Așteaptă cuminți pe băncile din sala pașilor pierduți a Curții de Apel București. Iar când ușile sălii de judecată se deschid, în sfârșit, ei intră tăcuți, cu pașii grei și umerii coborâți de ani, ca în tranșeele unei ultimei bătălii.

 

După mai mult de jumătate de secol, foștii deținuți politici se întorc în Palatul de Justiție. Se închide un cerc. Astăzi nu vin însă pentru a afla câți ani de muncă silnică au primit. Vin, sperând că cei care i-au chinuit prin închisori și lagăre de muncă forțată vor plăti, într-un final, pentru faptele lor. Vin în memoria și în numele sutelor de deținuți politici care au fost uciși în temnițe. Vin dintr-o solidaritate care e dincolo de moarte și de ani.

Se așază cuminți pe băncile de lemn din sala de judecată și încep din nou să aștepte. Judecătorea întârzie. Ficior n-a venit, și nici n-o să apară. E reprezentat de trei avocați, așezați în prima bancă a rândului din mijloc. Ȋn spatele lor, armata bătrânilor a umplut sala. Vorbesc între ei în șoaptă, ca și cum s-ar afla în strana unei biserici. Cu mâinile tremurânde pe baston, cu ochelarii de vedere prinși cu un elastic la spate, cu mâneca dreaptă a cămășii albe fixată cu un ac de siguranță pe pieptul invalidului, ei sunt o forță. Sunt puterea acestei țări de a rămâne verticală. Și sunt aici, exemplul luptei până la capăt.

Avocatul apărării răsfoiește dosarul, umezindu-și degetul în gură, la fiecare pagină. „Ce facem?”, întreabă încet bătrânul din spatele meu. „Așteptăm să vină judecătorul”, îi explică bărbatul de lângă el. A trecut jumătate de oră de așteptare. Bătrânul închide ochii. El n-are nevoie de ceas. El are răbdare. 

Atunci se aude vocea avocatului lui Ficior răbufnind: „Fiecare om are dreptul la apărare!”. Probabil că cineva, curios, l-a întrebat cum de-l poate reprezenta pe Ficior în instanță. „Noi, acolo, n-am avut niciun drept!”, îi spun deținuții. „Și vreți să-l împușcați? Sunteți mai răi decât cei care v-au băgat în pușcărie!”, le strigă avocatul, instigator. E un preambul al procesului, în care el își face doar încălzirea. Bătrânul de lângă mine nici nu deschide ochii, ca să-l privească. N-are nevoie, știe exact cine și cum a fost.

Când, în sfârșit, judecătoarea intră în sală, el se ridică sprijindu-se anevoios în baston, în semn de respect. Va fi primul martor audiat. Stamu Nicolae, născut la 15 aprilie 1928, arestat la 29 de ani și condamnat la 15 ani de muncă silnică pentru „uneltire”. Fusese legionar. A trecut prin închisorile comuniste din Constanța, Jilava, Aiud, Salcia. La Periprava a ajuns în decembrie 1959. Ȋn perioada august 1958 – noiembrie 1963, colonelul (r) Ioan Ficior a fost, pe rând, locțiitor și comandant al Coloniei de muncă de la Periprava. Fostul deținut politic spune însă că n-a auzit de el. Ȋn mai 1960, când deținutul politic a fost mutat la Salcia, Ficior era încă adjunct de comandant. Dar Stamu Nicolae încă-și amintește, precis, tot ce a fost în Periprava. „Nu mai ține minte ce a fost ieri, dar ține minte totul de atunci”, îmi mărturisește unul dintre bărbații ce îl însoțesc la proces. Sunt polițiști din Călărași, care au executat mandatul de aducere. Poate fără să vrea, statul a dat o ultimă dovadă de umanitate: i-a ajutat deținutului de 88 de ani să ajungă la audiere și le-a oferit oamenilor legii privilegiul de a învăța istorie, pe drumul spre București. Cât timp Stamu a dat declarație, polițiștii șopteau răspunsul la întrebările instanței, înaintea lui. Știau totul, de la el. Vor ține minte totul.

