Duicu Ion. Ȋmpușcat în luptă, la 30 ianuarie 1950. Avea 32 de ani.

Duicu Nistor. Ȋmpușcat în luptă, la 28 august 1952. Avea 31 de ani. 

Duicu Petre. A fost arestat după lupta din pădurea Mărăzdinului și condamnat la 25 ani de muncă silnică, pentru „constituire în bandă”. Avea 22 de ani. Ȋn 1950 a primit alți 20 de ani de închisoare pentru „tentativă de omor”. Plus alte pedepse, în același dosar: 10 ani de închisoare, 2 ani și 4 luni și încă 1 an. Instanța a calculat, conform fișei matricole penale, că Duicu Petre se va elibera prin 2008. Comunismul se credea nemuritor. Deținutul politic a ieșit din închisoare în 1964, o dată cu decretul de grațiere.

Duicu Samoilă. A fost arestat în iunie 1950 și condamnat la 3 ani de închisoare, pentru uneltire. Avea 26 de ani. După eliberare, i-a fost impus domiciliu forțat în Moldova.

Sunt patru frați dintr-o familie de țărani din comuna Domașnea (regiunea Severin). Primii trei au luptat în mișcarea de rezistență anticomunistă din Munții Banatului. Al patrulea, Samoilă, a fost condamnat pentru că nu i-a denunțat. Mama lor, Duicu Petria, a fost arestată în octombrie 1951 și condamnată la 2 ani de închisoare pentru că „a dat îmbrăcăminte bandiților fugari”. Fiilor ei, adică. „Săraca mama, și pe ea or anchetat-o, dar n-a recunoscut nimic. Or bătut-o să spună că știe despre noi, dacă are legături cu noi...”, povestea, peste ani, Petre Duicu.

Frații Ion și Nistor Duicu au făcut parte din grupul de rezistență al colonelului Ioan Uță încă de la început. Lor li s-a alăturat apoi și cel de-al treilea frate, Petre Duicu. În noaptea de 7/8 februarie 1949, la momentul atacului Securității, unii dintre membrii grupului de rezistență erau plecați din adăpost, după alimente. Așa au scăpat cu viață. După uciderea colonelului Uță, ei au căutat să-și găsească locuri cât mai sigure de refugiu și să se regrupeze. 

Securitatea considera că partizanii supraviețuitori se aflau sub conducerea fraților Duicu și că liderul grupului era Ion Duicu, zis și Boieru. Dar și Popa, pentru că avea obiceiul de a se deghiza în haine preoțești, pentru a putea coborî în sat, păcălind astfel Securitatea. Alături de frații Duicu erau Gheorghe Cristescu și Petru Românu, din aceeași comună Domașnea, Stelian Berbecaru, din Buzău, Nicolae Lalescu, Nistor Armaș, Ion Izbașa și Ion Duicu, originari din Cornereva. 

Prin luptă cinstită, partizanii nu puteau fi înfrânți. Așa că Securitatea a aplicat aceeași metodă ce dăduse roade în februarie 1949, reușind să introducă un informator în grupul lor. Aceasta nu doar că se infiltrase printre ei dar, instruit fiind de securiști, reușise și să creeze o diversiune, în urma căreia doi dintre partizani au decis să se izoleze de ceilalți. De această dată, planul Securității era învrăjbirea lor, în speranța că „bandiții” se vor împușca între ei. Ȋnsă complotul a eșuat.

Cu ajutorul aceluiași informator, au fost aflate ascunzătorile partizanilor, dar și numele celor care erau în legatură cu ei, sprijinându-i cu provizii și adăpost. Pe baza acestor informații precise, Securitatea pregătea capturarea luptătorilor din munți, printr-o acțiune simultană la obiectivele identificate. Cei zece membri ai fostei grupări Uță se aflau într-un adăpost din zona „Cracul Stânei”, la 22 de km de Cornereva. Operațiunea de capturare a lor a fost declanșată la 6 martie 1949, trupele având o călauză care cunoștea foarte bine zona. A doua zi de dimineață, în adăpost au fost surprinși doar doi dintre luptători. Horia Izbașa a fost împușcat mortal, iar Nistor Armaș, deși grav rănit, a reușit să fugă și să ajungă în satul Fratâncea, unde se pare că a fost împușcat mai apoi de o persoană neidentificată. Ceilalți opt partizani înarmați, în frunte cu frații Duicu, părăsiseră zona cu 24 de ore înainte de sosirea trupelor militare și se ascundeau în munții din zona comunei Cornereva.

Pentru a-i prinde pe „bandiți”, Securitatea îmbia potențialii turnători cu sume mari de bani. Nu toți au ales atunci corect între conștiință și ochiul dracului. Doi dintre localnici, Elena Popa și Mihai Românu, au trădat, oferind informații Securitătii. Ȋn schimbul lor, Mihai Românu, o rudă îndepartată a unuia dintre partizani, a primit bani cu care și-a cumpărat 60 de oi. Elena Popa n-a mai apucat să se bucure de trădarea sa: într-o noapte, ea fost ridicată din casă, dusă în padure și împușcată de partizanii supraviețuitori. Pentru că, dacă securitatea plătea cu bani lipsa de loialitate, luptătorii din munți foloseau gloanțele, ca monedă. 

