ascultă articolul

Conform statisticilor Marelui Stat Major Român, 367.976 de soldați români au fost declarați „dispăruți” la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. 309.533 din ei luptaseră împotriva Uniunii Sovietice, și 58.443 pe frontul de  vest. Cei mai mulți dintre soldații dispăruți căzuseră în mâinile inamicului și au fost luați prizonieri de război.
 
Într-o notă confidențială întocmită în martie 1945 de delegația militară a Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului se afirmă că, după 23 august 1944, sovieticii au dezarmat și au luat în prizonierat 97.732 de militari români.

 Prizonier, condamnat la 10 de închisoare

SENTINȚÃ PENALÃ
pronunțată la 11 aprilie 1949 de către Tribunalul Militar al Trupelor M.A.I. din regiunea Gorki la sediul Tribunalului Militar, în ședință publică

Instanța compusă din:
- PREȘEDINTE – Lt. col. de justiție KUZMIN
- MEMBRU – Lt. major VARNAKOV
- MEMBRU – Lt. RIZIN
- Grefier – Cpt. KULINOVSCHI

Cu participarea procurorului militar – Cpt. de justiție DEREZOVSCHI și a avocatului DMITIEV.
Pe rol soluționarea cauzei penale privind pe inculpatul Clonaru Victor Alexandru, născut în anul 1914, în localitatea Vălenii de Munte, județul Prahova, ROMÂNIA, de naționalitate român, cetățean român, cu studii superioare, de profesie avocat, comandant al Plutonului nr. 91 Infanterie, din Divizia de Infanterie 20 a Armatei Române, având gradul de locotenent, capturat ca prizonier de război de către trupele societice la data de 26 ianuarie 1943 în orașul STALINGRAD, trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii prevăzute de dispoziția art. 193-2 lit. c, cod penal al Federației Ruse.

TRIBUNALUL,

Inculpatul Clonaru, în timp ce se afla în diferite lagăre pentru prizonierii de război, a încălcat în mod sistematic regimul din lagăr, și anume: în luna mai 1944 a refuzat de două ori să îndeplinească corvezi pentru autoservirea prizonierilor, motiv pentru care a fost sancționat disciplinar. Ȋn luna iunie 1946, împreună cu alți 65 prizonieri de război, pentru refuzul de a lucra și pentru încălcarea regimului de lagăr, CLONARU a fost transferat în subunitatea disciplinară nr.74 a lagărului. Ȋn luna septembrie 1946, împreună cu alți 80 prizonieri de război, pentru refuzul în masă de a îndeplini ordinele conducerii lagărului, a fost transferat din Lagărul nr. 74 în Lagărul disciplinar nr. 171. Ȋn luna februarie 1948, în timp ce se afla în Lagărul nr. 74, a fost unul dintre organizatorii încălcării colective a regimului de lagăr, care s-a soldat cu nerespectarea în masă de către prizonieri a dispozițiilor conducerii lagărului referitoare la îndeplinirea planului de producție.
Față de cele expuse, Tribunalul Militar constată că CLONARU se face vinovat de comiterea infracțiunii prevăzute și pedepsite de dispoziția art.193 – 2 lit.c, cod penal al Federației Ruse și față de dispoz. art. 319-320 c.pr.pen.

CONDAMNÃ

Pe CLONARU Victor Alexandru la 10 (zece) ani închisoare, în baza art.193 – 2 Cod penal al Federației Ruse.
Se deduce arestul preventiv începând cu data de 19 iulie 1948.
Cu recurs în termen de 72 de ore din momentul comunicării sentiței penale la Tribunalul Militar al Trupelor M.A.I. ale regiunii MOSCOVA prin intermediul Tribunalului Militar al Trupelor M.A.I. din regiunea GORKI.

(Traducere din limba rusă a documentului aflat în Arhiva Centrală a Ministerului de Interne al C.S.I.)

