Peste 100.000 de români din Basarabia și Bucovina de Nord au fost deportați forțat, în perioada iunie 1941 – aprilie 1951, în Siberia, Kazahstan și Asia Centrală.

 

Rămasă orfană de tată, Marta Vasiliu a plecat în decembrie 1943, împreună cu mama ei, în vizită la bunicii din comuna Rădoaia, județul Bălți – Basarabia. Apoi, decisă să se stabilească definitiv lângă familie, mama s-a întors în România, la Constanța, pentru a-și mai lua din lucruri. Ȋntre timp, rușii au închis frontiera peste Prut, iar ea nu și-a mai văzut niciodată fiica.

La 9 mai 1945, Marta a fost arestată. Era o adolescentă ce nu împlinise încă 16 ani. Dar era din România, așa că au acuzat-o de „agitație contra Uniunii Sovietice”, iar la 25 august 1945 Sovietul Suprem din Bălți a condamnat-o la 10 ani de închisoare. Pentru că era minoră, i-au comutat pedeapsa la 5 ani lagăr, muncă silnică, plus 5 ani domiciliu forțat. Ȋn noiembrie 1945, Marta a urcat în trenul spre Siberia. 

„Prima escală am făcut-o la Iaroslav, apoi Rîbinsc, Scerbacov, Celeabinsc, unde erau foarte multe lagăre, separat femei, separat bărbați. Ȋn fiecare lagăr erau cam 10.000 de persoane. Am ajuns, în final, la capăt, năclăite, vă puteți închipui cum. Ne-au întâmpinat soldați ruși, cu puști mitraliere și câini. Afară era ger și zăpadă mare. Eram cu toții morți de sete. Nimic nu e mai groaznic ca setea. Ne-am repezit să mâncăm zăpadă, dar eram loviți peste mâini și nu ne-au dat voie.

Ne-au numărat, nu evadase nimeni, de altfel nici nu se putea. Ne-au încolonat și ne-am trezit într-un lagăr cu sârmă ghimpată de jur împrejur. Era în anul 1945. Ne-am pus atunci întrebarea: oare când au reușit să facă aceste lagăre atât de bine organizate? Târziu însă ne-am dat seama că Rusia a fost într-adevăr, încă din 1917, o țară cu un regim de colonie penitenciară, o mare temință pe tot cuprinsul, pentru că și rușii au fost închiși de la revoluție cu milioanele. Deci, în 1945 toate lagărele erau foarte bine organizate. Arestări se făceau în masă, dar pentru ei nu era o problemă, deoarece aveau loc unde să-i cazeze pe toți. Eram cam 200 de persoane într-o singură baracă. Erau lagăre și cu prizonieri nemți, la o distanță oarecare de noi. Au avut loc și pentru ei. Lagăre berechet pentru toată lumea. Lagăre pregătite pentru toți cei care nu au fost «cuminți», iar eu care am fost atât de cuminte, mă întrebam ce căutam acolo, ca târziu să ne dăm seama că adevăratul sens al politicii staliniste, consolidarea comunismului și scoaterea Rusiei din dezastrul de după război, nu se putea face fără sacrificii, și cine a picat în acest vârtej a fost distrus, împreună cu toate idealurile sale pe care le-a avut în viață. Nu mai erai om, ci un simplu animal de tras la jug.

Ȋn lagăr ne-au ținut în carantină 21 de zile, după care ne-au format în brigăzi și ne-au trimis la muncă. Ȋn prima zi de lucru ne-am trezit pe malul lacului Rîbinsc (sau Volga?), unde se construia o hidrocentrală. Ni se dăduse câte un ciocan mare, în greutate cam de 15-20 kg, și o daltă cu care eram obligați să dislocăm niște pietre și moloz, care erau foarte înghețate. 

