Nae Tudorică a fost arestat în 1948. Avea 36 de ani, era avocat și locuia în Roman. A luat cu el în închisoare doar poza fiului său, Tudorel, pe care a ascuns-o apoi în căptușeala unei haine. Doar așa o putea păstra, ca să-și amintească mereu pentru cine are datoria să iasă viu din iad. A fost condamnat la doi ani de închisoare. A făcut șase. 

La proces, l-a recunoscut în completul de judecată pe unul dintre foștii lui colegi de facultate. Ȋnvățaseră, după aceleași manuale, aceleași principii de drept, însă doar unul dintre ei îmbrăcase uniforma regimului. Pe Nae Tudorică l-au condamnat pentru că „nu a denunțat autorităților activitatea subversivă” a unui preot. Dar, înainte de a-i decide vinovăția și pedeapsa, l-au închis în vestita pușcărie din Suceava. Pe el și pe alți 800 de deținuți politici, majoritatea tineri, ce fuseseră arestați în mai 1948. 

„Ȋnchisoarea din Suceava era și a rămas vestită ca loc de detenție extrem de riguroasă, mai ales prin construcția ei, și de aceea, aici erau trimiși deținuții periculoși și refractari. Majoritatea celulelor erau sub pământ, insalubre, totdeauna în întuneric, umede și cu iz de mormânt.

Am intrat pe un coridor slab luminat de niște becuri obscure și gardianul a început să tragă, cu zgomotul specific, zăvoarele de la celule, întredeschizând ușile și întrebând: «Aici este cineva din Roman?» Nu auzeam ce i se răspundea. Ȋnaintam, și întunericul se accentua. 

La una din celule, ușa a fost deschisă mai tare și am văzut cum la întrebarea gardianului a sărit o umbră albă, cu fața suptă, dar tânără, și a strigat: «Eu!» Gardianul a închis ușa repede cu zgomot și a continuat până ce mi-a zis în fața altei celule: «Intră aici!»

Ȋn întunericul celulei, am găsit patru sau cinci tineri, care m-au privit în tăcere, dar cu vădită curiozitate. Erau arestați din mai 1848 și nu mai știau nimic de afară. Groaza și teroarea erau așa de mari, încât nici eu și nici dânșii nu am început a vorbi decât mult mai târziu. Le-am spus cine sunt și rețin că unul dintrei ei era inginer, iar altul ceferist din Iași. Mai târziu am aflat că cel care se ridicase în celula vecină și răspunsese că este din Roman, era elev la liceu, Dănilă Sebastian, un tânăr care n-a mai ajuns, ca foarte mulți alții, să-și vadă părinții, căci a murit în închisoare. (n.r. – Dănilă Sebastian a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică, pentru că „a făcut parte dintr-o organizație subversivă”. A decedat în martie 1956, la Aiud.)

Am aflat apoi ce a însemnat pentru aproximativ 800 de oameni, în majoritate tineri, ancheta care a avut loc aici, după arestările din luna mai 1948. 

Au venit echipe de anchetatori, în general fără o pregătire specială, dar cu metode originale de convingere. Bătaia cu toate mijloacele și chemarea la interogatoriu – cu garnitura lui – din oră în oră, ziua și noaptea, până când și cei mai rezistenți capitulau și declarau ce le era necesar anchetatorilor.

Am rămas uimit când am auzit că printre anchetatori erau și femei care foloseau aceleași metode și, să-mi fie iertată precizarea, se bătea și peste testicule cu varga, până când anchetatul leșina. 

Eram anchetați și bărbați, și femei, metodele rămânând aceleași, sub aspectul violenței.

Unul dintre cei mai rezistenți – Tărcuță - agronom – preciza că a luat în mai multe reprize, până a declarat ce le-au trebuit, peste 500 de lovituri, și știu că după ce a fost condamnat la 5 ani închisoare a precizat: «De azi înainte nu am soție, n-am copii și nu mă mai gândesc la ei, căci nu le pot fi de folos, și singura mea preocupare, pentru a-i putea ajuta, este să scap de aici teafăr!» Dar câți au avut atâta voință și cum aș fi putut și eu să mă cruț cât de cât, căci zi și noapte eram copleșit de obsesia celor de acasă?

Am văzut, mai apoi, pe doi dintre cei care rezistaseră cu îndârjire la cercetări, nebuni. 