 Drumul cunoașterii și lagărul de la mănăstirea Oranki

„Am căzut prizonier la Stalingrad în ianuarie 1943”, povestește Victor Clonaru. „Am parcurs drumul de la Nistru până la Volga. A fost nu numai un marș într-o campanie militară, ci și un drum al cunoașterii. Pretutindeni case dărăpănate, neîngrijite, curți fără garduri, oameni îngândurați, tineri fără nici o speranță, poate una singură în cântecul lor «Doamne, pedepsește pe Stalin!».
Acest drum al cunoașterii mi-a întărit și mai mult credința că lupta noastră este necesară nu numai pentru păstrarea granițelor patriei noastre, ci și pentru păstrarea instituțiilor și modului nostru de viață.

Din păcate drumul s-a sfârșit la Stalingrad. A început un altul, mult mai greu, dar și mai instructiv din punctul de vedere al cunoașterii acestei sinistre societății sovietice.

Am fost adus într-un lagăr pe malul Volgăi, la Beketovka. O echipă de propagandă condusă de un colonel a sosit în lagăr. Le plăcea trădarea, credeau că teoria marxist-leninistă este o sirenă ce poate adormi orice conștiință. Furios ne-a spus că «România nu înseamnă nimic pentru noi, este o problemă de vagoane, 20 milioane de români îi suim în vagoane, îi ducem undeva în Siberia, iar în locul vostru colonizăm oamenii noștri». Aceasta este adevărata față a acestor oameni cu privire la națiunea noastră. Take Ionescu la 1912, într-un articol faimos, a spus «noi trăim o dramă istorică prin așezarea noastră, având în răsărit o putere ostilă care vede în noi o piedică în tendințele ei expansioniste».

De aici, de la Beketovka, unde au murit în câteva luni aproximativ 100.000 de oameni, un destin pe care l-aș numi mai degrabă fericit, decât tragic, m-a purtat prin nenumărate lagăre, până în luna ianuarie 1948, când am ajuns la Mănăstirea Oranki. Aici, în lagărul 74, se afla majoritatea ofițerilor români prizonieri în U.R.S.S.. Era în acea vreme o atmosferă apăsătoare. Trecuseră aproape 4 luni de la terminarea războiului. Ȋn țară, internaționala comunistă impusese la conducerea statului român secția Komitern pentru România, compusă din Ana Pauker, Gheorghiu Dej, Vasile Luca, etc. Ana Pauker ne spusese că ne vom întoarce în țară atunci când va vrea ea. Era ura ei împotriva noastră, că am refuzat să ne trădăm țara. Astfel, ofițerii români ajunseseră la convingerea că repatrierea noastră nu este dorită nici de Moscova și nici de slugile lor de la București.”

 „Ofițerii români știu să moară!”

„Aici intervine acest moment sublim al reprezentanților armatei noastre. Ofițerii români știu să moară! Am cerut guvernului sovietic să declare dacă ne repatriază sau nu. Decât să murim lent, în lagărele lor, mai bine murim acum, prin voința noastră.

4 februarie 1948, ofițerii români declară greva foamei nelimitată. Momentul a fost prielnic. Ȋn lagăr se mai aflau încă prizonieri germani și cam o sută de comuniști și anarhiști spanioli eliberați de ruși din lagărele germane. Aceștia erau vindecați acum pentru totdeauna de comunism. Prezența lor făcea ca această grevă și consecințele ei să fie cunoscute, mai curând sau mai târziu, de întrega lume civilizată.

Ȋn dimineața zilei de 4 februarie 1948, trecuse o oră de la începerea grevei foamei, un număr de 10 soldați sovietici înarmați cu pistoalele mitralieră pătrund în lagăr și ridică 10 ofițeri români. Este o datorie pentru mine să menționez pe col. Hagiopol Cezar, col. Dumitru Stelian, lt. Ispas Nicolae. Suntem duși la comandantul lagărului. Acesta, pe un ton de comandă, ne-a spus că ne va aduce din nou în lagăr pentru a da ordin ofițerilor români să înceteze greva. I s-a spus acestui col. rus că noi suntem obligați să respectăm regulamentul de lagăr, și aceasta dacă este conform cu legislația internațională, și nu putem executa un ordin al unui ofițer străin. «Dvs. sunteți comandantul lagărului, și nu comandantul nostru».