Aveam normă. Nu au ținut cont că sunt minoră. N-am putut-o face. Eram foarte firavă, plăpândă, slăbisem atât de mult încât stomacul mi se lipise de șira spinării, iar coastele erau ieșie în afară, ca la câinii slăbănogi. Dacă vroiam să pun un cordon, îmi intra mult sub coaste. Frigul însă punea capac la toate. Mâncarea pe care ne-o dădea era vestita cașa (arpacaș) și pâine neagră, cleioasă, acră și înghețată, pe care nu aveam răbdarea (din cauza foamei) să o dezghețăm la subțioară, ci o morfoleam în gură până se dezgheța. Și când te gândești cât de puțină era! După război, în Rusia, a fost groaznic pentru noi, cei de dincolo de sârmă, Foamete, foamete și iar foamete, plus frig. Ajunsesem niște umbre. Care rezista, își târa zilele hrănindu-se cu speranța că poate, într-o zi, va fi și pentru noi altfel.

Atâta am sperat într-o grațiere! Dar totul a fost în zadar. Ce-a fost scris pe hârtie de vajnicii judecători a trebuit să se împlinească până la ultima picătură.”

„Viața în lagăr a fost îngrozitoare: muncă, frig, foame. Cei rămași în viață vroiam să murim, dar un licăr de speranță ne făcea să ne agațăm de viață. Dimineața ne sculam între orele 4-5, stând la coadă cu gamelele spre a ne primi porția de ciorbă caldă, unde dacă plutea o bucățică de cartof eram foarte fericiți și jinduiam când, din întâmplare, vecinul avea 2 bucățele de cartofi. Faptul că era caldă, era o mare binefacere. La ora 6 dimineața eram ieșiți pe poarta lagărului. 

Prin frig și zăpadă, pe jos, ne duceam la locul de muncă.  Deseori era viscol, care ne biciuia nemilos și cu greu puteam înainta. Ajungeam la locul de muncă istoviți de drum, dar norma ne aștepta. Luptam din greu s-o facem, pentru că asta însemna cu 100 gr pâine în plus, și foamea te făcea puternic.

 

Munca la hidrocentrală a fost tot ceea ce întrece orice putere de rezistență a unui organism uman. Mulți, foarte mulți au murit de foame, de frig, de muncă. Dar asta pentru ei nu era nici o problemă, pentru că cei morți erau foarte repede înlocuiți cu alții, proaspeți. Era de ajuns un telefon că lagărul are nevoie de încă atâtea suflete, și astfel începea din nou vânătoarea. Forță de muncă nouă aveau oricât și oricând. Basarabenii erau vânați precum sclavii odinioară.

Mi-aduc aminte, când îmi venea rândul să mă scol la ora 3 noaptea (că eram de serviciu să mă duc după pâine pentru întreaga brigadă), vedeam cum pe poarta lagărului erau scoși toți morții din noaptea respectivă. Erau în pieile goale, femei și bărbați, aruncați unii peste alții, înțepeniți, și de moarte, și de gerul care-i congela până la scoaterea lor din lagăr, aruncați claie peste grămadă într-un furgon, tras ulterior de niște cai.

Priveam îngrozită la trupurile care până ieri au fost în mișcare și-mi spuneam cât voi rezista și eu oare? Oare voi ajunge ca ei, un trup înțepenit fără viață? Și mă întrebam în continuare: oare merită să trăiești și să te lași folosit de cei însetați de atâta putere, pentru care viața unui om nu înseamnă nimic? Atunci, în astfel de momente, mă gândeam la sinucidere, dar nu aveam curaj. Și iar mă agățam de un licăr de speranță și de viață. Ȋncepusem să visez la timpurile de libertate care poate vor veni, dacă voi rezista. Deci, trebuie să rezist, îmi spuneam.”