- Vrînceanu, student în ultimul an la medicină, care atunci când îi spuneai: «Vrîncene, murim de foame în închisoare!», el răspundea: «N-ai nicio grijă! Răspund de asta și-i privește pe cei care ne-au adus și ne țin aici.»

- Gioca, tot student, un macedonean voinic ca un gorun și aprig ca un haiduc, înnebunise în bătăi și avea uneori accese de furie de se cutremura închisoarea.

Unii au și murit în cursul cercetărilor și așa, până în septembrie 1948, s-au întocmit dosare pentru aproximativ 800 de acuzați de activitate subversivă, uneltire împotriva «orânduirii sociale», favorizarea infractorului, omisiune de denunț, ajutor dat celor din închisori și toată gama unui capitol din codul penal.

La Suceava erau închiși cei din nordul Moldovei, inclusiv Bacău, apoi alții la Galați și așa, pe centre, în tot restul țării. (...) Tineri exaltați, de bună credință, dar neconsolidați, mulți minori și alții chiar copii, cu eroismul și patetismul vârstei s-au înrolat, iar când au fost arestați au «mărturisit» tot, iar unii i-au angajat și pe alții, și toți au străbătut sălbăticia «cercetărilor», ororilor închisorilor, și puțini au revenit acasă, zdrobiți. (Celorlalți) le-au putrezit oasele în gropi comune.”

„Un bătrân – Vitega – din comuna Bosanci, județul Suceava, a fost trimis în judecată și condamnat la doi ani de închisoare, pentru că unul dintre «organizatori» a declarat la anchetă că a strâns bani de la cetățeni pentru cei din închisori și că intenționa să meargă și la acest bătrân, dar n-a mai ajuns, deoarece a fost arestat, iar la cercetări a relatat și această intenție. Bătrânul a fost arestat. 

Instanța l-a condamnat motivând că dacă organizatorul intenționa să meargă și la dânsul, înseamnă că-i cunoștea sentimentele și deci «omul este în culpă», deși, cine nu cunoaște și nu știe că «faptele penale se săvârșesc cu intenție» și că «buna credință se presupune, iar reaua credință trebuie dovedită»?

Când am ajuns eu la Suceava, începuseră procesele, dacă se poate spune așa, la ceea ce se petrecea acolo. Tribunalul Militar din Iași se deplasa zilnic cu avionul la Suceava și procesele se judecau în incinta închisorii. Nu se cita, nu se anunța familia, nu participa absolut nimeni, nu asistau nici gardienii, și în fiecare zi se judecau componenții unui lot. Figura un avocat din oficiu, care apăra un lot, iar apărarea era uneori mai aspră decât rechizitoriul procurorului. Sentințele pronunțau o hotărâre luată în altă parte și anterior judecății. 

Se întâmpla ca unii inculpați să retracteze în instanță cele consemnate în declarațiile date la anchetă, în condițiile specifice. Ȋn astfel de cazuri se suspenda procesul, și cel în cauză lua legătura cu torționarul închisorii – Marici – fost cizmar, atunci subofițer și mai apoi ofițer, care avea puterea și mijloacele de a-l așeza pe om pe făgașul dorit de autorități și declara ce «trebuia». Așa s-au dat acolo pedepse între minimum un an și muncă silnică pe viață, cumulate în mii de ani. N-au fost cazuri de achitare, iar pedepse sub cinci ani doar foarte puține.

Ȋn acest timp, venea de la Iași vestitul Blehan, ofițer de ocazie, care intra prin celule și bătea cu un sadism îngrozitor. Am auzit că în timpul anchetelor fusese cel mai «temerar», cel mai sadic și cel mai cinic. Bătea fără motiv, numai pentru întreținerea atmosferei de groază, care să asigure desfășurarea «normală» a proceselor. Marici permanent, iar el deseori, erau balaurii închisorii.

Eu, care nu trecusem prin focul anchetei și nu cunoșteam direct și eficiența și pregnanța metodelor, mi-am permis să-l întreb odată pe Marici dacă este rudă cu un anume inspector financiar din Roman. S-a apropiat de mine și m-a întrebat: «Are și el vreo legătură cu voi?» I-am răspuns «Nu!» Atunci a strigat, ca să se audă și în celulele vecine: «Ȋi fratele meu! Dar eu nu cruț pe nimeni și, dacă trebuie, o ucid și pe mama!» Și așa era! Și ca el, am întâlnit mulți descreierați.”

