supraveghetorul te și lua la pocnit. Ne bucuram totuși de un favor: să mâncăm cojile de cartofi când duceam căldările cu lături la trocile porcilor. Băgam mâna în lături și, cum dădeam peste o coajă, o duceam cu repeziciune la gură.

În această ordine de idei aș vrea să mă refer la o întâmplare și comică, și tragică în felul ei, care arată în ce stare de decădere umană ajunsesem. Directorul închisorii, un satrap cu suflet de piatră, avea un câine de rasă, nu prea mare, dar dolofan și îndesat, care se plimba netulburat prin curte. Într-una din zile, câinele dispare. Directorul declanșează imediat urmărirea. S-a scotocit peste tot, însă în zadar. Nu s-a găsit nici urmă de câine. Atunci deținuții au început să fie interogați și bătuți. Până la urmă, unul din ei a declarat că l-au sacrificat și l-au mâncat. Cum de au reușit o asemenea performanță n-am putut afla niciodată. Cert este că, după această ispravă, toți deținuții politici au primit drept pedeapsă ca, timp de două zile, să nu ni se dea decât o singură masă, la prânz.”

„Activează, ține carnetul meu, cotizează”

Regimul alimentar era completat de bătăile crunte administrate în anchete. Torturați, aflați în imposibilitatea de a se apăra, învinuiții erau practic obligați să recunoască tot ceea ce li se cerea, singura lor preocupare fiind ca, prin declarațiile făcute, să nu deconspire numele celor ce încă se mai aflau în libertate.

„Acele anchete care se făceau au implicat mulți oameni, nenumărați nevinovați”, spunea Părintele Justin Pârvu. „De exemplu, dacă am vorbit cu cineva în 1945, numai 10 sau 15 minute, și apoi s-a întâmplat să mă întâlnesc cu acea persoană, 6 luni sau 1 an mai târziu, numele acelei persoane apărea în anchetă. Trebuia să răspundem întrebărilor: «Da, sigur, am avut o scurtă discuție», și anchetatorii întrebau: «Despre ce ați vorbit? Despre cum să organizați rezistența?». Eu răspundeam: «Nu, nimic despre aceste lucruri, doar lucruri obișnuite», dar răspunsul adevărat nu era acceptat de ei și, în sfârșit, eram atât de bătuți și de torturați fizic și psihic până acceptam să semnăm o hârtie în care se spunea că noi știam totul, pusesem la cale cine știe ce plan și că eram criminali. Și așa ajungeam de luam 10 sau 15 ani pedeapsă.”

 Părintele Justin Pârvu, la întoarcerea de pe front. Între 1941-1944 a fost preot militar al Batalionului 18 Vînători de Munte, care a luat parte activă la luptele duse până la Don și în Crimeea, la răsărit de Nistru. A primit gradul de sergent.
 Părintele Justin Pârvu, la întoarcerea de pe front. Între 1941-1944 a fost preot militar al Batalionului 18 Vînători de Munte, care a luat parte activă la luptele duse până la Don și în Crimeea, la răsărit de Nistru. A primit gradul de sergent.

Ȋn fișa personală ce i-a fost întocmită Părintelui Justin Pârvu în Penitenciarul din Suceava, document publicat pe site-ul www.marturisitorii.ro, se spune: „Recunoaște că a fost pregătit de Bârjoveanu Dumitru și a fost încadrat în unitatea B a seminarul Sft. (n.r. -  Sfântul) Gheorghe, cu numărul de ordine 2, în iunie 1946. Activează, ține carnetul meu (n.r. - ?!), cotizează. Pregătește pe elevii Podoleanu, Rășchitor Vasile și Doroftei Mihai. Deține în 1946 funcția de ajutor șef de unitate, iar în 1947/48 cea de șef de unitate. Ține ședințe cu totul neregulat. Ia parte la o școală de cadre ținută de Merișca Costin în iunie 1946 și la o alta la Iași împreună cu aceiași, în noiembrie 1946. Are prieteni de mănunchi pe: Nedelcu Gr., Bucă Ilie, Racu Ioan și Baciu Radu. Citește Cartea Căpitanului și Testamentul lui Moța. Mai cunoaște pe activiști pe: Stupu N., Curelescu Eugen, Sofronie C., Poenaru și Pr. Pâslaru. Pe Doina Constantin l-a cunoscut ca șef al grupului 42 F.D.C. Roman, pe (sic!) anul 1947/48”.