De la cei doi trădători, Securitatea aflase că grupul partizanilor se găsea în pădurea Mărăzdinului, de lângă comuna Domașnea. La 30 ianuarie 1950, a fost declanșată o operațiune condusă de o companie a trupelor de intervenție, în colaborare cu organele de miliție. Bordeiul partizanilor a fost înconjurat, iar în lupta ce a urmat au fost uciși Ion Duicu și Gheorghe Cristescu. Petru Duicu, Petru Românu și Gheorghe Lalescu au fost arestați, iar Nistor Duicu și Ioan Stelică au reușit să scape. 

„Când m-au prins, am vrut să mă împușc, să nu ajung viu în mâna lor. Ne-or legat de mâini și de picioare, între două mese, atârnați de un par, și ne loveau cu ce apucau. Iar la Timișoara, în clădirea securității, am vrut să mă spânzur. Nu mai puteam suporta chinurile... M-am spânzurat și n-am murit. Aveam picioarele umflate, nu mai puteam suporta... Am stat închis 14 ani și jumătate”, povestește Petre Duicu calvarul prin  care a trecut.

 

Ion Duicu și Gheorghe Cristescu, cei doi partizani uciși în confruntarea cu Securitatea, au fost duși în Domașnea de soldați, legați de pari, „ca și cum ai aduce o oaie”, povesteau localnicii. Fuseseră dezbrăcați și aruncați în fața clădirii primăriei, pentru a fi batjocoriți. Cei câțiva comuniști care erau în sat mergeau și loveau cadavrele cu piciorul, zicând că „stau cu țara în brațe”. Se refereau la parul de care cei morți fuseseră legați. Cadavrele lor au fost expuse în public două zile, apoi au fost ridicate și duse într-un loc necunoscut.

Duicu Nistor a reușit să scape și să ajungă la un alt grup de rezistență din Munții Banatului. Cel condus de Dumitru Ișfănuț, zis și Sfârloagă sau Sfârlogea. Securitatea era îngrozită de el și-l numise „călăul Reșiței”. Pe urmele lui fuseseră puse potere importante de soldați. Unul dintre acești soldați avea să rememoreze, peste ani, pentru revista „Memoria”, întâlnirea pe care avut-o cu Ișfănuț, la 1 Martie 1952. Fostul soldat a povestit că în munți, din cauza gerului cumplit, toți degerau, iar unii dintre soldați au și murit, înghețați. Când, în sfârșit, au dat de Ișfănuț, acesta le-a ordonat soldaților să lase armele jos, la 10 metri depărtare, iar ei să se apropie. Le-a spus să se așeze, apoi i-a servit cu o țigară și le-a vorbit prietenește: „Eu n-o să vă iau aici decât rănițele. Armele n-o să vi le iau, pentru că știu că veți fi aspru pedepsiți pentru asta. Veți sta aici, și eu am să plec. Dar voi nu aveți voie să vă ridicați până nu auziți o rafală de pușcă automată. Ȋn clipa aia, aveți voie să vă ridicați, vă luați armele și o rupeți la fugă spre cabană. Acolo o să povestiți ce vi s-a întâmplat”. 

Aceasta e legenda pe care a lăsat-o în urma sa Ișfănuț, rotarul de 46 de ani din comuna Domașnea, unul dintre liderii grupării de rezistență condusă de colonelul Ioan Uță.

Securitatea a reușit să strecoare și în gruparea lui mai mulți informatori. Unii, cumpărați cu bani sau amenințați cu închisoare, deveniseră agenți cu acte în regulă. Este și cazul socrului lui Victor Curescu, unul dintre partizani. La 28 august 1952, agentul „Corbu” a reușit să-și atragă ginerele și pe prietenul acestuia, Nistor Duicu, într-o capcană a Securității, stabilind cu ei o întâlnire. 

Ȋntâlnire avea să fie însă cu 35 de ostași din securitate, 16 milițieni și 5 câini de luptă și urmărire. Când și-au dat seama că au căzut într-o cursă, cei doi au încercat să se apere și să scape. Ȋn timpul luptei, Nistor Duicu a fost grav rănit la cap și, deși trasportat la spital și operat, a decedat în aceeași zi.

Victor Curescu a fost prins viu, iar în urma torturilor la care l-au supus a divulgat locurile unde se ascundeau partizanii, dar și numele sprijinitorilor lor. Prin aceștia, Securitatea a ajuns și la Dumitru Ișfănuț. Regionala de Securitate Timișoara a reușit, în septembrie 1952, să-l identifice pe principalul susținător al acestuia. Ridicat de Securitate, Avram Rain (sau Roiu), țăran chiabur din comuna Sadova Nouă, a mărturisit că partizanul se ascundea în gospodăria lui, într-un adăpost special amenajat în grajd. 