Bătrânul deținut politic nu mai aude bine și vorbește anevoios. A fost așezat pe un scaun, la masa grefierei. De acolo a dat declarația de martor. „La Periprava am stat pe bac, am muncit la stuf. Cei care nu-și făceau norma, de 8 maldăre de stuf, erau bătuți. Câte 4-5 în fiecare zi. Cei care își făceau norma, primeau mâncare. Mâncarea era ca în detenție. Nu ne săturam niciodată. Alimentația era o problemă, mai ales pentru cei bine făcuți.  Nu am auzit de cazuri de condamnați care să fi decedat la Periprava, ci doar la Salcia. Asistența medicală era acordată tot de deținuți politici, în sensul că aceștia mai dădeau câte o pastilă. Apa de băut era apa din Dunăre. Se îmbolnăveau deținuții, pentru că erau nemâncați și nebăuți. Cei bolnavi rămâneau pe bac, nu mai erau scoși la muncă. Ȋmi amintesc că, atunci când am ajuns la Periprava, am fost scoși cu toții pe bac, s-a apropiat o șalupă cu un om mort, și comandantul ne-a spus că a fost unul care a încercat să evadeze, iar dacă vom încerca, la fel vom păți și noi. Am lucrat și la semănat ceapă la Periprava și, în perioada cât am participat la aceste activități, am locuit în barăci. Aveam un comandant care obișnuia să bea și îi bătea pe deținuții care nu-și terminau norma sau dacă nu-i plăcea lui cum e semănată ceapa. N-am primit niciodată pachet de la familie. 7 ani nici nu am știut de familie.”

Judecătoarea vrea să știe: „dacă faceți o comparație între Periprava și celelalte penitenciare, unde vi s-a părut cel mai rău?”. Ca și când bucățile din iad ar putea fi comparate între ele. Când ai murit de viu, unde te-a durut cel mai tare? Bătrânul se gândește. Justiția română are nevoie de un răspuns. „Aiud și Periprava”, șoptește el. „Hainele erau aceleași, și iarna, și vara, iar iarna tremuram de frig. Erau de la ei, haine de zeghe. Atunci când am lucrat la stuf a fost cel mai greu, pentru că trebuia să transportăm maldărele de stuf un kilometru și ceva”. Avocatul lui Ficior are și el o curiozitate: „Să precizeze martorul dacă iarna primeau pufoaică”. Martorul nu înțelege. Nu că nu aude, nu pricepe întrebarea. Judecătoarea i-o repetă, explicându-i sensul cuvântului pufoaică. Deși nu era nevoie, fiindcă altceva părea lipsit de sens. Ȋn cele din urmă, bătrânul cedează și răspunde scurt: „Nu, niciodată”.

 

Apoi, declarația lui e printată, iar el, flancat de polițiștii care l-au adus, iese din sală, sprijinit în baston, cu privirea în jos. Un alt deținut politic îl salută militărește. Nu-l observă. E întors din nou cu gândurile acolo, prin stuful înghețat din Periprava, prin Zarca din Aiud...