Doina Constantin era informatorul Securității infiltrat printre foștii membri ai Frățiilor de Cruce. Dumitru Bârjoveanu, Mihai Podoleanu, Vasile Rășchitor și Mihai Doroftei fuseseră deja arestați în mai 1948. Merișca Constantin, învățător în Micleușeni, era și el închis, tot de atunci. Și tot în pușcărie se aflau și Nedelcu Grigore, elev din comuna Jaliștea, Curelescu Eugen, student din Roman, Bucă Ilie, elev din comuna Cordun, Baciu Radu, elev din Lunca de Jos. Ȋn ceea ce-l privește pe Racu Ioan, funcționar și student în anul II la Institutul Teologic din București, acesta, deși condamnat prin decizia penală comună 307/1949 a Tribunalului Militar Iași la 6 ani de închisoare, va fi arestat abia la 1 martie 1951, când pedeapsa i-a fost anulată, iar, printr-o altă decizie judecătorească, a primit doar un an de închisoare (din care a executat 11 luni).

Stupu Nicolae, subinginer agronom din comuna Boghești, era deja în vizorul Securității. El fusese condamnat în 1942 la 10 ani de muncă silnică pentru activitate legionară. Ȋn martie 1949, Stuparu Nicolae a primit o pedeapsă de 15 ani muncă silnică. A fost arestat la 25 mai 1949. Ȋn 1955, Tribunalul Militar Iași i-a redus pedeapsa la 7 ani și a fost pus în libertate un an mai târziu (va fi arestat în 1958 și condamnat la alți 4 ani de închisoare).  
Și preotul Pâslaru Nicolae din comuna Horea, dar și Sofronie Constantin, student din Roman, fusese arestați tot la 15 mai 1948, odată cu lorul seminariștilor din Roman. 

La rându-le, pentru a scăpa de tortura anchetelor, „Bârjoveanu Dumitru, în declarația sa din 5 iulie 1948, susține că Pârvu Justin a activat în unitatea B grupul 42 F.D.C. - Roman”, iar „Podoleanu Mihai, în declarația sa din 6 iulie 1948, susține că Pârvu Justin l-a pregătit și încadrat în unitatea B al cărui (sic!) șef era”, se menționează în fișa personală din dosarul arestatului Pârvu Justin.

„Am luat obiceiul de a visa cu ochii deschiși”

Convinși fiind că oricum nu mai au nicio cale de scăpare din iadul în care intraseră, anchetații se învinuiau unul pe celălalt, consimțind asta și sperând că așa vor pune măcar capăt bătăilor. Aceste „mărturii” au fost singurele probe în simulacrul de proces care a urmat. Anchetatorii știau foarte bine care dintre declarațiile obținute sub tortură le erau de folos și care nu, iar arestații necooperanți au fost pedepsiți. Ca să simtă și ei diferența. De această data, metoda aleasă trebuia să lovească în psihicul „reacționarilor.” 

Părintele Justin Pârvu remomemora acest moment, în interviul acordat în 1991. „După un an de chin și crucificare, cei de la închisoare au început să ne pregătească pentru judecată. Pentru că nu arătam deloc bine, au început să se îngrijească de hrana noastră, să ne fățuiască, să nu creadă cei care urmau să ne judece sau să asiste la proces că o ducem atât de rău în închisoare, dar nu îmbunătățindu-ne meniul, ci dându-ne posibilitatea de a scrie familiei să ne trimită pachete.

La cei mai mulți dintre noi ni s-a dat chiar câte o carte poștală. Mulți însă nu am beneficiat  de această favoare, printre care m-am numărat și eu. De ce? Pentru că în timpul anchetelor n-am acceptat să declar ceea ce doreau ei, adică să-mi asum fapte și acte pe care eu nu le săvârșisem. Și toți care s-au menținut și nu au cedat nu au beneficiat de dreptul de a scrie celor dragi de acasă și de a primi pachete. A fost o măsură diabolică și absurdă în ultimă instanță care, sufletește, m-a lovit mai rău decât bătăile și umilințele la care am fost supus. Vă închipuiți ce dramă am putut să trăiesc când vedeam că unii pot să comunice cu exteriorul și primesc și pachete, iar eu eram ținut într-o izolare totală.”
 
Suferința sufletească l-a apropiat pe Părinte și mai tare de Dumnezeu. Aceasta era singură legătură pe care nici măsurile anchetatorilor și nici măcar zidurile închisorii n-o puteau opri. „Singura mea nădejde și mângâiere a fost Dumnezeu. Zilnic mă rugam în gând Părintelui ceresc și-L imploram să-mi dea tărie ca să rezist. Eram ferm hotărât ca, de voi avea șansa să mai văd odată lumina soarelui și să respir aerul libertății, să nu fac altceva decât să-L slujesc pe Dumnezeu și să ajut pe cei ce au nevoie de sprijin sufletesc. Apoi, ca să evadez din lumea subumană în care fusesem aruncat, am luat obiceiul de a visa cu ochii deschiși. De câte ori aveam clipe de liniște, îmi construiam o lume în care mă plimblam fără nici o opreliște. Așa mi-am creat mici bucurii”, mărturisea Părintele Justin Pârvu. 