„Când, în sfârșit, a venit vremea să mă trimită la altă etapă, eram fericită, spunând că niciodată nu poate fi mai rău ca aici, la această hidrocentrală blestemată. După un drum de 10 zile, ne-am trezit în nordul Siberiei, pe malul lacului Peciora, aproape de Vorcuta. Aici s-a muncit peste tot la lucrări forestiere. Pe atunci se muncea numai manual, adică dezgropam pomul până la rădăcină de zăpadă (aproape un metru), ne făceam loc 2 persoane în această groapă și cu joagărul și un topor îl doboram, dar la cădere se afunda cu totul în zăpadă, de unde trebuia să-l scoatem prin tăiere, după dimensiunile ce ni se dădeau. Un arbore avea ca înălțime peste 30 m, iar lungimile la care trebuia tăiat erau de 6 m. După aceea, îl căram pe umeri până la o cale ferată din lemn, construită tot de noi, unde erau un fel de vagonete pe care le încărcam și pe care le împingeam (ca niște animale de tracțiune), până la o anumită destinație.

Munca era tot atât de grea ca și la hidrocentrală, plus frigul care era și mai mare: minus 45 - 50 C. Datorită gerului, când respiram, simțeam cum se formează o pojghiță pe nări și aproape te sufocai. Ȋn picioare aveam valenci. Datorită gerului niciodată nu se umezeau. Era un ger cumplit și stăteam sub cerul liber de dimineața și până seara. Nevoile ni le făceam în fața soldaților care ne păzeau. Unii râdeau, alții se întorceau cu spatele. Femeile care aveau ciclu nu erau scutite, se spălau cu zăpadă, iar munca era grea, prea grea, dar nimeni și niciodată n-a ținut cont de acest lucru, că eram femei și că munca și condițiile nu erau potrivite. Efortul era prea mare. Enorm! Deseori, îmi spun că mai bine ar fi fost să fi murit și eu atunci. Nu m-am putut bucura de viață. Condițiile de atunci și-au pus amprenta definitiv și pentru totdeauna.

M-am trezit în mijlocul oamenilor, care totuși au dus o viață aproape de normal, față de care întotdeauna a trebuit să mă ascund, să mint, deoarece nici în biografiile mele, date la întreprinderi pe unde am lucrat, nici celor din jur nu am specificat viața de dincolo, deoarece înainte de a-mi înmâna pașaportul de repatriere am fost chemată la Securitatea de acolo, unde m-au obligat să dau o declarație în scris că: niciodată și nicăieri nu voi vorbi despre viața din închisori și lagărele din Uniune.

Am îndrăznit să scriu atâtea despre care niciodată n-am îndrăznit să spun nimănui, amănunte ascunse adânc în sufletul meu până la revoluție. Este ca o adevărată spovedanie ce nu am putut s-o împărtășesc cu nimeni o viață. De abia după Revoluție am simțit pentru prima oară o descătușare a sufletului meu, care a fost atât de încorsetat, chiar și după detenție și repatriere. O viață să mocnești în tine. O viață care a trecut și care nu mi-a adus nici satisfacții și nici măcar o viață normală. Și când te gândești câte milioane au intrat în vârtejul sacrificiilor, din care majoritatea n-au mai putut scăpa. Prin aceste sacrificii unii despoți ajung să-și aducă la îndeplinire mărețele planuri, fără să gândească câtuși de puțin că omul nu are decât o viață, nu două.”

„Cum a putut muri Stalin cu cugetul împăcat, fără să aibă mustrări de conștiință, uitându-se puțin în urmă, la milioanele de oameni sacrificați? Sau poate că astfel de indivizi, ca el, nici nu au conștiință?

De ce oare marii politicieni, care sunt și ei oameni, nu se gândesc la bine și se gândesc numai la rău? De ce nu se gândesc cu toții că suntem ființe umane și de ce să transforme o masă de ființe umane în animale de povară, obligându-i la totală dezumanizare, așa cum a făcut Hitler cu nazismul și Stalin cu comunismul? Câtă lume au putut să nenorocească acești doi oameni, dacă se pot numi așa...