Am fost transportați la 4 km distanță de Oranki și băgați în celule atât de bine cunoscute nouă. Văzând că situația devine gravă, comandantul lagărului a înștiințat pe șeful securității Guberniei Gorki, generalul Vladimirov, care a sesizat guvernul sovietic de cele întâmplate.

Guvernul sovietic trimite la Mănăstire pe generalul Gobulov, șeful direcției prizonierilor de război din N.K.V.D.. Greva foamei în masă face ca autoritatea să fie neputincioasă cu privire la luarea unor măsuri de intervenție medicală. Generalul Gobulov, cât și generalul Vladimirov, după numeroase discuții cu ofițerii români, ajung la convingerea că aceștia nu vor înceta greva, până când generalul sovietic nu le va comunica hotărârea cu privire la soarta lor.”

„Să știți că suntem mândri de condamnarea noastră”

„După câteva zile de greva foamei, lagărul părea un imens spital. Pe alei circulau numai sovieticii, ofițerii români zăceau în barăcile lor. Ȋntregul lagăr se îndrepta către o tragedie.

Scoși din celulele de la Oranki, suntem duși în afara lagărului, într-o clădire unde ne așteptau generalii Gobulov și Vladimirov. Ședință scurtă. Am spus acestora, în final, că noi preferăm moartea decât să acceptăm sclavia lor.
Ca urmare a convorbirii cu Moscova, generalul Gobulov a dat ordin să se afișeze la fiecare baracă locuită de prizonierii români următoarea comunicare: «Din împuternicirea guvernului sovietic se comunică ofițerilor români că vor fi repatriați până în luna iunie 1948». Această comunicare a fost respectată parțial.
Ȋn luna mai 1948, a fost primul transport cu ofițerii români repatriați, prizonieri care au respectat până la urmă legile țării.

Patru ofițeri români: col. Hagiopol Cezar, col. Dumitriu Stelian, lt. Ispas Nicolae și Victor Clonaru au fost reținuți, trimiși apoi la Gorki, închiși într-o închisoare sinistră, anchetați și judecați de un Tribunal militar din Gorki. Am fost condamnați la 10 ani muncă silnică, pentru că n-am respectat regulamentul de lagăr și ca dușmani ai popoarelor sovietice și ai poporului român.

La ultimul cuvânt, am spus acestui tribunal militar că «afirmația este exactă în parte, prizonierul de război, e adevărat, este un dușman dezarmat, dar în ce privește faptul că suntem dușmani ai poporului român, tribunalul militar nu are nici o calitate să facă o astfel de afirmație. Ne veți condamna desigur, să știți că suntem mândri de condamnarea noastră. Noi știm că ne-am făcut datoria față de patria noastră și legile omenești. Știm că vom muri în minele de plumb și cărbune din U.R.S.S., așa cum ne-au amenințat Ana Pauker și col. Novicov, adevăratul comandant al diviziei Tudor Vladimirescu, atunci când, în 1943, am respins trădarea. Dar la război nu se merge să trădezi, ci să mori pentru patria ta».”

Ȋn iulie 1951, Victor Clonaru și ceilați ofițeri condamnați au fost aduși totuși în țară, pentru a fi trimiși la Canal, în Colonia de Muncă nr. 4 Castelu. Victor Clonaru a fost eliberat în 1954. Trei ani mai târziu, el a fost din nou arestat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru uneltire. Și-a executat pedeapsa la Jilava și Aiud până în 1964, când a fost eliberat cu decretul de grațiere.

Sursa: „Din documentele Rezistenței”, vol. 7, 1992 – Arhiva Asociației Foștilor Deținuți Politici din România

VA URMA: Drumul către acasă al unui locotenent din Regimentul 28 Artilerie