„În măsura în care am putut, am lămurit și pe alții să procedeze la fel ca mine. Nu întâmplător, temnicerii aveau cea mai mare ură pe noi, preoții. Știau că prin felul nostru dârz de a fi, prin credința în Dumnezeu, îi molipsim și pe alții și îi întărim spre rezistență. În acest context, nu pot să uit întâmplarea dureroasă cu părintele Comănici, un călugăr de la mănăstirea Neamț, care a ajuns să fie ridicat și închis pentru că a fost denunțat că ar fi omenit un legionar care era urmărit de securitate.

Părintele Comănici, credincios cum era, află într-o zi un loc tainic de intrare în capela închisorii. Căci, până în 1944 deținuții aveau dreptul să se roage, să asiste la slujbe în această capelă. Și nici una, nici două, într-o bună zi, părintele se face nevăzut. Când se face apelul, ia-l pe părinte de unde nu-i. Imediat s-a declanșat alerta în toată pușcăria. S-a scotocit peste tot, dar nici pomeneală să fie găsit părintele. După câteva ore, apare, în sfârșit, luminat de bucuria de a se fi rugat ca orice creștin lui Dumnezeu. Nimeni nu a luat în seamă faptul că nu a încercat să evadeze și că pur și simplu a mers în capelă, să se roage. Și, ca urmare, a fost supus unor bătăi demențiale și aruncat într-o cameră de izolare unde, timp de trei zile, i s-a dat o felie de pâine și un pahar de apă sărată. La puțină vreme a dat în icter, a fost dus la infirmerie și de atunci nu am mai aflat ce s-a petrecut cu el.”

Preotul Gheorghe Comănici, născut la 1 iulie 1905 în comuna Cașin, județul Bacău, paroh în Valea Sării, Hârja și Grozești, din Episcopia Romanului, a fost arestat în iulie 1952 și condamnat la 3 ani de muncă silnică. După executarea pedepsei, a fost rearestat în iulie 1958 și a primit alți 10 ani de închisoare, pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”. Eliberat în 1964, a slujit în parohiile Oprișești, Bacău, Copăcești - Vrancea, Căniești, Galați și la Mănăstirea Cașin.


VA URMA: Prin ce moment de slăbiciune a trecut Părintele Justin Pârvu și în ce a constat „reabilitarea” sa

Surse:
1. Revista „Credința neamului” – Mănăstirea Bistrița, jud. Neamț, 1991, citată de http://manastirea.petru-voda.ro/
2. Ziarul „Lumina” – edițiile din 1, 8 februarie și 20 decembrie 2013
3. „Părintele Justin Pârvu și morala unei vieți câștigate”, Editura Credința Strămoșească, Iași, 2005


Dragă cititorule,
dacă ți-a plăcut acest articol, te rugăm ceva.

De peste 5 ani, ActiveNews este vocea pe care sute de mii de români o primesc în fiecare zi, dar care în același timp fisurează stabilimentul politic și economic care dorește să supună și România.

ActiveNews este un site independent din punct de vedere editorial, ceea ce înseamnă că ne stabilim singuri prioritățile și strategia. Jurnalismul nostru este liber de influențe comerciale și nu este influențat de către moguli, milionari sau acționari.

Nimeni nu-l editează pe editorul nostru. Nimeni nu ne direcționează opiniile.

Aceste aspecte sunt de o importanță critică într-o țară în care mass-media corporatistă face legea. Într-o Românie în care interesele economice ale marilor jucători dictează reacția presei, și nu interesul pe termen lung al acestui popor.

ActiveNews este singurul loc din .ro unde ați putut citi despre fapte și oameni care altfel nu ar fi apărut niciodată pe piața media din România. Știi bine asta.

Am câștigat împreună multe bătălii, văzute și nevăzute, dar Țara are nevoie de mai mult decât simpla noastră supraviețuire. Țara Noastră are nevoie de jurnalism curat, scris cu gândul la valorile pe care le-am primit de la înaintașii noștri. Țara noastră are nevoie de curaj pentru a expune impostura și trădarea, iar pentru asta e nevoie de informație. Informație, nu diversiune sau divertisment.

Implică-te Susține ActiveNews