Acum, după atâtea sacrificii, omenirea cred că ar avea dreptul la un repaus binemeritat. Dar va veni el oare cu adevărat? Se încearcă. La ce rezultat se va ajunge, încă nu știm. Dar, sperăm. După Revoluție începusem într-adevăr să sperăm cu toții, dar scurtă ne-a fost bucuria. Evenimentele din nou ne fac să înghițim în sec. Cu câtă convingere dl. Petre Roman ne asigură că F.S.N.-ul este încă destul de puternic (televizat în seara zilei de 29 septembrie 1991). La ce mai putem spera oare?

Deseori, mă încearcă sentimentul deznădejdii și tot atâta speranță, care mă fortifică.

Majoritatea din noi au murit. Am rămas foarte puțini și sleiți de puteri, doar cu speranța că mâine va fi altfel.

Nu-mi vine să cred că astăzi există cineva care ne mai poate asculta, că poți vorbi deschis despre lucruri care au mocnit în tine o viață. Niciodată, până la Revoluție, n-am pomenit nicăieri cuvântul SIBERIA, după cum am spus, nici în biografii. Securitatea noastră știa de ce și în mod tacit nu se ridicau probleme, deoarece altfel trebuia să-mi descriu viața de dincolo.

Când am venit în țară (1955, după 11 ani de pribegie) pe atunci eram în relații „prietenești” cu rușii, iar eu am fost văzută foarte prost de cei cu vigilența. Am dus-o exact precum pasărea care pentru prima dată își ia zborul, dar în înaltul cerului, lovită de un glonte nemilos, i s-au frânt aripile, a căzut pe pământ, nu a murit, dar s-a târât și se târăște încă, pentru că exact în anii când te formezi ca om în viață, eu am dus o viață de vită împovărată, și ceea ce acumulasem până la acea vârstă fragedă (16 ani) ulterior s-a topit, s-a pierdut pe drum, rămânând o foarte vagă amintire, pentru că nu se consolidase încă.

Ȋn 11 ani, departe de locul unde mă născusem, în fundul Siberiei, printre străini, îmi uitasem aproape și limba. Mi-aduc aminte, când am fost la Ambasada noastră din Moscova să-mi cer repatrierea, cu greu îmi găseam cuvintele în limba mea maternă, pentru a explica domnului Ambasador ce anume m-a adus în audiență. Mi se sărăcise complet vocabularul. Transpiram în căutarea cuvintelor. După cum vedeți, acum stau mai binișor. Ca studii am la bază bacalaureatul și o școală tehnică postliceală.

Acum sunt pensionară, fără copii.

Credeam, atunci când am scăpat din acel vârtej, din acel infern, în 1955, după 11 ani, deci după pedeapsă, că venind în țară îmi voi găsi un echilibru sufletesc, dar nu a fost așa. Țara era zduduită de sufletul stalinismului.

Am venit cu tinichea de coadă și viața mi-a fost grea.

Suportul meu mare însă era că mă găseam între românii mei, de care totuși mă feream, iar locul în care te-ai născut te atrage ca un magnet. Eram însă ca un animal hăituit și speriat. Suferințele cumplite din Siberia au pus amprenta definitiv asupra felului meu de comportare. N-am avut tinerețe, am venit în țară bolnavă și vlăguită. Mama murise. Când eram dincolo, în urma demersurilor făcute de mine către ambasada noastră din Moscova pentru repatriere, cu mare greutate am reușit să primesc pașaportul de venire în țară. Când i-am scris mamei mele că vin acasă, a făcut atac de cord și a murit. Nu mă văzuse 11 ani. Eram singurul ei copil. Pentru ea am vrut să vin, dar am găsit mormântul proaspăt. 

M-am trezit singură într-o lume care practic mi-era complet străină.”

Sursa: „Din documentele Rezistenței”, vol. 6, 1992 – Arhiva Asociației Foștilor Deținuți Politici din România

VA URMA: Cum au obținut victoria repatrierii lor ostașii români aflați prizonieri în lagărele rusești