„Dumneavoastră auziți bine?”. E prima întrebare pe care judecătorul o pune martorilor. Apoi vrea să știe dacă sunt creștini, pentru jurământul pe Biblie. Aud, sunt, jură. Munțianu Neculai a fost încarcerat la Periprava doar câteva zile, după care a fost transferat la Grind, o anexă a coloniei de muncă. „Pe Ficior Ioan nu l-am cunoscut și nu știu cine era comandant acolo. Nu-mi amintesc în ce perioadă am fost la Periprava, doar că era primăvară.” „Cum a fost acolo?”, întreabă judecătoarea? „Cum să fie? Ca la pușcărie. Era forte greu cu hrana și cu  norma. Mâncarea nu avea calorii, era doar varză și cartofi. Dacă te vedeai sătul odată, ziceai că ești acasă.” „Era diferență între penitenciare?”, dorește din nou să afle instanța. „La Periprava era parcă mai bine decât la Stoenești (n.r. – un alt lagăr de muncă, din Balta Brăilei). Acolo am văzut oameni mâncând șerpi, de foame. Toamna, iarna, eram puși să tăiem la stuf. Era frig, se mai spărgea gheața sub noi.” Vrea să povestească despre chinurile îndurate la Salcia, o altă colonie de muncă din Insula Mare a Brăilei. Judecătoarea însă îl întrerupe. „Nu vorbim despre asta”. Astăzi, pe rol e doar Periprava. Salcia va mai fi doar în amintirea celor ce-au trecut pe-acolo. Ne întoarcem în Grind, la Periprava, unde deținuții erau „îmbrăcați în zeghe, haine subțiri, fără căptușeală, și cu rămășițe de pe la unitățile militare. Iarna, mureau foarte mulți bătrâni, de frig și de boală”. Și amintește de Stoenești, unde nu erau sobe. „N-o să consemnăm despre Stoenești”, îi atrage atenția judecătoarea. Azi, descriem doar o parte din iad. Așa că martorul, fără voia lui, trebuie să se limiteze cu povestea doar la Periprava. „Am stat maxim două-trei zile acolo. Apoi am mers la Grind, unde era mai bine.” „Să se noteze”, cere avocatul lui Ficior. „Martorul a spus că acolo era mai bine”. „Mai bine” comparativ cu ce?

Profir Vladimir s-a născut în Basarabia, la 3 iunie 1930. 28 de ani mai târziu, locuia în Pitești și era ofițer de artilerie. A fost arestat și condamnat la 20 de ani de muncă silnică pentru „agitație contrarevoluționară”. A fost transferat în colonia de muncă de la Periprava în decembrie 1959 și a rămas aici 4 luni. Ȋnsă Ficior a devenit comandant mai târziu, abia în octombrie 1960. „Nu l-am cunoscut niciodată. Nu știu dacă era comandant și nici nu mă interesa”, a declarat instanței fostul deținut politic. „La Periprava erau condiții mizere. Foamete, lipsa asistenței medicale și multe decese. Au murit cu zecile, la Stoienești – saivane și la bac, la stuf.

 

Deținuții făceau dizenterie și nu aveau medicație. Primul mort a fost a un coleg de-al meu, instructor la Câmpulung Moldovenesc. Și dup’aia, în fiecare dimineață, mai vedeam câte un mort – doi. Colegul meu a murit din cauza unui TBC galopant. Eu am anunțat șeful de bac că e bolnav, dar nimeni nu l-a băgat în seamă, și în câteva săptămâni a murit.”

Nu știm exact dacă povestea e din Periprava, dar judecătoarea nu îndrăznește să-l întrerupă. Ofițerul nu e intimidat de sala de judecată. Are o atitudine impunătoare, la cei 86 de ani ai lui, și povestește cald, ca și când s-ar destăinui unor prieteni. Vocea îi tremură când pomenește de moartea acelui coleg. Apoi revine... „Foametea? Mâncarea era o ciorbă nenorocită în care găseai o lingură de arpacaș. Sau o lingură de fasole sau de mazăre. O dată pe săptămână primeam carne de cal. Și, parcă, o singură dată am primit și carne de oaie. Nu exista în Periprava vreo fermă unde să fie crescute animale. Seara primeam aceeași mâncare, o ciorbă de arpacaș. De foame, un coleg de-al meu din Timișoara, un student, și-a înghițit toată mâncarea o dată, a făcut aerofagie și s-a prăbușit. Un gardian l-a bătut, pentru că nu se mai putea ridica. La bac, la 2-3 zile vedeam câte doi morți la puțul cu lanțuri. 