Marici Petre fusese sublocotenent de Securitate la Rădăuți. Ȋn 1949, când în penitenciarul din Suceava a început experimentul reeducării, el avea grad de căpitan. La 5 ianuarie 1951, în aceeași închisoare, Marici l-a trimis la carceră, după ce-l bătuse, pe deținutul Pînzariu. Acesta era numai în cămașă și izmene, iar carcera nu avea geam. Deținutul a leșinat de frig, iar Marici a ordonat să fie aruncat pe el terciul fierbinte, pentru a-l trezi. 

Ȋn septembrie 1952, la arestarea grupului de partizani condus de Liviu Mărgineanu, Marici a bătut familia celui care-l adăpostise pe fugar. I-a bătut inclusiv pe copii, pe care i-a dezbrăcat în pielea goală, i-a întins cu fața în jos în curte și a sărit de pe prispă pe trupurile lor. „Erau în așa hal de bătuți, încât nu mai puteau fi recunoscuți sub valurile de sânge”, declara  Mărgineanu. După 1989, el a fost oprit pe stradă de Marici, care s-a justificat că „așa au fost vremurile și situația”.

Tot Marici a anchetat la Suceava lotul organizației de rezistență „Gărzile Decebal”. „Bătea grozav. Pe cei condamnați la moarte, el îi executa, cu mâna lui. Marici era un om mai în vârstă. Cum îi executa? Îi ducea în cimitir și acolo îi împușca. Cu un glonț în ceafă. Model sovietic. Toți ăștia împușcați de el sunt acolo, în cimitirul de la Suceava”, spunea părintele Filaret Gămălău.

La Suceava, „conducerea închisorii a organizat și urmărit ca înainte de procese, nimeni din același lot să nu ia legătura cu altă persoană din lotul respectiv și așa se explică că, până la 18 martie 1949, nu am întâlnit pe nimeni din Roman, deși erau acolo aproximativ 40 de deținuți din acest oraș, în două loturi – unul cu maturi și altul cu minori - în general elevi și studenți”, spune Nae Tudorică.

„Cu toată vigilența pazei, totuși, deținuții reușeau să comunice între ei, prin bătăi în perete după sistemul «Morse». Când am ajuns eu la Suceava, începuse «judecata», și acum, mai ales noaptea, se comunicau între deținuți pedepsele, care la început au cutremurat închisoarea. Dar apoi, «lumea» s-a desprins cu «astronomia» cifrelor și s-a resemnat. Eu eram îngrozit la ideea că aș putea lipsi de lângă ai mei un timp mai îndelungat și dacă atunci mi s-ar fi spus că trebuie să fac doi ani de închisoare, aș fi murit numai de grija lor.

Conducerea închisorii, prin personalul din subordine, infiltra și întreținea speranța că aceste pedepse nu se vor executa, deoarece vor veni grațieri și, în același timp, se ventila pretenția că familiile noastre primesc afară, din «mărinimie», tot sprijinul pentru a avea existența asigurată. Ȋn acest timp, veneau în celule delegați ai ministerului de Interne care sondau starea de spirit. 

Ȋntr-o zi, s-a oprit unul și în celula în care eram, afirmând că «familiile noastre au totul, din belșug și că, în mod practic, nu ne așteaptă acasă și că s-au debarasat de noi». Eram hotărât pentru muțenie și pentru o conduită sobră și rațională, și așa, nu luam parte nici la optimismul, dus până la paranoia al unora, și nici la nimicnicia delatorilor. 

Sadismul omului care ne sfredelea inima cu astfel de afirmații a depășit limitele răbdării și i-am replicat tăios: «De aici, eu nu am dreptul să pretind, nici posibilitatea să dovedesc că lucrurile nu stau așa afară, dar afirm că unui copil, căruia i-ai luat tatăl, și unei soții, căreia i-ai luat soțul, orice altceva le-ați fi dat, le-ați luat totul». M-a fulgerat cu privirea, s-a ridicat și a ieșit din celulă, scrutându-mă fără niciun cuvânt și, desigur, încondeindu-mă.”

Sursa: 

1. „Din documentele Rezistenței”, vol. 6, 1992 – Arhiva Asociației Foștilor Deținuți Politici din România

2. Doina Jela – „Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste”, Editura Humanitas, 2001 

VA URMA: Cum a fost condamnat un elev, pentru coincidență de nume, și cum s-au întâlnit deținuții cu judecătorii lor, în pușcării