La 29 septembrie 1952, s-a întreprins o operațiune pentru capturarea lui Ișfănuț. Acesta a refuzat să se predea și a deschis focul, iar securiștii au aruncat o grenadă asupra lui, rănindu-l mortal. Se spune că Securitatea i-ar fi tăiat apoi capul lui Ișfănuț și l-ar fi trimis la București, dovadă a importantei victorii împotriva bandiților. Pentru ajutorul pe care l-a dat Securității, trădătorul a primit 100.000 de lei.

Familia lui Dumitru Ișfănuț a dus mai departe suferința acestuia. Fiul său, Ion Ișfănuț, a fost reținut în 1953. „Pe mine m-au arestat că eram copilul lui tata. Și pe urmă și pe bunica, pe toți ne-au arestat. Ne dădeau pedeapsă administrativă. Îți dădeau 24 de luni (atât mi-au dat mie) și după aia puteau să-ți dea încă 21 de luni și tot așa. Eu [nu] am făcut decât 2 ani administrativ […] și un an la Canal. Pe mama și pe bunica le-au dus într-o pușcărie de femei. Pe mama au trimis-o [apoi și în] domiciliu forțat. O luau des pe mama în securitate și o băteau să spună unde e tata. Și pe mine m-au bătut de multe ori: mă descălțau, mă legau de mâini și de picioare, îmi băgau un par și mă întorceau cu tălpile în sus. Mă băteau pe rând, unul cu o bâtă groasă și altul cu o centură. Când am început să țip mi-au băgat în gură ciorapul meu. Cred că aveam vreo 17 ani. Și-acasă veneau tot timpul și făceau percheziții, o loveau pe mama și pe bunica până cădeau, săracele, pe jos”.

Nu doar partizanii, ci și familiile lor s-au jertit atunci pentru neam și țară. Alți doi frați, Ion și Petru Berzescu din Teregova (raionul Caransebeș) au luptat în grupul condus de Spiru Blănaru. Cei doi au luat parte la acțiunile importante ale grupului, iar Ion Berzescu a fost membru în comitetul compus din cinci persoane, ce îndeplinea un rol consultativ pe lângă cei doi lideri, avocatul Spiru Blănaru și notarul Gheorghe Ionescu. Loiali lui Spiru Blănaru, frații Berzescu i-au rămas alături până în martie 1949, când acesta a fost prins în localitatea Feneș. 

Frații Berzescu au fost arestați câteva luni mai târziu, în decembrie 1949, la Teregova. Amândoi au fost condamnați la câte de 15 ani de muncă silnică pentru uneltire. Petru avea 38 de ani, iar fratele lui, Ion, 31 de ani.

Spiru Blănaru a căzut în mâinile Securității pentru că socrul lui Ion Caraiman, unul dintre partizani, a ales trădarea și a divulgat momentul în care acesta se va întoarce acasă, însoțit de Blănaru. Intuind că le-a fost întinsă o cursă, Spiru și Caraiman au ieșit repede din casă, fugind prin grădină, spre pădure. Securitatea le-a luat urma și a deschis foc asupra lor. Ei au răspuns cu foc. Ion Caraiman a fost împușcat mortal, iar Spiru Blănaru a fost rănit la picior. A fost arestat și dus la Securitatea din Caransebeș. Prin Sentința 1091/21-06-1949, Tribunalul Militar Timișoara l-a condamnat la moarte.  

A fost executat, în ziua de 16 iulie 1949, la poligonul de trageri de la Pădurea Verde din Timișoara, împreună cu alți conducători ai rezistenței anticomuniste: Ion Tănase, Petru Domoșneanu și Romulus Marițescu. Decesele lor au fost înregistrate oficial abia peste ani. Ȋn decembrie 1964 – decesul lui Romulus Marițescu, iar cel al Spiru Blănaru - în ianuarie 1968. Nu se știe unde au fost îngropați. Ȋn memoria lor, în 1992 Asociația Foștilor Deținuți Politici Timiș și fundația „Memoria” au ridicat o cruce pe locul unde se crede că a avut loc execuția.

Profesorul Atanasie Berzescu, luptător în rezistență și apropiat al lui Spiru Blănaru scrie în cartea sa, „Lacrimi și sânge, Rezistența anticomunistă armată din munții Banatului”, despre gândurile ce i-au fost încredințate de acesta: „Îmi este dragă țara noastră, neamul nostru românesc. Aș dori ca odată să fie liber, mare și unit. Dumnezeu să fie cu el. Poporul român s-a născut creștin. Avem obligația morală față de copiii noștri să le lăsăm moștenire dreapta credință a strămoșilor noștri și răspunderea față de străbunicii noștri, crescuți în legea creștină. Fă acest lucru, fratele meu, și este de-ajuns pentru mine. Cei care vin după noi să știe ce-am făcut și ce-am gândit și noi, în «toiul beznelor adânci».”

 

 

FOTO: Părinții fraților Duicu

Surse:

1. Cicerone Ionițoiu – Rezistența anticomunistă din munții României, 1946 – 1958

2. Dorin Dobrincu - „Rămășițele grupului Ion Uță”: formațiunile de rezistență din Banat conduse de frații Duicu, Dumitru Mutașcu și Dumitru Ișfănuț (1949-1954)

2. http://domasnea.com

VA URMA: Grupul de rezistență anticomunistă condus de Teodor Șușman