Norma era foarte grea: 3 metri cubi de pământ săpați la dig. Apoi, cu roaba, duceam pământul sus, iar alții îl băteau. Norma nu se putea realiza. Când o făceam, îi păcăleam de fapt, răzuiam pereții gropii cu cazmaua și îi păcăleam cu calculele. Deținuții care nu-și făceau norma erau bătuți de subofițeri. Și eu am fost bătut, în timp ce eram duși la Stoenești, la mazăre.” Judecătoarea nu-l întrerupe. „Am fost bătut cu un furtun de sârmă, pe spate și pe picioare, apoi băgat o lună la izolare. Acolo primeam de mâncare o dată la două zile. Ceilalți deținuți îmi dădeau prin gaura cheii, din supa lor, printr-un pai de secară, ca să nu mor de foame.” Și vocea iar îi tremură. „N-aveam pe noi decât zeghea și mantaua, izmana și pantalonul. Eu am găsit o bucată de mușama, pe care am pus-o în spate, și așa m-am ferit de umezeală. Mișu, săracu’, n-a făcut asta și a murit de TBC..”  

         

Și cade întrebarea: „Dacă faceți o comparație între aceste penitenciare prin care ați trecut, unde vi s-a părut cel mai rău?”. Deținutul se oprește. A trecut prin Pitești, Ocnele Mari, Gherla, Salcia și Periprava. Cum să aleagă? Alege începutul calvarului. „Ocnele Mari. Acolo primeam dimineața o porție de mămăligă cât o cutie de chibrituri și o feliuță de marmeladă cât un băț de chibrit. Muream de foame. A venit un activist în vizită și un deținut i-a cerut să amestece mălaiul cu rumeguș, ca să primim mămăligă mai multă. Iar activistul respectiv a spus că noi nici măcar rumeguș nu merităm... Era o secție acolo, la Ocnele Mari, de deținuți politici minori. Deținuți politici minori, doamna judecător! Și ei aveau dreptul la câteva pachete. Primeau de acasă zahăr cubic și, când ieșeau la aer, lăsau pentru noi bucățele de zahăr ascunse, printre pavele.”

E liniște în sală. Ne-am întors în 1958, suntem prin Periprava, prin Stoenești și prin Ocnele Mari. Ficior e acasă, stă în pat și se uită la televizor. Pe ofițerul care căuta de foame zahăr printre pavele o să-l ducă la Pitești mașina poliției. El știe că a venit aproape degeaba. Toți știu. Sunt prea trecuți prin viață și prin închisori, ca să nu-și dea seama. Sunt bătrâni. Sunt ultimul glonte.

Iar această ultimă luptă, cea pentru adevăr, este doar semnul demnității lor. Drepți și cu fruntea sus, până când va să fie.  

Ȋn România anului 27 de după Revoluție, două procese, mari și lungi, înseamnă „procesul comunismului”: Vișinescu și Ficior. Dintre toți torționarii care au chinuit poporul acesta vreme de aproape cinci decenii, doar ei doi au tras bățul cel scurt. 

Alexandru Vișinescu, comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat în perioada 1956 – 1963, a fost trimis în judecată pentru crime împotriva umanității abia în iunie 2014. După un an, Curtea de Apel București l-a condamnat la 20 ani de închisoare, pentru tratamente neomenoase (infracțiune contra omenirii), în formă continuată. Vișinescu a făcut apel, iar dosarul a ajuns la Ȋnalta Curte de Casație și Justiție, unde procesul a început în septembrie 2015. La ultimul termen de judecată, din 25 noiembrie 2015, instanța a fixat o nouă ședință  pentru 27 ianuarie 2016. Două luni de pauză. După șase decenii de așteptare. Alexandru Vișinescu are 90 de ani. 

Tot în 2014, în august, a fost trimis în judecată și al doilea torționar identificat de justiția din România: Ioan Ficior, fostul comandant al coloniei de muncă Periprava. Procesul lui a început abia la sfârșitul lunii aprilie 2015. Termenele sunt mensuale. Ioan Ficior are 87 de ani. Următorul termen al procesului este în ziua de 18 februarie. 

VA URMA: Cum au obținut victoria repatrierii lor ostașii români aflați prizonieri în lagărele rusești